Camera tronului, scăldată în lumina caldă care pătrunde prin draperiile de mătase brodate cu fir de aur, e un sanctuar închinat puterii mele nemăsurate. Mirosul dulceag de tămâie și de flori exotice plutește în aer, fără a reuși să-mi domolească neliniștea care mă roade. Descind dintr-o linie neîntreruptă de rajahi, a cărei origine poate fi urmărită până la facerea lumii, dar nu mă simt vrednic…
Oglinda de Aranmula1 în care mă privesc este o fereastră spre mine cum nu credeam că aș putea deschide vreodată. Doar un suflet pios putea șlefui metalul până la perfecțiune și doar un mesager al zeilor îmi putea trimite acest dar desăvârșit. Trebuie să îl răsplătesc pe creatorul acestei minuni!
Mă văd, pentru prima oară, exact cum sunt și caut să ghicesc cum mă văd alții. Am chipul mamei, delicat și frumos. În ochi îmi strălucește rațiunea; negrul lor, la fel de intens ca nuanța de abanos a părului, îmi dau un aer misterios. Turbanul indică noblețea. Nasul drept, dar bine proporționat, trădează firea mea energică și autoritară; mustața stufoasă și barba îngrijită accentuează personalitatea mea puternică. Hainele îmi devoalează obârșia, în timp ce bijuteriile reflectă bogăția mea fără de seamăn. Și-atunci, de ce nu mă mulțumește imaginea? Ar trebui să fiu mândru de mine! Conduc un regat prosper și pașnic, sunt devotat zeilor, țin la prestigiul meu și respect tradițiile și obiceiurile strămoșilor, fără a refuza schimbarea, din care decurge progresul. Sunt un om bun, drept… Sunt educat și iubesc arta. Sunt…
Sub strălucirea mătăsurilor, zace o rușine adâncă ce-mi roade sufletul. În suflet, port povara unui jurământ nerespectat, a unei datorii sacre rămase neîmplinite. Imaginea părintelui meu, pângărit de sabie vrăjmașă, îmi cere să am curajul de a porni la luptă. Cum pot să mă privesc în oglindă fără să simt greutatea lipsei mele de acțiune? Cum pot să fiu mândru, cum pot să mă consider un adevărat Biruitor al Lumii, când am lăsat neîmplinită cea mai sfântă datorie, răzbunarea sângelui patern?
Aș vrea să-mi pot privi sufletul. Doar astfel aș reuși să înțeleg cu adevărat cine sunt, ce simt, ce vreau… Doar astfel aș putea să mă împac cu mine, să mă accept și iubesc.
Privesc din nou în oglinda al cărei luciu s-a întunecat dintr-odată ca un lac în care se oglindesc nori de furtună. Ce se întâmplă? Ce demon a creat asta? Îi voi tăia capul! Sub ochii mei, eu, cel din oglindă, mă sparg în mii de cioburi care, într-o clipită, recreează o altă imagine. Oribilitatea pe care o văd îmi îngheață sângele în vine. Să fie sufletul meu? Dacă da, e un suflet diform, plin de cicatrici, de frici și regrete, de ură și remușcări. Un suflet laș, care se ascunde după măști; care trădează, minte și se minte.
Ce umilință! Ăsta nu sunt eu! Sau…, nu știu…, poate că sunt un laș, din moment ce trădez memoria tatălui meu, lăsându-l nerăzbunat, ba chiar plătind tribut regelui care l-a ucis. Ah, cât aș vrea să am curajul de a mă pune în fruntea trupelor și de a porni în marș spre regatul stăpânit de Bhattiya. Aș trece Magadha prin foc și sabie, iar pe rege l-aș îngropa sub zidurile palatului din Girivraja2. Aș rămâne în istorie ca un erou, o inspirație pentru urmașii mei la tron. M-aș putea uita în ochii soției mele și, sigur pe bărbăția mea, aș putea-o împlini după cum se cuvine.
— Mărite rajah, ce te tulbură?
Poate că ar trebui să-mi schimb sfetnicul, căci el e cel care mă îndeamnă să aleg pacea, în detrimentul răzbunării. Dar cum să fac asta când Sanjay l-a slujit cu credință pe tatăl meu și, în plus, e singurul brahman a cărui familie coboară din cei șapte Rishi3? Mi-aș pierde și bruma de prestigiu pe care o mai am.
— Nimic!
— Preaiubite, ți-a fost adus cerșetorul care se laudă că poate întrezări viitorul.
— Îl voi primi în grădină!
— Facă-se voia ta!
Dveș
Ziua în care am ajuns în sfârșit la porțile cetății pe care o voi stăpâni este fierbinte ca ceara care se scurge dintr-o lumânare aprinsă. Ființa pe care o posed suferă de sete precum un lujer uscat de razele necruțătoare ale soarelui. Aș putea să i-o astâmpăr, căci gărzile îmi tot oferă apă, dar chinul lui mă întărește.
Străbat piața orașului, până în fața unor porți impunătoare. Pătrund într-o grădină minunată și trec pe lângă un iaz din mijlocul căruia o fântână arteziană zvârle spre soare picături infime de curcubeu. În apele acestuia se oglindește viitorul meu palat. Cel care urmează să-mi ofere tot ceea ce deține stă așezat pe un tron din aur împodobit cu safire, sub un banian4 la vederea căruia mă bucur nespus, căci astfel mă percep a fi: un epifit atotputernic peste cel pe care îl consumă.
Ce paradox! În oaza aceasta în care domnesc frumosul, simetria și armonia se întâlnesc două ființe care, fără mijlocirea mea, nu ar fi avut niciodată contact. Un rege îmbrăcat în mătase aurie, împodobită cu pietre mai sclipitoare decât stelele nopții, care privește cu silă nedisimulată stârpitura în zdrențe pe care o posed, un copil cu părul vâlvoi și murdar și cu ochii lipiți de puroi.
Fără să știe că-l văd, rajahul face semn să se apropie unui brahman5, pe care părul lung și alb îl arată a fi înțelept, după care, fără să știe că-l aud, îi vorbește acestuia la ureche. Într-un final, omul, sfânt doar în mintea lui, se îndreptă de spate și, cu voce răgușită, mă întreabă:
— Ce faci aici, cerșetorule? Nu știi că acest loc este rezervat doar celor care cunosc legea supremă a firii?
— Dacă acest loc este rezervat doar celor care cunosc legea supremă a firii, întrebarea corectă este ce cauți TU aici? Mă joc cu el, contrariindu-l.
— Scursoare! Am studiat Vedele o viață cât zece ale tale! se repede la mine, cu aura întunecată de nervi. Știu totul despre Cel Care a Creat Sinele și se află la originea universului și a vieții. Eu mă trag din Hiranyagarbha6, iar tu, un impur născut din viermi, care datorează respect până și șobolanilor, cutezi să-mi vorbești ca unuia asemenea ție?!
— Ești arogant, brahmanule, păcătuind astfel. Ești mândru și prea lesne de stârnit. Te crezi superior tuturor și, chiar dacă spre deosebire de mine vezi, ești orb ca o cârtiță! Te-ai izolat de mic de lume căutând să-l înțelegi pe Cel Care A Creat Lumea. Nu mai vorbi cu mine, brahmanule! Ești doar un prost captiv în māyā7, care, crezând că stăpânește adevărul, propovăduiește o iluzie.
— Prin legea imuabilă a karmei, te-ai osândit la moarte! rostește, cu ochii scăpărând de mânie.
Își îndreaptă privirea spre rajah, iar eu percep imediat intenția ucigașă a gândului său.
Regele se întunecă la față și prinde cu mâna mânerul din fildeș al sabiei sale, pe care o scoate din teacă încet, dominat de incertitudini. Odată cu el, dar cu hotărâre, fac același gest soldații care-l veghează. Nu mă sperii. Știu că nu mă va ucide, căci cunosc deja ce-l macină. Cum poate să vadă viitorul un orb? gândește, fără a rosti, iar eu îi ofer răspunsul:
— Văd ziua de mâine, la fel cum o vezi tu pe cea de ieri!
Tăișul sabiei lunecă înapoi. Câteva clipe, rajahul mă privește cu ochii lui mari și întunecați, căutând să înțeleagă ceea ce nu are cum.
— Stăpânești PrashnaKundali8? mă întreabă, dovedindu-și ignoranța.
— PrashnaKundali e pentru copii, mărite rajah!
— Și tu ce ești, nu un copil? Vorbește, ce stai?! se repede, nerăbdător să afle.
— Ce vrei să știi, rajahule?
Dă să strige ce-l arde, dar îl întrerup.
— Nu te grăbi să pui întrebări la care nu vei putea accepta răspunsul…
— Spune-mi, vorbește gâtuit, ce vreau să aflu! De faci asta, te voi îmbrăca în aur și te voi așeza la picioarele mele, ca unic sfătuitor!
Brahmanul murmură o împotrivire, dar rajahul își păstrează ochii ațintiți spre mine. La rândul meu, pentru prima oară în acest înveliș, deschid ochii, subjugându-l complet cu albul lor desăvârșit ca marmura de Makrana9.
— Rajahule, îndepărtează-ți oamenii! Ceea ce eu știu doar ție îți pot spune!
Jagadjit
Mă înspăimântă această creatură abominabilă. Îl voi visa, cu certitudine, la noapte. Simt o durere ascuțită în piept și o amețeală care mă cuprinde. De ce-l ascult, în loc să îl arunc în cușca tigrilor bengalezi? Să fie de vină misterul care răzbate din întreaga lui înfățișare?
E un băiat mic și firav, cu pielea arsă de soare și murdară. Pe țeasta acoperită de coji părul crește smocuri, ca iarba în deșertul Thar. Pe umeri poartă o pelerină neagră, care îi dă un aer sinistru. Cât despre chipul lui, abia îl pot privi, atât de înspăimântător e! Are ochii albi, goi, iar nasul lui, mare și turtit, pare împrumutat de la o maimuță cu trompă. Buzele-i, strânse în rictus, par două fire de ață ce n-au surâs vreodată. O cicatrice adâncă și vindecată prost, căci încă supurează, îi pleacă din frunte și i se oprește-n bărbie. Urâtă creatură! Din ce părinți siniștri s-o trage?
În mod ciudat, în ciuda repulsiei pe care mi-o provoacă, mă simt atras de cerșetorul ăsta ca de un alter ego. Vorbele lui stârnesc în mine o curiozitate de nestăvilit. Țintuit în albul tulburător al ochilor săi, îl aud glăsuind și simt o presiune subtilă în tâmple, o forță nepalpabilă ce-mi inundă gândurile cu o dorință acerbă de a îndepărta pe oricine ne-ar putea întrerupe. Fapt straniu, parcă aud două voci: una pe care o disting și ceilalți, și-o alta ascunsă, care reverberează doar în capul meu, dulce și înnebunitor totodată, enervantă, persuasivă și ademenitoare, ca o melodie de leagăn ce te împiedică să adormi.
— Lăsați-ne singuri!
Oare cine a poruncit, eu sau el? mă întreb, căci glasul mi-a fost nefiresc de puternic.
— Preaputernice, te conjur…
Ignor implorarea brahmanului și strig:
— Lăsați-ne singuri, am spus!
Sanjay
Sunt Sanjay, brahman din tată-n fiu, cel mai înalt dintre cei înalți, cel mai înțelept dintre cei înțelepți. Am studiat Vedele toată viața mea, meditând asupra tainelor cerești și lumești, în concordanță cu regulile și ritualurile străvechi. Sunt sfătuitorul Biruitorului Lumii și sunt dator să-l apăr de Nevăzuți. Dar cum să-l apăr pe stăpân de ceea ce nu înțelege, din moment ce el îmi refuză ajutorul? Creatura aceasta blestemată este orice, numai copil nu! Ochii lui albi, fără viață, îmi provoacă fiori. Chiar dacă își ascunde trupul firav sub pelerină, îi pot percepe sufletul corupt. Zeii m-au atenționat că va veni, căci i-am visat apariția. L-am văzut străbătând piața orașului, însoțit de o mulțime de gărzi și l-am recunoscut imediat ca fiind un Atisudra defecat de varne10. În vis, mă încerca o teamă nedefinită, o atenționare de a mă ține departe de el. Pe lângă frică, simțeam o ură copleșitoare. Voiam să lupt, dar și să fug totodată, dar nu puteam face nici una nici alta, pentru că nu mă puteam mișca, ci eram capabil doar să-l observ, ca pe un viitor implacabil, cum se apropie de palat, trece prin porțile acestuia din aur, înaintează prin grădină și se oprește în fața tronului de sub banianul secular.
În visul meu, atunci când creatura a deschis gura, mi-am văzut templul surpându-se și am urlat de spaimă, căci nu de templu-mi era, ci de Ram, fiul meu, pe care-l știam înăuntru. Apoi m-a cuprins o tristețe nemărginită. M-am văzut acoperit de sânge, disipându-mă în neant. Într-o succesiune înnebunitoare, am fost urmat de rajah, apoi de Ram și de rajni11, după care am văzut o lumină orbitoare și m-am trezit acoperit de sudoare.
Am rămas în pat tremurând, cu gândul la ce-am întrezărit. Mi-am tot spus că am avut doar un coșmar, până când am reușit să mă smulg din acea stare. Până la urmă știu prea bine că soarta ne este dată de zei pentru a o trăi, nu pentru a o schimba.
Visul mi-a rămas întipărit în minte, ca o profeție funestă. Fiecare cuvânt veninos rostit de acea creatură oribilă și fiecare răspuns nefiresc al stăpânului meu, răsună în sufletul meu ca o confirmare a ceea ce cred că va veni. Simt cum puterea întunecată pe care am întrezărit-o în somn îl învăluie acum pe stăpân, înrobindu-l sub ochii mei neputincioși. Aerul însuși e încărcat, ca înainte de furtună.
Acum, când rajahul mi se pare pierdut, nu pot decât să mă rog. Aș vrea să intervin, dar stăpânul mi-a poruncit să stau deoparte. Simt teamă și mă doare sufletul. Caut în mine putere, speranță, dar nu găsesc decât deziluzie și tristețe.
Ce va fi va fi…
Jagadjit
Mă uit în ochii cerșetorului degeaba, căci n-am ce vedea.
— Cine ești, orbule? îl întreb, cu glas înecat de curiozitate, de parcă de răspunsul lui ar depinde de-acum-înaintele. Îți poruncesc să-mi spui adevărul!
Dveș
Cum mă numesc n-am să-ți dezvălui nicicând! N-am cum să-ți dau o atât de mare putere asupra mea! Mă poți numi Dveṣ12. Noi, spre deosebire de voi, ne acceptăm defectele și ne mândrim cu ele. Ne numim, definindu-ne totodată, după ceea ce putem face: Cel Care Aduce Întunericul, Cel Care Seacă Râurile, Cel Ce Ucide Copii. În schimb, voi sunteți cea mai mincinoasă formă de viață creată și îngăduită de Cel Fără de Care N-am Exista. Am cunoscut un ucigaș numit Ocrotitorul Vieții, un violator incestuos care se chema Fiul Perfect. O curvă numită Neprihănita. Iată, tu te numești Biruitorul Oamenilor, dar ești un laș care te ascunzi de luptă așa cum mă ascund eu de iubire! Tocmai de aceea, dacă ți-aș spune numele meu te-ai speria și te-ai feri de mine din răsputeri, iar eu am alte intenții. Îți voi spune, în schimb, cum am ajuns pe pământul creat de cel care a fost și va fi numit, până la sfârșitul timpului, în mii de feluri și pictat în mii de chipuri, pe care eu îl numesc Din Sine.
— Cum îndrăznești să-mi vorbești așa, nefericitule?
— Nefericit ești tu, dar nu te teme, căci eu voi umple golul cu care te-ai născut în suflet. Acum, însă, taci! Trebuie să știi că locul în care trăiți voi este numit și de zei, și de antizei, Antarikṣa13. Există șapte ceruri împărțite în paisprezece lumi. E dincolo de puterea ta de înțelegere, știu… Imaginează-ți, dacă vrei, două sfere care se ating într-un punct. Fiecare sferă are șapte straturi imateriale în care acced ființe speciale, cum prea puține vin din rândul vostru. Punctul în care sferele se ating este cloaca pe care voi o numiți Pământ. Fiecare cer are un anticer, fiecare zeu un antizeu și există materie, din care ne-a creat Din Sine pe toți, și antimaterie, pentru momentul în care Din Sine va dori să ne distrugă pe toți.
— Cum arată celelalte lumi?
— Ești demn tu pentru a te plimba, fie și doar în închipuire, prin ceruri? Cum aș putea descrie intangibilul în cuvinte create de oameni pentru a defini tangibilul? Sunt lumi pline de frumusețe și groază, de lumină și întuneric, de viață și moarte. Sunt locuri unde timpul și spațiul nu au însemnătate, în care legile naturii nu se aplică, iar minunile și coșmarurile se întâlnesc.
— Aș vrea să-l văd pe Atotputernic…
— Mă cutremur de râs… Din Sine nu se vede, se simte! El este sursa și sfârșitul a tot. Energia din care s-a autocreat reprezintă echilibrul perfect. „Din ea s-a închegat substanța primă peste care Din Sine i-a înstăpânit pe Zei – care iubesc – și pe Antizei – care urăsc. Din acest amalgam primordial, printre atâtea minuni și abominații, ați fost creați și voi, tumorile care sluțesc Antarikṣa. Trăiți în punctul de întâlnire și de conflict al forțelor cosmice. Zeii și Antizeii se luptă prin voi și în voi totodată, căutând să mențină echilibrul dintre sfere. Tocmai de aceea în oameni se pot întâlni toate contradicțiile posibile. Un om poate fi frumos și urât, bun și rău, poate iubi cu forța unui opus mie și urî mai puternic decât o fac eu. Tocmai de aceea, îți spun, voi, oamenii, reprezentați chintesența tuturor cerurilor, a lumilor de sub ele, a tot ceea ce a creat Din Sine cu formă sau fără.
Tocmai de aceea, noi vă urâm și vrem să vă distrugem, în timp ce opușii noștri vă iubesc și caută să vă protejeze.
Jagadjit
Ascult mut de uimire și de spaimă. În jurul meu se prăbușește lumea pe care o cunoșteam. Nu mai știu cine sunt, ce vreau, ce cred și cui să mă rog. Îl urăsc și îl admir totodată pe cel din fața mea, care pare să știe atât de multe secrete despre univers. Aș vrea să-l întreb mai multe, dar instinctul îmi spune să tac și să fug cât mă țin picioarele.
— Cine ești tu? Spune-mi odată!
Dveș
Eu sunt odrasla ta! De ce caști ochii a uimire? O cauți cumva, printre sutele de sudra cu care ți-ai potolit poftele, pe femeia care m-a născut pe mine? Potolește-te, căci nu cu ea semăn, ci cu sufletul tău! Eu, cel cu care vorbești, am fost zămislit de Anophak, cel care s-a desăvârșit în ura de sine într-o atât de mare măsură încât s-a cățărat pe Maktak și s-a zvârlit într-o mie de sulițe. Din rănile lui au picurat o mie de picături de sânge; din una dintre acestea m-am întrupat eu, cel al cărui nume nu-l vei afla niciodată.
Ținutul în care m-am scurs era pustiu, astfel că, pentru a supraviețui, a trebuit să posed animale. Dar ele nu aveau suflet și, chiar dacă ucideau pentru a se hrăni, nu o făceau urând, prin urmare, cum eu cu ură mă hrănesc, am rămas slab.
Am găsit prima fărâmă de om abandonată într-o groapă de gunoi. Un prunc diform și afurisit de-o mamă care l-a privit cu oroare. Fiind pe atunci câine, am vrut să-l mănânc pentru a-mi hrăni ambele forme, căci câinele era hămesit, iar eu nu mai gustasem durere de mult. M-am gândit apoi că aș putea folosi copilul pentru a prinde puteri. Oamenii urăsc diformii, pe care îi socotesc sub-oameni și caută să scape de ei prin orice mijloace.
Când am pătruns în prunc am aflat că-i ești tată și am întrezărit oportunitatea de a te avea. Am anulat soarta fiului tău, căci noi, demonii, avem această putere, și i-am creat o alta, în decursul căreia, hrănit de batjocura oamenilor, urma să acumuleze ură cât pentru o mie de vieți.
În zilele care au urmat, am descoperit cât de slabi sunteți voi, oamenii. Pentru a supraviețui în haznaua în care mă găseam a trebuit să mă târăsc ca un vierme și să mănânc viermi, și nici așa nu aș fi reușit să trăiesc, dacă nu m-ar fi găsit acolo o femeie venită să-și zvârle fecalele, care și-a împlinit karma luându-mă acasă la ea. După cum vezi, n-am părăsit învelișul inițial, deși acesta e vai de el, pentru că satisfacția e imensă. Cu cât sufletul căruia îi provoc durere este mai neprihănit, cu atât plăcerea pe care eu o simt este mai mare. În plus, eu nu am nevoie de organele cu care voi percepeți realitatea, pentru că noi, spre deosebire de voi, cei care bâjbâiți o viață în căutarea lui, știm să folosim ajnachakra14 din prima clipă a conștiinței de sine. Cu satisfacție de nedescris am îndurat bătăile și batjocura femeii care mă culesese din gunoi nu din bunătate, ci pentru a mă trimite la cerșit, strângând în mine obidă, mânie și ranchiună, și căpătând astfel forță.
Acumulasem zece ani – ce mod primitiv de a măsura infinitul –, când mi-am dat seama că nu îmi mai ajunge hrana, că vreau și pot mult mai mult de-atât. Tot ceea ce a urmat a fost logic și inevitabil. M-am dus în piața orașului în care ceream de obicei de pomană, m-am așezat lângă un ficus și m-am lăsat mângâiat de privirile disprețuitoare ale oamenilor. Am intrat în stază și am devenit lipsit de greutate. Când am văzut cu al treilea ochi că împrejurul meu s-a adunat mulțimea, am dezlegat limba învelișului meu și am început să le prezic celor din jur ce le va aduce ziua de mâine. De prisos să-ți spun că, după doar câteva apusuri, oamenii mi se închinau ca unui zeu.
Prima mea cerință a fost să-mi fie adus un meșter iscusit în arta amestecării cuprului cu staniul, căruia i-am poruncit să-mi toarne o foaie din bronz. Apoi am chemat un altul, pe care l-am pus să o șlefuiască la perfecțiune.
— Tu…
— Da, eu! Vezi tu, rajahule, nu mă puteam întâlni cu tine cel care erai, ci te voiam să fi așa cum ești acum, după ce ți-ai văzut sufletul. Oglinda pe care ți-am trimis-o e unică și inestimabilă. Până și eu, când m-am privit în ea m-am văzut dezgolit de formă și mi-am putut admira perfecțiunea imperfecțiunii. Dar să lăsăm asta…
Am așteptat, cu răbdare, ca tu să afli de mine și să poruncești aducerea mea. Astfel, am călătorit ceea ce voi numiți o saptaha15, purtat de un elefant, spre cetatea în care ți-ai durat palat, crezând – din moment ce habar nu aveai de existența celor ca mine – că trebuie să te temi doar de cei ca tine, incapabili să treacă prin ziduri. Astfel am ajuns în fața ta, cel ce te vezi a fi deasupra tuturor și prin urmare și a mea.
Aștepți de la mine răspunsuri pe care ți le-am dat deja… Ești un naiv fricos; domnești datorită spiței din care te tragi, fără a avea vreun merit special. Ești dominat de cel pe care-l consideri iluminat de Suprem și crezi în spusele lui aiuritoare! Ești doar un ignorant, la fel ca el, nefericit, prin urmare. Vrei să afli care este scopul vieții, dar, mai presus de orice, vrei să-ți afli destinul, pe care ți-l dorești din răsputeri a fi măreț. Ai vrea să domini lumea materială, pe care o vezi a fi reală și importantă, dar îți este frică să faci ceea ce știi că trebuie să faci. Ești laș, rajahule, ți-o spun din nou, și te-aș compătimi dacă aș fi capabil să simt altceva decât ură. Ești laș și pleci urechea la șoapte mincinoase, care îți spun că pacea este singura cale spre fericire, respect și admirație. Suferi din cauza atașamentului de putere și a dorinței de a avea mai multă, păcătuind astfel prin risipirea vieții în van. Cine crezi că te-a pus pe tron, rajah, dacă nu Eternul Creator? Fii curajos și rupe-te de falșii lui trimiși! Doar prin mine, adevăratul Lui sol, poți accede la Cel Ce-ți Va Dărui Nemurirea!
Când am terminat ce aveam de spus eram deja în rajah, încolăcit pe sufletul lui și subjugându-i voința, slabă, de altfel. De acum, stăpân absolut, m-am ridicat și am tăiat capul stârpiturii care mă servise, după care, zâmbind, l-am chemat la mine pe brahman și l-am ucis și pe el, cel care îndrăznise să mă amenințe.
Când l-am spintecat, i-am întors vorbele:
— Prin legea imuabilă a Karmei, te-ai osândit la moarte!
2. Capitala regatului Magadha, în India antică.
11. Regină
14. Al treilea ochi.
15. Săptămână (sanscrită)
Titlu: Șoaptele urii
Autor: Marius Albert Negut
Editura: EDITURA PENTRU ARTA SI LITERATURA
An aparitie: 2025
Editie: Necartonata
Format: 200 x 130 x 25 mm
Nr. pagini: 346
Colectie: Violet
Descrierea editurii
„Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.
Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe.” Ana-Maria Negrilă, scriitoare
