Atlantis Magister (fragment), de Cristian N. George(timp de citire: 23 minute)

Fragment din romanul Atlantis Magister,
volumul 1 din trilogia London Oniric Exchange
de Cristian N. George

Melinda terminase de mult de mâncat și îl privea insistent ridicând interogativ bărbia. El își consulta ecranul computerului și părea că uitase de ea.

Femeia oftă apoi își drese vocea:

—Nu pot fuma cu o mână.

Arătă spre un pachet deschis de țigări marca Lucky Strike.

— A da. Scuze, replică Ron și cu un gest ordonă imprimantei de meșă să creeze ca măsură de securitate un panou de sticlă ce separă camera în două, apoi anulă banda de pânză cu care Melinda era legată.

Aceasta privi îndelung aburul (ce se datora dematerializării), apoi își aprinse o țigară.

— Îmi amintesc că așa apăreau detașamentele de pe Selenar Quod, din nimic, învăluite în mister de abur ca nălucile în pâclă deasă. Se spune că au măcelărit o treime din noi. Folosești aceeași tehnică? Ești un dezertor de-al lor? E ceva pe Lună ce noi pământenii nu știm? Vorbesc așa pentru că nu pari a fi unul dintre noi.

Melinda se lăsă greoi pe spate lovind spătarul scaunului cu omoplații și exală un nor de fum lăptos ce pluti în volute prin semiîntuneric. O candelă pâlpâi.

— Cred că meșa s-a descoperit ulterior, rosti Ron pripit, apoi nervos se corectă:

— S-ar putea spune că da. Cumva, e o tehnică similară bazată pe sinteză moleculară artificială dar nu aparține lumii supra-lunare. E ceva legat de tehnica string-elor, ce ar fi un fel de materie originară cosmică. Ceea ce s-a vulgarizat în mass-media ca materie neagră, corzi elementare… îți sună cunoscut?

Melinda se foi în scaun și așa cum candela îi ilumina fața din semi-profil părea o figură de ceară sculptată din substanța unor umbre arhaice. Trase din țigară și rosti, în timp ce buzele se mulau pe fiecare cuvânt descoperindu-i cei doi dinți incisivi proeminenți ce sclipeau ca două dropsuri mentolate:

— Îmi sună cunoscut, da, cum să nu? De trei ani de când materia ta neagră a potopit pământul adusă de diavolii lunari a lăsat în urmă doar ruine. Ne luminăm cu candele din seul cadavrelor de câini vagabonzi. Coborâm spre silozuri să ne luăm rația doar când se retrage marea. În cele câteva ore de reflux nu facem altceva decât să încercăm să mai salvăm câte ceva din tonele de nămol, alge și deșeuri ce au acoperit orașul. Fluxul nu mai este previzibil. Odată am stat și trei zile și apa nu mai cobora. Noroc de un banc de pești morți adus de valuri, altfel muream de foame. Se spune că încă mai sunt luni de gheață ce nu au căzut încă și de aceea survin anomaliile astea ale mareei. S-au schimbat influxurile gravitaționale astrale probabil.

Melinda tăcu preț de o clipă apoi continuă:

— Tu ce știi de asta? Cine ești de fapt?

Ron ce o ascultase perplex, medită îndelung apoi spuse:

— Nu știu cum să îți explic. Nu sunt unul dintre voi, e drept. Nici nu ar fi trebuit să fiu aici. Aveam o altă destinație, sunt un călător.

Melinda bătu involuntar cu degetele în masă ritmic, ca la mașina de scris.

— Vii cumva din viitor? Orice mi-ai spune nu mă miră. De când s-a întâmplat tragedia mi se pare că trăiesc un coșmar. Ca și cum aș fi murit deja în apocalipsă și bântui prin purgatoriu. Și tu pari zămislit de noaptea neagră a grotescului, un om fără gene pe pleoape căzut din cer fără să știe nici locul, nici timpul în care se află. Mânuind un computer nevăzut ce ejectează aburi ce apoi se cristalizează în obiecte.

Ron râse.

— Poate îți vine greu să crezi dar și eu mă simt cam la fel. Aveam o viață, o misiune și am eșuat aici. Nu, nu călătoresc din viitor. Sunt chestii pe care nu le înțelegi. Provin dintr-o lume paralelă ce înglobează universul tău, dar paradoxal nu este deloc cum credeam eu că ar fi. Șiasta mă pune pe gânduri. Singura cale de a afla adevărul este prin acest computer ce datorită unor perturbații funcționează cu dificultate. Trebuia să fi primit deja un mesaj de la Centrală dar… nimic. De asta ți-am cerut indicații despre cum se poate ajunge la Washington. Singura mea șansă să plec de aici este în acel oraș.

Melinda se ridică de pe scaun și făcu câțiva pași. Privi pe geam încercând să descifreze prin bezna tăiată de razele pale ale lunii vreun indiciu.

—Nu înțeleg cum poate exista o lume paralelă populată de oameni care să vorbească aceeași limbă. Ați evoluat o dată cu noi? V-ați desprins din societate la un moment dat, poate prin tehnica cuantică? V-ați propulsat într-un univers paralel?

Melinda își roti torsul privindu-l din canatului ferestrei și Ron notă că lumina lunii îi scălda chipul, oferind pielii un luciu ca de fildeș. Decise să respecte protocolul referitor la informațiile adresate replicaților. Nu dorea să îi blocheze sinapsele. Adevărul uneori poate produce daune nu numai umanilor dar și creațiilor lor.

— E prea complicat ca să înțelegi. Da, s-ar putea spune că ne-am desprins la un moment dat în timp și spațiu de civilizația voastră. Mai târziu poate am să îți explic mai multe.

Melinda continuă să îl privească imobilă cu o expresie incredulă, amestecată cu spaimă.

— Deci să reluăm. Washington? întrebă Ron surâzând.

Femeia arătă cu degetul spre câteva luminițe ce pâlpâiau anemic în vale, dincolo de faleză.

— Refluxul a început. Unii se îndreaptă deja cu bărcile spre silozuri. În centru se află unicul Void-Loop funcțional ce a mai rămas după tragedie. Dacă ajungem înaintea Vameșilor am putea să ne urcăm în vagoanele cu pernă magnetică și să ne propulsăm până în port. Acolo am putea găsi o șalupă sau un vas ce merge spre Londra. Te-ai putea îmbarca pe un avion militar pentru Washington din perimetrul aeroportuar al Zonei Libere. Numai că trebuie să materializezi cât mai mulți natrons.

— Adică?

Este moneda noastră. Melinda scoase o bancnotă și o lipi de panoul de sticlă.

— Cum de aveți pe efigie un faraon?

— Nu este stilizarea unui faraon. Este prima mumie din istoria Egiptului, calcificată și conservată în natron ce este o mixtură naturală de carbonat hidratat de sodiu și bicarbonat. Se obținea din antichitate din plantele din mlaștini sărate dar și din cariere. Romanii au fost primii ce au folosit un mineral similar ca monedă. Dacă ei erau plătiți cu sare, de unde derivă și cuvântul salariu, noi suntem plătiți în natron de când s-a adoptat reforma patrimoniului neuronal. Ne pregătim deja pentru un fel de mumificare cibernetică în Cloud. De aici derivă numele valutei actuale.

— Cât să tipăresc? 10.000, 100.000?

— Suntem în plină inflație. De abia îți ajunge un milion pentru un periplu intercontinental.

Ron dădu o comandă, scană bancnota întinsă de Melinda și tipări două milioane de natrons.

— Sper că ne ajunge să plătim și Vameșii de la stația Void-Loop.

— Vameșii pot fi doar uciși, nu plătiți. Ei sunt cei ce vor să transforme Zona în Regat și de aceea boicotează transporturile și fluxul normal al vieții civile.

— Regat?

— Da, acum e ca în Evul Mediu. Regatul Unit s-a fărâmițat în mici state independente ce uneltesc contra vecinilor. Din exponenți ai progresului ce eram, am decăzut din nou în barbaria feudalismului. Dar am să îți povestesc mai târziu. Înainte de catastrofă lucram ca profesoară de istorie la un liceu deci avem timp de șarade. Dar acum trebuie să ajungem la Void-Loop înaintea Vameșilor.

— Perfect! încuviință Ron. Cum ajungem acolo? Înotăm?

— Posed o barcă. În timpurile astea dacă nu ajungi printre primii la silozuri riști să pierzi rațiile și să mori de foame. Barca e cel mai vital accesoriu ce-l posed.

Melinda luă un rucsac plin cu obiecte de pe o poliță și câțiva saci găuriți de rafie.

— Și cu el cum rămâne? întrebă, indicând cu o mișcare de bărbie spre partenerul sedat din coconul de mătase al meșei.

— Am să reprogramez capsula și când se va trezi va fi liber.

— Nu e rău… doar cam necioplit.

— Sunteți apropiați?… adică…intim apropiați?

— A, nu… e doar o rudă îndepărtată.

Se îndreptară spre ușă și Ron dezactivă panoul de sticlă, privind-o de Melinda interogativ.

— Stai liniștit, acum sunt de partea ta. Poate ai să reușești să ne servești cauza. Zona Liberă e singura organizație socială ce ar putea domoli urzelile complotiste și conflictele de putere între Regate. Dacă ai putea tipări îndeajuns de mulți natrons poate am ridica o adevărată armată. Până acum de abia am încropit o grupare de gherilă. Avem nevoie de arme.

— Cred că am anumite limite, spuse Ron, analizând pe ecranul computerului ce era permis în prospectul deontologic referitor la activitățile desfășurate de un călător. În principiu se puteau modifica evenimente în cadrul unei lumi de meșă dar nu și structura.

— Depinde ce vrei să faci cu ei. Dar cum de s-a imprimat efigia unei mumii pe bancnota de 100? De obicei dintre filigrane apar portrete de președinți, demnitari, oameni de cultură. Parcă spuneai ceva de o mumificare cibernetică? Ce ar vrea să însemne asta?

— Chiar nu știi? Chiar că ești de pe altă lume! Se consideră pe scară largă de către toate guvernele că singura strategie viabilă pentru a învinge armatele Selenar Quod este transhumanța în Cloud, pe aceeași frecvență cu cea a roboților. Dacă există ceva ce selenarii nu pot distruge acel ceva este serverul Alpha din Cloud. Chiar striviți de gheață sau arși de napalm, roboții se regenerează. Au fost programați să stea în buncăre pentru a crea rațiile de conserve. Slavă Domnului! Fără ei am fi fost deja morți.

— Și dacă Selenar Quod le atacă generatoarele de energie?

— Datorită undelor Alpha ce mediază transferul de energie, roboții și serverul se alimentează din surse naturale. Atât timp cât va exista planeta Terra, roboții vor subzista.

— Nu pot fi programați să atace Selenar Quod?

— Tocmai aici este dificultatea. Nu avem încă tehnologia necesară și chiar dacă roboții sunt capabili de auto-programare ar fi prea târziu pentru noi, oricum. Pe scurt ipoteza aceasta există în stadiul de proiect, dar ar dura prea mult să fie pusă în aplicare. Perspectivele pentru umanitate sunt clare. Dacă în 10 ani nu facem ceva, se va ajunge la extincția rasei.

— Și care ar fi soluția?

— Vom merge noi în Cloud pentru a pregăti o dură replică armată la invazia selenarilor. Umanitatea este pe pas de plecare. Adică ne vom transmuta în transcendent, acolo unde ei nu ajung. În serverul Alpha nu vom avea nevoie nici de alimente, nici de căldură și vom munci ca albinele în stup la strategia de atac. Poate dura 50 sau 100 de ani, cine știe? Apoi cu ajutorul roboților ne vom reîncarna din nou în clone. Ar fi ca un salt în timp și ne vom întoarce după cinci decenii, maxim un centenar. Astfel a apărut noua valută: natron-ul. Deoarece trebuia creată și o metodă de transmitere a patrimoniului individual în noua dimensiune virtuală ce ne va fi noua casă. La reîncarnare orice individ își va regăsi rezervele monetare, ca un fel de portofoliu neuronal plus ceea ce a câștigat în Cloud. Liderii au dorit să marcheze acest eveniment istoric și au tipărit pe bancnote ca efigie, prima mumie conservată în natron descoperită în Egiptul Antic. Aceasta este povestea valutei noastre, este o monedă a transcendenței.

— Asta am înțeles. Nu înțeleg ce se va întâmpla cu cetățenii la transmutarea în transcendent. Vor fi doar niște mumii cibernetice. Ce se va întâmpla cu corpurile lor?

— Vor fi abandonate! spuse sec Melinda și își încleștă maxilarele.

Mușchiul mandibulei îi pulsă nervos de câteva ori.

— Și ce garanție există că vă veți întoarce?

— Dar ce garanție avem noi că vom apuca ziua de mâine continuând această viață? răspunse cu ton ezitant Melinda. Chiar și cea mai mică șansă de supraviețuire este de preferat extincției iminente.

Melinda își aruncă rucsacul în barcă și fixă vâslele în rame. Pereții ambarcațiunii pe alocuri erau peticiți cu izolații de catran.

— Găurile sunt de la gloanțe. De abia am scăpat de Vameși într-o zi. Bastarzii! Trebuie să ne grăbim. Dacă plecăm de acum, vom ancora deasupra silozului Rangok ce este chiar lângă stația Vid-Looper. Va fi apoi de așteptat doar o oră până se retrag apele. Melinda arătă spre o lopată.

— Ne-ar trebui încă 30 de minute să înlăturăm nămolul de la intrare. Dacă avem norocul de a nu întâlni o patrulă a Vameșilor, ce folosesc jeepuri amfibie pentru deplasarea prin nămol și pot apărea când nu te aștepți.

Melinda fixă felinarul la proră. Ron sări în barca ce începu să fâșie lin, despicând valurile.

— Nu poți să dai o formă computerului ăla? rosti Melinda după câteva minute. Uneori mi se pare că vrei să îmi comunici ceva prin semne și asta este absolut frustrant.

Ron dădu o comandă și materializă ceva ce semăna cu cochilia modelată în plastilină a unui melc.

— Nu știu dacă îți este cunoscut. E o tastieră copiată dintr-un film din secolul XX. Existenz. Îți spune ceva?

— Nu prea mă uitam la filme vechi și după invazie nici nu ar mai fi posibil. Nici nu știu dacă mai funcționează măcar 20 la sută din infrastructura de electricitate în tot regatul. Noi avem un generator de curent, dar de trei zile am rămas fără benzină. Ce film este? Unul apocaliptic?

— Nu chiar. Este ceva ce descrie relativitatea percepției.

Între cei doi se lăsă tăcerea, întreruptă doar de clipocitul apei produs de vâsle.

Ron se cufundă în sine și începu serios să analizeze situația așa cum reușea să o înțeleagă din laconicele date de pe ecranul computerului. Mesajul ce-l aștepta de la Centrală întârzia să apară. Datele biometrice ale Melindei figurau la o cercetare frugală, fiind prezente în baza de date a inventarului de muzeu. Dar cum se verificase anterior, nu răspundea la comenzi și comutatorul manual ce trebuia să fie în zona bazinului, nu era de găsit oricât o pipăise între coapse.

Avea în fața sa, pe ecranul holografic, a cărui particule se amestecau cu ceața ce șerpuia deasupra valurilor ca fumul, numărul său de serie QX JK. 2542 și numele cu care se prezenta călătorilor: Melinda Ramsay. Află și numele bădăranului pe care îl lăsase în cabană: Nick Vandermjeer.

Computerul funcționa greu, îi prezenta multe holo-tablete goale sau parțial șterse iar GPS-ul era de neutilizat. Poziția sa reală era de fapt la polul opus al ultimei membrane cosmice, adică în ipotetic, dincolo de corzile constituante, în zona neagră a corzilor de meșă monadică. Nu avea credențialele să influențeze din interfața Bordului de Călător creaturile acestei lumi replicate și singura modalitate de a o face era prin imprimanta de meșă. Dar astfel devenea el însuși un component al acelei lumi și trebuia să se comporte ca o entitate replicată, supusă legilor gravitaționale cât și celor deontologice ale microcosmosului artificial în care eșuase.

Trebuia de asemenea să fie atent la ce materializa, în ce cantitate și cu ce consecințe posibile, pentru a nu fi înlăturat de sistem. A fi șters din lumea replicată ar fi fost mai rău ca moartea deoarece ar fi fost proiectat acolo unde GPS-ul îi indica poziția. Adică într-o buclă a continuum-ului radiant, o buclă atemporală, aspațială de unde nu ar mai fi putut revendica Manifestarea. Dincolo de dimensiunea 11. Ultima.

„Atât timp cât percep, am reprezentarea mea în lume și mă manifest, voi fi viu. Chiar și ca surogat într-o lume a surogatelor create pentru deliciul Călătorilor, voi fi totuși viu. Proiectat în bucla ipoteticului nu aș mai putea nici măcar să îmi concep propria existență.”

Ceru computerului să îi creeze un grafic al probabilităților de a fi ejectat în buclă și îl traversă un frison la vederea acestuia. La o retrospectivă analitică, de exemplu atunci când îi spusese Melindei că vine dintr-o lume paralelă, graficul se colorase în roșu. Probabil crease distorsiuni în logica ontologică a micro-sistemului și acela fusese unul din momentele critice când ar fi putut fi ejectat.

Unui Călător normal nu i s-ar fi întâmplat altceva decât că s-ar fi trezit din nou în camera de imersiune virtuală, cu electrozii de pe frunte conectați la glanda pineală, semn că jocul și voiajul s-au terminat pentru nerespectarea termenilor de utilizare a lumii de meșă monadică.

Dar în cazul său deznodământul ar fi fost mai rău decât fatalitatea, pentru că moartea în Statul Globular nu era decât un alt pas spre viață. Un pas spre corpul ideal, un periplu prin tuburile de limfă hiperboreeană a agregatelor din Blackbox Tron Morkeba.

Trăia evidența unui paradox. Unitatea radiației personale cosmice, adică semnătura sa vitală, era localizată în bucla ipoteticului și nu înțelegea cum ajunsese acolo, deoarece fizic vorbind, corpul său era prezent aici. Dacă sistemul muzeului patronat de Ludovic Lindquist l-ar fi ejectat către acea buclă, nici măcar Morkeba nu l-ar mai fi putut resuscita.

Regulile acestea ale lumilor monadice ce se deparazitau automat de cei ce le încălcau condițiile, fuseseră introduse ca un sistem de auto-protecție a lanțului trofic virtual al muzeelor și pe bună dreptate. Deoarece mulți călători se comportau absolut abject cu inventarul și cu cyborg-ii.

Psihopați, perverși și frustrați fără leac cât și traficanți și escroci, creaseră daune considerabile acestor microcosmosuri virtuale ce îi costaseră trilioane de Crypto-Argos pe investitori și în consecință aceștia își luaseră măsurile de protecție necesare.

Ron ceru computerului să îl avertizeze printr-un șoc electric ori de câte ori depășea limita de risc cauzată de posibilele distorsiuni, inerente efectelor secundare, la nivel logico-ontologic, derivate din faptele și vorbele sale.

Felinarul din barcă lumină deodată conturul încețoșat a ceva ce părea un atol format din alge pietrificate, ce conținea crengi și trunchiuri de copac cât și deșeuri aduse de-a valma de apă. Scott observă un stol de porumbei de stâncă imobilizat printre boschete cu rădăcinile smulse. Erau albi ca porțelanul.

Pe măsură ce barca înainta, alunecând pe lângă atol apăru și silueta unui câine ce părea sculptat în marmură de mâna măiastră a unui artist, apoi se întrevăzu corpul unui cerb. Siluete capturate de timpul vremelnic, ca într-un muzeu al vânătorilor ce se mândreau cu trofee împăiate. Melinda îl privi și spuse:

— Mai înspre nord, pe platou s-au creat lacuri bogate în natron de pe timpul bombardamentelor cu asteroizi de gheață, când coasta a fost lovită de tsunami. Acolo se pot vedea și siluete de oameni conservați în sare și bicarbonat aidoma celor de aici. Au fost surprinși fulgerător de moarte și pietrificați ca într-o cronică sculpturală a ororilor războiului, cum se obișnuia pe vremea romanilor prin columne memoriale. Numai că acum, natura și-a creat singură cronicile marțiale mortuare.

Melinda continua să vâslească, avea o expresie obstinată. Luminițele deveniră din ce în ce mai mari. Se apropiau deja de alte ambarcațiuni, pline cu oameni tăcuți ce scrutau cu priviri suspicioase bezna amestecată cu ceață. Opri barca îndreptând perpendicular vâslele spre albia mării, apoi scoase din rucsac un rezervor cu pulverizator și desfăcu capacul unei canistre pentru a goli conținutul unui borcan înăuntru. Scott simți în nări un miros amestecat de petrol și citrice.

— Ce e asta? întrebă curios.

— Nu prea am încredere în computerul tău, mai ales de când mi-ai spus că are limite. Și cea mai bună armă pentru situația de față este ceea ce ne-a distrus deja odată. Napalmul. Rețetă proprie. Petrol și concentrat de portocale înghețat. Cu o brichetă Zippo pe post de trăgaci.

Melinda deschise capacul brichetei ce pocni cu zgomot metalic.

— Crezi că Vameșii…

— Nu numai ei… O dată m-am trezit cu barca trasă de un harpon înfipt în proră și o cange mi-a sfâșiat mușchiul pulpei. Noroc că nu mi-a secționat artera. I-am copt pe bastarzii de pirați ca pe niște porci la rotisor. Zona Liberă e formată pe baza conceptului de rezistență armată și noi, fondatorii, aveam cândva idealuri și valori. Dar în ultimul timp vin aici tot felul de lepre și venetici din alte Regate ce nu au nicidecum motivații revoluționare. De asta am fost așa suspicioși și cu tine de la început.

— În cazul meu păreai că aștepți pe altcineva, un fel de mesager mesianic…

— Da, de fapt ar fi trebuit să sosească un om de legătură cu o facțiune din Europa, ce urma să ne furnizeze armele necesare. La început am crezut că ești tu.

— Înțeleg, rosti Scott.

La câteva sute de metri se zăreau deja câteva antene de pe terasa unei clădiri. Parapetul acesteia începea să se ivească de sub valuri ca un submarin.

— Curenții ne vor purta spre ceea ce a fost odată super-market-ul Ragnok la baza căruia este atât una din intrările principale în buncăre, cât și stația Void-Loop. Într-o oră vom descinde la bază. Apoi în 30 de minute, ajutați de târnăcop și lopată vom intra.

— Așa repede coboară apele? se miră Scott.

— Și la fel de repede vine fluxul. Mulți au murit surprinși de ape în nisipurile mișcătoare de la baza falezelor. Nimeni nu știe când vine mareea, când pleacă și la ce nivel ajunge. Eu am schimbat trei case până acum ce au fost luate pe sus de viituri. Din fericire cam de un an nu s-a mai înregistrat aici nici un tsunami

— Și de ce nu emigrați mai spre nord, spre podiș?

— Tocmai pe asta se bazează fragila independență a Zonei Libere. Nimeni din Regate nu vrea să locuiască aici tocmai din aceste motive. Pentru ei suntem „barbarii dintre mlaștini” ce mai devreme sau mai târziu vor plăti cu viața un tribut apelor. Un tsunami ca cel de acum trei ani ne-ar rade de pe fața pământului. De asta ne lasă în pace într-o mutuală autonomie statală. Le este frică să vină aici, lângă țărm.

Când barca atinse primul trunchi încastrat în nămol, Melinda începu să împingă cu forță într-o vâslă propulsând barca spre zidurile de ciment pline de mușchi ale fostului market. O structură de oțel cu formă de diafragmă, a cărui buloane inoxidabile sclipeau roșiatic sub lumina răsăritului, fusese ulterior construită lângă o aripă a clădirii.

— Aceea este una din intrările în buncărele Siloz-Hran. Suntem printre primii. Luăm rațiile și apoi mergem la vagoane.

Ron încuviință din cap, privind crispat la ceea ce mai rămăsese dintr-un oraș înfloritor. Schelete răsturnate de mașini cu vopseaua oxidată ieșeau din nămol ca niște fragmente ale unui puzzle a dezastrului, acoperite de crustacee, meduze, scoici, licheni, trunchiuri găunoase de copaci și pungi mizere de plastic. Se simțea un miros putred de alge fermentate. Stoluri de vrăbii înfometate ciuguleau din stârvuri printre galeriile market-ului cu un zgomot insuportabil.

Melinda aruncă frânghia în jurul unui pilastru și făcu un nod marinăresc. Apoi după ce scotoci febril printre sacii ce-i avea în barcă îi aruncă o pereche de cizme.

— Sunt cel puțin 20 de centimetri de nămol amestecat cu nisip și deșeuri. Cizmele erau ale lui Van Dermijer. Cred că sunt numărul tău.

Îi aruncă și o cazma militară și sări din barcă.

Deodată o petardă roșie de semnalizare lumină firmamentul crepuscular al dimineții.

— Trebuie să ne grăbim. Vom lua rațiile și ne vom grăbi spre stație. Cineva a semnalizat că Vameșii întreprind un raid. Nu avem timp de pierdut.

— Cine a semnalizat?

— Cei din pichetele de gardă. Deși suntem un precar stat fantomatic sub semnul efemerului, avem totuși o frontieră oricât ar fi aceasta de labilă.

Melinda sări din barcă și începu să sape rapid cu cazmaua militară în jurul diafragmei de oțel.

— Odată nu s-a deschis din cauza unui trunchi de copac și a unor roci ascunse în nămol. Și am flămânzit până în a doua zi. Buncărul rămâne deschis doar câteva ore.

— A încercat cineva vreodată să intre? întrebă Ron curios.

Melinda întoarse capul privindu-l ironic.

— Probabil glumești. Roboții te-ar pulveriza instantaneu. Ei pot emite fascicule laser.

---

Atlantis Magister, de Cristian N. George

Titlu: Atlantis Magister
Autor: Cristian N. George
Dimensiuni14,5×20,5 cm
Editura: Draft2Digital
Format: Paperback
ISBN 979-821-5900-42-0
Număr pagini: 432
Tipul cartii: Paperback

DESCRIERE

Scott Lloyd este un fost agent de bursă din Londra, care accidental, într-un viitor apropiat, devine agent secret pentru organizații reformate de informații supra-statale.

Misiunea sa, pe lângă cea principală de a supraveghea securitatea clădirii London Stock Exchange Tower, este de a descoperi posesorii unui ciudat agregat bionic, creat de organizația secretă a Onorabililor și vândut inițial on-line, apoi retras de pe piață din cauza efectelor sale nocive.

Romanul Atlantis Magister, primul volum al trilogiei London Oniric Exchange, poate fi considerat atât o distopie, cât și un roman de anticipație științifico-fantastică și este scris în semn de solidaritate cu mișcarea socială etică ce pledează pentru adăugarea în Declarația Universală a Drepturilor Omului de noi drepturi civile care să protejeze gândurile conștiente si subconștiente ale individului de efectele secundare ale nano-tehnologiei și ale Inteligenței Artificiale.