– Şi… ai mai lucrat undeva până acum?
Glasul funcţionarului de la Forţele de Muncă suna plictisit. De fapt, omul chiar aşa şi arăta, ca un grăsan plictisit. Am simţit puţină compasiune pentru el. Să-ţi petreci toată ziua stând pe un aşa-zis scaun directorial, o hidoşenie care se roteşte puţin la dreapta şi puţin la stânga, şi să discuţi mai bine de opt ore pe zi cu indivizi care doresc un loc de muncă – da’ unul bun, nene, nu porcării! –, nu cred că e de natură să facă fericit pe nimeni. Şi omul din faţa mea nu părea deloc fericit. Avea, probabil, mai bine de cincizeci de ani, dar încă mai avea de tras până la pensie. Şi nu era supraponderal, era obez de-a binelea, sub bărbie îi atârna o guşă cu trei falduri, iar ochii îi erau atât de îngropaţi în grăsime încât trebuia să facă eforturi serioase pentru a clipi.
– Ai mai lucrat până acum, nepoate?
Vocea baritonală mă smulse din observaţii. Nu eram aici pentru a-i face analize amănunţite funcţionarului. Nu, venisem pentru că nu aveam niciun loc de muncă şi-mi doream cu disperare să lucrez şi eu ceva. Orice.
– Am mai lucrat, am început eu nesigur.
Nu ştiu de ce, dar simţeam un trac, ca atunci când profesorul de matematică binevoia să mă scoată la tablă într-o zi în care nu mă simţeam deloc în stare să mă lupt cu logaritmii.
Mâna grăsanului, care completa un formular tipărit cu cerneală albastră pe hârtie uşor gălbuie, se opri. Capul, tare asemănător cu cel al unei morse grase, se ridică spre mine. Am simţit nevoia să mă dau puţin înapoi, dar am rezistat ispitei.
– Ai mai lucrat sau nu, băiete?
Ochii săi mijiţi mă priveau nerăbdători. N-am îndrăznit să mint.
– Fără contract de muncă.
Fără, evident. Cine-şi mai bate capul să te angajeze cu contract de muncă atâta timp cât se poate şi fără? Am lucrat mult de când mă ştiu. Pe post de tractorist, îngrijitor de animale (cioban, s-o spun pe-aia dreaptă), zidar, instalator, vidanjor, cărăuş. Spania, Italia, Franţa şi Olanda. Plus trei săptămâni într-un lagăr din Irlanda. Dar aia se poate considera mai degrabă experienţă de viaţă decât muncă. Nu-mi place deloc să-mi amintesc despre acele clipe.
– Deci fără contract de muncă, silabisi individul scriind în continuare. Da’ţi place munca, nu?
Dintr-odată, l-am simţit mai uman. Nu întrebări de genul Ce ştii să faci?, Cât timp ai fost angajat la ultimul loc de muncă? Îți place munca? Da, îmi place – cât timp nu am ajuns să-mi câştig banii de pâine pe alte căi, îmi place munca.
– Îmi place să muncesc, da.
– Da’ acum ai chef de contract de muncă…
Suna ca şi cum ar fi dedus soluţia logic corectă la o problemă extrem de complicată. Şi omul se înveselise. Guşa triplă îi tremura sub impulsul unui râs abia stăpânit.
– Da, domnule.
– „Domnule”, mormăi grăsanul. Sună încurajator.
Probabil suna mai mult politicos decât încurajator. Înaintea mea, la birou, se prezentase un tip plin de ifose, care dorea doar să încaseze ajutorul de şomaj, cel puţin aşa îmi lăsase mie impresia. Fără calificare, cu doar vreo şase clase (poate chiar mai puţine; din ceea ce am prins din zbor, nu mi-am dat seama prea bine care erau studiile individului), dar dorea să primească fie un loc de muncă bine plătit, fie o adeverinţă pe care să o poată prezenta la şomaj, cum că îşi căutase loc de muncă şi nu îşi găsise. Şi individul nu i se adresase funcţionarului decât la per tu, şi-i mai scăpase şi nişte înjurături. Oricum, plecase trântind uşa.
– Ultima instituţie de învăţământ absolvită? continuă obezul pe un ton neutru. Gata, se terminase. Devenise iarăşi funcţionarul plictisit.
– Facultate, ca toată lumea, am oftat eu.
– Ca toată lumea, repetă funcţionarul şi scoase un fel de grohăit. Râdea sau se sufoca? Cam greu să-mi dau seama, aşa, din prima. După vreo câteva clipe am decis că aşa râdea el din când în când şi nu era în pericol să dea colţul.
– Da, ca toată lumea, am mai spus o dată, văzând că începe să se dezgheţe.
– Avocat sau psiholog?
– Poftim!?
– Deci… Expert în Drept sau în dilii? De regulă, cu de-ăştia lucrăm.
– Educaţie fizică, am recunoscut, puţin jenat. Era de bine sau de rău că absolvisem la o altă specializare decât cele „consacrate”?
Începuse să se cutremure de râs. M-am hlizit şi eu, să-i fac pe plac, deşi nu-mi prea convenea că se făcea atâta haz pe seama studiilor mele. Am absolvit şi eu o facultate, omule, ce e de râs în asta?
– Mai ai şi altă patalama la mână? Scuze, măi băiete, da’ cu specializarea asta a ta, pe aici nu-ţi pot oferi mare lucru. Doar ceva necalificat, pe la confecţioneri. Ai mai făcut vreun curs, ceva?
Da, mai făcusem. Cum am putut fi atât de uituc? Din cauza tracului, desigur. Mai mereu mă simt ca un adolescent gol în faţa unei duzini de fete „numa’ bune”. Chestia aia cu profesorul de matematică e mult mai dulce.
Şi mai uitasem ceva. Poate cu asta ar fi trebuit să încep.
M-am aplecat şi am pus sacoşa cu „Metro” pe podea. Am încercat s-o împing cu vârful pantofului, dar plasa, în loc să alunece, cum îmi doream, s-a răsturnat, proptindu-se de piciorul cât o bute al omului de la birou. Urmă un clinchet vesel. O sticlă de Queen Anne şi două pahare, set cadou pentru ocazii speciale. Şi două pachete de cafea aduse din Italia.
– Scuzaţi…
Grăsanul tresări şi se împinse puţin în birou, să-şi depărteze şuncile. Privi prin breşa astfel creată către plasa de sub masă, apoi privi întrebător către mine. Ochii săi mici, de-a dreptul porcini, clipeau nedumeriţi.
– O mică atenţie, am suspinat, întrebându-mă dacă nu cumva procedasem prosteşte, încercând să-l mituiesc. De fapt, nu era mare mită, chestia asta cu mita era strâns legată în mintea mea de bani. O mică atenţie, ca atunci când ajungi pe mâna doctorului, contribuţia de protocol înainte de examen cu profesorul cu reputaţie de dur, dar care se înmuia înduioşător – dacă era uns corespunzător.
– O mică atenţie…
Nu-mi închipuisem nicio clipă că tipul putea fi atât de vesel. Un adevărat cutremur declanşat pe un munte de slănină. Ei bine, am luat asta ca pe ceva încurajator. Îmi făcusem griji degeaba.
– Măi băiete, tu sigur ai făcut facultate?
Ei da, la asta chiar nu mă aşteptasem.
– Se pare că eşti făcut din alt aluat, continuă funcționarul cel corpolent, înainte să-i pot confirma că da, sigur, eram licenţiat.
– Am mai urmat un curs de antreprenoriat.
Trebuia să precizez şi asta. Imediat după facultate, la un curs de calificare subvenţionat de minister. Care minister anume, scria pe atestatul profesional.
– Curs de antreprenoriat, auzi la el, chicoti grăsanul, trecându-şi palma dreaptă peste faţa puhavă. La ce bun?
Corect, la partea asta trebuia să fiu de acord. La ce bun să înveţi cum să-ţi gestionezi propria afacere, dacă nu ai banii cu care să porneşti întreprinderea? M-a convins de asta chiar universitarul care coordona cursul. Măi băieţi, păi dacă aş şti cum să fac rost de primul milion de dolari, aş mai sta aici să vă învăţ pe voi cum să faceţi afaceri?
– În rest nu mai ai nimic?
Nimic, dacă nu puneam la socoteală liceul cu profil „mate-fizică”. Dar să-l fi pus sau nu, tot una era.
– Nimic, domnule.
– Hai, lasă chestia asta cu „domnule”, nu prea se potriveşte.
Nu se mai potrivea, acum, după ce observase setul de cadou ambalat în cutia originală.
– Lasă-mă să mă gândesc puţin, îmi ceru.
Îşi duse pixul gros, imitaţie chinezească de Parker, la buze, şi, cu mâna dreaptă, începu să bată repede darabana pe marginea biroului. Dintr-o dată, mutra umflată îi fu scuturată de un rictus.
– Mnu, făcu repede, înainte să mă impacientez. La volumul lui, mai mult ca sigur, avea probleme serioase cu inima. Poate că nici nu urma să apuce pensia, dar asta nu era prioritatea mea. Ar fi trebuit să se gândească la problemele respective când încă mai putea controla greutatea. Probabil că acum era prea târziu.
– Mnu, prea greu, făcu a doua oară.
Darabana încetă, ca o clipă mai târziu să se reia, şi mai îndrăcit. Chiar se gândea, sau numai dorea să lase impresia asta? Pentru o sticlă de Queen Anne şi ceva cafea, trebuia să facă ceva. Cum ar fi să dea impresia că este prietenul meu.
Dintr-odată, tresări.
– Ştii, am ceva pentru tine, băiete.
I-am simţit entuziasmul din voce şi, pentru o clipă, am început să sper.
Grăsanul se foi agresiv pe scaun, ca şi cum şi-ar fi pus în cap să-l distrugă, folosindu-se numai de presiunea acumulată în posteriorul său imens.
– Din păcate, nu am nimic pentru cei cu studii superioare. Cel puţin nu pentru studii ca ale tale. Pentru educaţie fizică ai greşit adresa. Trebuia să încerci la Inspectoratul Şcolar, poate mai au vreo catedră de educaţie fizică, ori poate măcar câteva ore.
Am scuturat negativ din cap. Ştiam deja asta. Doar că e cam greu să prinzi un post în învăţământ când e vânat de alte câteva sute de doritori. Titularizarea?! Un vis prea îndepărtat. Cât despre câteva ore în specialitate la vreo şcoală, ori chiar o catedră…
– Şi, în rest, nu am nimic care să se potrivească. Numai posturi de confecţioner, mai bine de o sută douăzeci, da’ nu-s de tine. Nu-i omeneşte să-ţi petreci zece-douăsprezece ore cu curul pe scaun, tighelind bulendre la maşină. După un an, un an şi ceva, poţi s-o iei razna. Şi nici nu cred că-ţi doreşti lucrător în agricultură. Muncă cât încape şi salariu de tot rahatul, plus că-ţi trebuie să ai şi ceva atestate şi cursuri la îndemână. Vai de ţara asta, unde o să ajungă! Trebuie să ai cursuri şi atestat dacă vrei să mulgi o capră. Dar am şi altceva mai bun, dacă doreşti să asculţi.
– Sigur, domnule.
O grimasă a grăsanului îmi dădu de ştire că iar călcasem pe bec. Dintr-odată, nu mai dorea să fie „domnit”. Ei, ca să vezi!
– Uite cum stă treaba, dacă eşti băiat deştept, mă asculţi, faci cum spun eu, şi te pricopseşti cu loc de muncă bun. Dacă nu-ţi convine propunerea mea, poţi să faci calea întoarsă de pe acum.
– Înţeleg…
Înţelegeam perfect, de vreme ce venisem aici ca să prind un loc de muncă, fără să fac nazuri. Doream cu disperare să lucrez, să am şi eu un ban, şi să înnoptez seara acasă. Patru ani de străinătate mă scârbiseră de multe. Şi eram suficient de disperat pentru a accepta şi un post de confecţioner. Se poate şi mai rău decât să lucrezi la tighelit boarfe, cum spusese grăsanul. Să nu ai un loc de muncă e cu mult mai rău.
– Dar există o oportunitate. Ştii ce-i aia oportunitate, nu?
Asta-i bună! Ca şi cum eram redus mintal. Să-i aduc aminte de studiile mele superioare?
– Ei bine, ai o ocazie. Depinde de tine, numai de tine.
– O să fac…
…tot ce-mi stă în putinţă, voiam să spun, dar funcţionarul mă întrerupse cu un gest autoritar. Am simţit cum inima mi se opreşte în gât.
– Ascultă, deocamdată. Şi, mai întâi, trebuie să-mi răspunzi la o întrebare. Cinstit, ar fi indicat. Ai cu ce trăi vreo trei luni de zile?
– Da, i-am răspuns fără să mă gândesc de ce anume mă întreba asta. Era o întrebare cam personală, ce să spun!
– Bine, atunci e bine, putem discuta. Deci…
Se foi iar pe scaun şi începu să se scarpine pe coapsa dreaptă, scoţând nişte sunete de fierăstrău ruginit.
– De vreo doi ani, la Oficiul Forţelor se oferă şi posturi pentru îngrijitori de bătrâni. Poate că nu ţi se pare prea simpatică ideea, dar să ştii că treaba asta cu bătrânii diferă de la caz la caz. Uneori ai de-a face cu moşnegi senili sau babe paranoice, cu paralitici care-ţi pot amărî zilele într-un asemenea hal, că tighelitul pe vecie poate părea de-a dreptul plin de viaţă. Vai de capul celor care ajung să lucreze pentru ăla de nu poate să bea nicio lingură de apă singur. Sunt mulţi de-ăştia. Dar există şi bătrâni care îşi pot duce singuri de grijă şi au nevoie doar de cineva cu care să discute din când în când. Sunt bătrâni care au fii înstăriţi, șmecheri de șmecheri, care pot cumpăra şi luna de pe cer, dar nu au timp să le treacă pragul babacilor. Cazuri şi cazuri. E ca la ruletă, poţi nimeri un bătrân sau o babă convenabilă, care să te lase să trăieşti, sau poţi nimeri o acritură care să te îngroape înaintea ei. Depinde… Depinde de cel care organizează loteria. Înţelegi, băiete? Aici mă ai pe mine, ăla de învârte manivela maşinăriei.
– Da…
– Fă cum vrei. Dacă vrei, te mai gândeşti, vino mâine sau poimâine, şi-mi spui ce-ai hotărât. Dar nu veni mai târziu de luni, pentru că luni se încheie înscrierile la seria asta de cursuri de asistent personal. Şi, dacă s-a încheiat lista, nu mai ai loc decât peste alte vreo trei luni, juma’ de an sau cine ştie când mai hotărăşte ministerul că se mai organizează astfel de cursuri. Oricum, ăsta este trenul pe care merită să-l prinzi. Ai nevoie de ceva timp să te hotărăşti?
Nu aveam nevoie. După patru ani de străinătate, după o facultate care îmi epuizase precarele resurse financiare şi după încă un an petrecut acasă, doream cu disperare să fiu pe picioarele mele. Şi oferta grăsanului mi se părea destul de îmbietoare, mai ales pentru că îmi asigura puţină atenţie la loterie.
– Mă înscriu!
– Perfect!
Palmele umflatului pocniră una de alta, ca două perne flasce. Era de-a dreptul entuziasmat. Se aplecă peste birou şi dintr-un morman de dosare şi hârtii extrase un set de formulare.
– Completează-le! îmi ceru. Nu te grăbi, vezi că ai mai multe întrebări la care este bine să răspunzi afirmativ, chiar dacă nu ai făcut ce te întreabă pe acolo. Bunăoară dacă ai avut bunici care au avut nevoie de îngrijiri speciale sau minuni de-astea. O să-ţi dai seama şi singur. Dacă nu, întreabă-mă pe mine, da’ vezi să nu mai fie nimeni în birou.
Chiar aşa de încuiat mă credea?
Oftând din toţi rărunchii, grăsanul se aplecă şi-şi culese cadoul. Deschise punga, ca să mai cerceteze o dată conţinutul, şi dădu mulţumit din cap. Exact pe gustul lui, mi-am zis.
– De luni te prezinţi la cursuri. Ţi-o spun spre binele tău că e preferabil să nu chiuleşti. Uneori bătrânii te pot pune în situaţii pentru care e important să fii pregătit. Şi scrie că la facultate ai făcut şi ceva cursuri de kinetoterapie şi alte de-astea, chiar dacă nu ţi-s trecute în foaia matricolă. Dă bine la impresia generală şi mă vor ajuta pe mine la organizat loteria. Şi nu-ţi face griji, oricum n-o să te verifice nimeni.
*
Titlu: Casa Corăbierului
Cartea 3 din seria: Dark Tales Of Sorrow And Despair
Autor: Ciprian Mitoceanu
Data lansării: 7 februarie 2024
ISBN: 1230007389368
Limba: Română
Opțiuni de descărcare: EPUB 2 (Adobe DRM)
Rezumat
