Capitolul 1
Întreg personalul a plecat deja, iar eu abia mi-am terminat treaba. Sunt încă în camera unde ținem produsele biologice, pregătindu-mă de plecare. Urmărind securizarea automată a laboratorului, ies în hol, unde e întuneric și liniște. Temperatura e la fel de scăzută ca în interior, însă m-am obișnuit de mult cu asta și nici măcar mirosul de dezinfectant nu mă mai deranjează. Deși nu am fost niciodată dornic de companie, când rămân ultimul după program, mă întreb cum ar fi…
Brusc, aud un zgomot, iar cineva îmi acoperă gura, prin spate, fără să am timp să reacționez:
― Dacă scoți vreun sunet, îți zbor creierii. Hai înapoi în laborator. Fără gălăgie! Deblochează sistemul și poartă-te normal, zice o voce feminină, înghiontindu-mă în spate.
Îmi întorc mâna, sperând să o prind de încheietură, să mă eliberez, însă nu apuc să fac nimic:
― Încearcă numai, spune, înfigându-mi și mai tare arma în carne.
Decid să colaborez, pentru că sunt tare curios de scopul acestei vizite, și îmi postez capul în dreptul panoului de recunoaștere facială, iar ușa se deschide, cu un sunet firav.
Intru încet, fără să mă zbat, şi îmi dau seama că e o rebelă, una dintre cei care și-au scos cipul implantat de orioni și resping pacea universală. Ştiu că sunt periculoşi şi am fost instruit să raportez dacă observ ceva suspect în jur. Primul meu gând a fost să activez alarma, dar, văzându-mi atacatorul, îmi uit intenţiile şi rămân pur şi simplu blocat. Femeia nu are mai mult de douăzeci de ani şi e destul de mică de statură.
― Am nevoie de un rinichi sănătos. Adu-mi o casetă criogenică!
― E aici, îi spun.
― Doar nu crezi că sunt aşa de naivă. Mişcă-te!
Apropiindu-se amenințător de mine, îi observ ochii mari și migdalați, ce sar în evidenţă pe faţa aceea rotunjoară, cu buze frumos conturate. Poartă niște haine uzate, însă curate, care încearcă să-i ascundă formele generoase ale siluetei de clepsidră.
― Mâine e programat un copil pentru transplant. Are nevoie urgent şi va mai dura până când următorul va fi complet dezvoltat! Oricum, nu vei putea scăpa, sunt peste tot.
― N-am încotro. Mama e pe moarte. Sigur se va găsi o soluţie pentru copilul vostru. Ştiu că nu e singurul rinichi, am auzit asistentele vorbind.
― Dacă e bolnavă, trebuie adusă aici, la spital.
― Mișcă-te și taci!
Iau caseta şi încerc să i-o înmânez, dar ea îmi face semn s-o ţin eu şi mă îndeamnă să mă întorc cu spatele. În timpul acesta, înșfacă un halat din cuier, apoi îl îmbracă, mutând arma dintr-o mână într-alta.
E momentul perfect pentru mine și fac o ultimă încercare de a scăpa, mai mult ca să văd până unde e dispusă a merge. Dintr-o mișcare, îi lovesc antebrațul, sperând că arma îi va cădea, însă focul se declanșează și sunt rănit. Firicele roșii încep să se prelingă pe braț în jos, gâdilându-mă ușor. La câteva secunde întârziere, ca după lumina unui fulger, apare durerea. Locul arde puțin și mă prind cu mâna opusă de rană, încercând să opresc sângerarea.
― Ți-am spus că nu glumesc. Nu mă mai pune la încercare. Sunt fix în urma ta şi, dacă faci vreo şmecherie, trag. Nu am ce să pierd. Trebuie să-mi salvez mama, altfel nu va mai prinde încă o zi.
― Dacă vrei să fii sigură de reușita transplantului, ar fi bine să luăm și serum.
― Serum? răspunde ca și cum n-ar mai fi auzit vreodată despre el.
Atunci când au venit din constelația Orion, acum patruzeci de ani, Ei au promis mântuirea. Nu existam pe vremea aceea, dar tata mi-a povestit cum privea fascinat cerul. E prea mare Dumnezeu, ca să ne fi creat doar pe noi!” tot zicea el. Inițial, a crezut că sunt arhanghelii Domnului. La rândul lui medic, lucra pe atunci într-un spital din Buzău. Mare i-a fost uimirea când au adus serum în spitale. Să vezi cum o cantitate infimă vindecă răni grave și ajută la asimilarea organelor noi era ceva incredibil.
― E darul lor pentru noi, oamenii. O singură picătură va accelera vindecarea, spun în timp ce iau două flacoane din dulap.
― Grăbește-te!
Ieșim din laborator, iar închiderea automată se declanșează, după ce ochii îmi sunt scanați. Ne îndreptăm spre ieșire pe holul lung al etajului. Mă mișc atât de natural pe cât pot, cu usturimea cumplită care mă face să transpir abundent.
Trecem de-al doilea nivel de securitate, scanez din nou și ușile se închid în urma noastră. Din colțul din dreapta al culoarului, apare Ikar, gardianul. Nu mi-a fost niciodată simpatic, dacă ar putea cineva să spună asta despre un orion. Puteau fi oricum, dar numai așa nu. Însă el îmi transmitea o stare de neliniște ori de câte ori îl vedeam. Uneori îl surprindeam că mă urmărește ca pe un infractor, stând nemișcat în laboratorul meu și analizându-mă în timp ce lucram. E drept că sarcina lui era să observe, dar o făcea prea invaziv.
Din unghiul în care stau, e mai puțin sesizabil faptul că sunt rănit. Ikar mă privește circumspect, așa cum o face de obicei, apoi o zărește pe rebelă. Aș fi putut să profit de moment și să-i atrag atenția că ceva nu e în regulă, printr-o simplă privire, însă decid să nu o fac.
― David Iacob, ce caută personal neautorizat în acest centru? atât mai apucă el să întrebe.
Durează doar o clipă ca rebela să scoată o altă armă și să tragă în direcția orionului. Îl nimerește în umăr, iar extraterestrul se prăbușește instant.
― L-ai omorât! Cum ai putut să faci asta? strig șocat, realizând pentru prima dată în ce situație periculoasă mă aflu.
― Doar l-am tranchilizat. Ar trebui să doarmă ceva vreme, pentru că la Ei efectul durează mai mult decât la oameni. Dacă îl văd ceilalți, vor porni prea repede pe urmele noastre. Unde îl putem ascunde? mă întreabă, înghiontindu-mă amenințător.
― La mine-n laborator e o debara. Nimeni nu caută acolo.
― Bine, cară-l!
― Eu? Dar sunt rănit și e lung drumul până acolo.
― Doar nu te aștepți s-o fac eu?
Trag de corpul inert al orionului și îl târăsc înapoi de unde am plecat, apoi îl îndes în spațiul meu de depozitare și ușa se închide automat, blocându-l înăuntru.
Ea mă privește ca și cum ar fi mulțumită de ceea ce am făcut, dar nu vrea să arate semne de slăbiciune. E ceva bizar acolo, în ochii ei, un soi de nebunie sau de disperare, care mă intrigă.
Traversăm din nou breșele de securitate de la etaj și reușim într-un final să ieșim din clădire, fără să mai dăm de alte persoane. Îmi face semn să mergem la HOV-ul meu, apoi mă îndeamnă să m-așez pe scaunul pilotului, iar ea se urcă în dreapta.
Autovehiculele au fost scoase din uz de multă vreme, fiind înlocuite cu HOV-uri, niște mașinării sferice, construite dintr-un material argintiu, amintind de mercur. Acestea planează, utilizând o tehnologie avansată pe care orionii au binevoit să o împartă cu oamenii.
― Nu cred că pot să conduc.
― Ai cărat ditamai orionul până în laborator și te plângi de asta? Doar te-am zgâriat. Dacă voiam să te omor, o făceam deja. Uite, zice în timp ce sfâșie o bucată din materialul bluzei, apoi îmi leagă rana.
În vehicul liniștea lasă loc gândurilor mele. Mi-e greu să mă concentrez la drum, cu junghiul din braț, dar încerc să ignor durerea și să mă axez pe alte lucruri. Cu coada ochiului, pot să-i văd profilul rebelei. Părul ei castaniu natural e strâns legat la spate, lăsând vederii urechile-i mici, ca de spiriduș.
Pentru o clipă, surprinde privirea mea și îmi întoarce o expresie de dezgust.
Nu pot să spun că mi-e teamă, sunt mai degrabă curios. Dacă aș vrea, aș putea să-i fac arma să zboare din mână în orice clipă. Se pare că, într-o formă mai diluată, moștenesc abilitatea telekinetică a mamei.
Deși sunt hibrid, rezultatul încrucișării dintre un om şi un orion, prefer să păstrez informația aceasta pentru mine. Ei nu se amestecă, în general, cu specia umană, iar astfel de accidente ale naturii nu ar fi văzute cu ochi buni.
Aveam trei ani când am devenit prima dată conștient de faptul că pot mișca obiectele, dacă mă concentrez foarte mult. Îmi doream să-mi recuperez ursul de pluș pe care bunicul mi l-a confiscat. Mi-am imaginat cum vine din nou în brațele mele și asta s-a și întâmplat. Mama a avut grijă să îmi cultive această capacitate, mai apoi.
Am condus vreo treizeci de minute, până am ajuns la o hală părăsită unde am abandonat Lancero-ul meu și ne-am urcat într-un alt HOV.
― Hai odată, zice, împingându-mă spre scaunul pasagerului, apoi mă leagă la ochi și îmi pune cătușe la mâini.
Nu vrea să aflu unde mergem, dar nu știe despre mine că, față de oameni, zona creierului responsabilă cu memoria îmi este mai dezvoltată, de aceea, ca un blestem, nu am uitat nimic niciodată.
Mi-aduc aminte de fiecare curbă a feței mamei și tot ce ne spunea maestrul orion la școală.
Era toamnă, stăteam pe iarbă și ne arăta pe cer Constelația Orion. Rețin perfect poziția fiecărei stele pe marele vânător scânteietor.
― Vedeți acea stea strălucitoare, cea mai strălucitoare? Aceea este Ori. De acolo venim noi, de pe o planetă mai mică decât Pământul, Origon, care înseamnă în limba noastră „viață”.
― Nu-mi vine să cred cum v-au spălat creierul, mă trezește din reverie vocea ei. Auzi? Mântuire! Da’ cine se cred, Dumnezeu? Să vii tu pe planeta altuia să faci ordine. Stai, domn’le, la tine-acasă! Lasă-ne-n pace, că nu te-a chemat nimeni. Vezi-ți de problemele tale!
Cuvintele ei, apărute din senin, fără ca măcar să existe vreo legătură cu ceea ce se petrece, mă fac să cred că nu e în toate mințile.
Măsor cum trec minutele, străduindu-mă să rețin orice indiciu despre locurile prin care trecem. Conduce cu viteză constantă și asta face ca sarcina să fie mai ușoară. Virează stânga și, din inerție, mă dezechilibrez.
― Hai să facem pace în lume! Nu mai ai voie să faci nimic și gata.
― Ai terminat? o întreb. Ce e atât de rău în asta?
― Te-a întrebat cineva ceva, domnule zombie?
― Păi, am crezut că vorbești cu mine.
― E pace pentru că mă păzești în permanență și n-am voie să fac nimic? Pentru că-mi invadezi viața și-mi impui credințele tale? N-ai auzit de liberul arbitru?
Pe la cinci ani i-am surprins pe tata și pe bunicul discutând. De atunci, nu m-am mai gândit la asta. Bunicul era nemulțumit și îi explica faptul că omul a fost creat liber să aleagă între bine și rău, să gândească și să facă ceea ce dorește.
În școală nu ni s-a vorbit despre asta. Maestrul spunea mereu că fiecare om are datoria de a oferi binele necondiționat, pentru progresul societății în ansamblu.
Pacea universală era ceva mult visat în trecut, dar pe care Ei au înfăptuit-o. Ultimul război a fost cel biologic din 2020, când panica i-a transformat pe oameni în ființe solitare. Era nevoie ca cineva să orienteze umanitatea spre a gândi ca o unitate.
Capitolul 2
― Nu te-am întrebat în laborator, dar pari o fată suficient de deșteaptă, încât să te informezi înainte de a răpi pe cineva și de a fura un organ. Știi că rinichiul trebuie să fie compatibil cu persoana care îl primește, nu? Adică să aibă aceeași grupă de sânge și țesuturi asemănătoare, altfel organismul îl va respinge. Am văzut că ai venit direct, ca și cum ai fi studiat problema.
― Dacă ai observat asta, de ce mai întrebi? Ai impresia că nu știu ce fac? Nu, domnule, știu prea bine. Toate analizele HLA și cele pentru anticorpi au arătat compatibilitatea.
― De unde știi?
― Crezi că e prima dată când am pătruns în laborator sau că sunt singură? Și apoi, dacă erai interesat să ajuți, m-ai fi întrebat asta înainte să plecăm. Se vede câtă încredere poți să ai într-o marionetă.
„Marionetă” e termenul pe care-l folosesc rebelii când se referă la universaliști, pentru că, după ei, noi ne-am lăsat controlați de către orioni, purtând cipul de localizare.
― Din câte mi-aduc aminte, m-ai împușcat și m-ai sechestrat, deci nu-ți sunt dator cu nimic. Oricum, am fost mai mult decât drăguț spunându-ți despre serum. Nu multe persoane știu despre el. De fapt, astfel îi salvez viața mamei tale.
Nu apuc să-mi termin vorba, că simt cum HOV-ul încetinește brusc, aruncându-mă înspre înainte.
― Am ajuns deja?
― Nu te interesează.
― Am crezut că deja suntem prieteni.
Poate că n-ar fi trebuit să o supăr. Coboară din vehicul, vine în direcția pasagerului, mă trage cu putere de gulerul bluzei și zice:
― Dacă mai faci pe amuzantul, trag. Ai înțeles?
― Apoi cine mai operează, dacă împuști medicul?
― Coboară, trădătorule! Fără mișcări dubioase! Sunt în spatele tău cu arma îndreptată fix spre tine. O mișcare tâmpită și ești mort, zice cu o voce iritată.
Cobor din vehicul și merg, orbecăind legat la ochi, în direcția în care mă împinge. Pășesc precaut, simțind liniștea din jur ca pe o amenințare. Mă împiedic de ceva tare și-mi recapăt echilibrul cu dificultate, apoi aud mișcarea mâinii ei pregătită de armare. Simțurile mele sunt în alertă, gata pentru apărare.
Mă împinge spre ceea ce ar putea să fie o clădire, poate o casă veche. Se aude un ciocănit și ușa se deschise cu un scârțâit enervant. Intrăm, iar cineva încuie în urma noastră; nu mă refer la închidere automată sau alt tip de securitate, ci manual. Pot să aud cum scrâșnește cheia pe metalul dur.
― Ce-ai făcut, Maya? Vrei să ne omori pe toți? întreabă un bărbat cu voce subțire.
Omul nu pare prea fericit să o revadă, ca și cum îi este frică. L-o fi sechestrat și pe el vreodată.
― Am făcut ce trebuia. Acum e rândul tău, Max. Ai promis că mă pot baza pe tine orice-ar fi.
― Am zis că te ajut, dar nu mă gândeam că o să-mi aduci în ascunzătoare o marionetă.
Cu ce i-am deranjat eu de mă tot jignesc? Eu mă trezesc în fiecare dimineață la cinci, îmi beau cafeaua și plec la muncă. Nu fac rău nimănui, nu vorbesc cu nimeni, ci îmi văd de munca mea și de pacienții mei. Vin seara la șapte acasă, mort de oboseală, fac un duș scurt, pentru că apa trebuie să ajungă întregii planete, apoi mănânc și adorm. Respect principiile universalității. Așa facem toți, pentru pacea universală.
Eram la școală, în al treilea an, și învățam despre drepturile ființelor umane și ale orionilor.
― Oamenii au dreptul la viață la respect, la demnitate…, trăind în pace și fraternitate cu ceilalți, ne explica maestrul.
― Și libertate! completez eu.
Orionul mă ignora, schimbându-și oarecum expresia. E dificil să ghicești ce gândesc aceștia, pentru că nu exprimă prea multe chipul lor rece. Bănuiam că m-a auzit, dar am continuat:
― Și libertate.
― Suficient, David, mi-a spus scurt și tăios.
Am înțeles că depășisem limita, că într-o lume cu pace, omul nu e liber. El are „dreptul” de a fi în acord cu semenii săi, pentru a coabita în înțelegere.
― Trebuie să îi scoți cipul imediat! mă trezește Maya la realitate, răstindu-se la Max.
― Doamne Dumnezeule, în ce mă bagi! Te-ai gândit vreun moment că mă pui în pericol? Că-mi aduci gardienii pe cap?
― Da, îmi pare rău, dar e ultima șansă pentru mama. Trebuie să m-ajuți să i-l extrag și apoi plecăm imediat.
― Nu pot, măi. Înțelege-mă și pe mine! Sunt de cincisprezece ani tot pe fugă și abia ce-mi creasem un loc sigur aici.
― Fă-o de dragul meu, te rog! Știi de câte ori te-am scăpat de belele, o aud zicând.
― Dar suntem chit. Eu știu că ți-am plătit de fiecare dată. Hai, du-te din casa mea!
― E pentru mama. Fă-o pentru ea, pledează cu voce rugătoare.
Pentru câteva secunde bune e liniște, iar eu sunt tot pe întuneric, așteptând să aflu deznodământul referitor la soarta mea.
― Of, bine, deja m-ai compromis… Trebuie să plec și eu de aici. Vor depista locația și s-a zis cu mine.
― Mulțumesc, ești salvarea mea! Îmi pare rău pentru că te-am deconspirat, dar e ceva foarte important, zice ea ușurată.
― Ce-aș mai putea să fac acum? Hai s-o terminăm odată, spuse Max cu iritare în voce.
Zicând asta, mă trage de mână și mă trântește pe o suprafață rigidă, pe cel mai tare pat pe care am stat vreodată. E acoperit cu ceva rece, o mușama, bănuiesc, iar asta mă face să mă gândesc că eram așteptat.
― Nu te mișca. Dacă te zbați, îți tai beregata! Nu că ar conta la ceva…
Presimt că n-o să-mi placă. Încerc să nu mă mișc, deși e cumplit. Simt cum tăișul unei lame crestează pielea din spatele urechii. Dispozitivul e aproape de lob. Apasă adânc, până-nspre amigdale, apoi răscolește și scoate chestia. Ah! A durat puțin, dar n-a fost extrem de dureros. Simt sângele cum se prelinge, impregnându-se în haine, iar mirosul lui metalic îmi invadează nările.
Individul dezinfectează zona într-un mod barbar, folosind un material aspru. Miroase a alcool și arde mai rău decât procedura extragerii în sine. Îmi înăbuș un urlet, mușcându-mi buza de jos, iar broboane mari de traspirație îmi acoperă fruntea.
― Trebuie să rămână în viață, zice rebela. Cum putem opri sângerarea?
― Apasă cârpa, îmi poruncește bărbatul.
Dau să țin materialul, dar am mâinile prinse în cătușe. Le ridic pe amândouă și presez cât pot. Sunt vindecător și realizez că rana nu mă pune în pericol de moarte, asta dacă nu se infectează de la cârpa murdară sau bisturiul improvizat.
― Sus! E timpul să mergem.
Mă ridic anevoios, cu mâinile la ureche, ținând în continuare pânza. Mă simt ca teleportat în Evul Mediu. Nici că se putea mai bine.
Când eram mic, bunicul îmi spunea povești despre o lume apusă din copilăria lui, înainte să vină orionii. El nu a fost prea încântat de noua guvernare, simțindu-se trădat de Dumnezeu. Mereu l-a așteptat pe Mesia, în schimb i-a primit pe orioni.
Îmi istorisea cum trăia în condiții precare cu cei șase frați ai săi, dar, în ciuda greutăților, era fericit.
Acum oamenii pot să aibă maxim doi copii. Planeta e suprapopulată și nu poate susține mai multe suflete.
― Fii atent pe unde mergi, marioneto, îmi zice fata. N-aș vrea să te-mpiedici și să-ți spargi capul tocmai acum. Am treabă cu tine.
Urcăm în mașină. Geamul din partea ei se deschide și bărbatul care mi-a găurit capul în mod barbar vorbește:
― Ai grijă, Maya! Dacă mă bagi în bucluc, să nu mă mai cauți. Multă sănătate mamei tale!
― Mulțumesc pentru tot! Chiar mă gândeam să mai răpesc un om săptămâna viitoare și nu aveam chirurg.
― Ha-ha, ce amuzantă ești! Mai bine pune-l pe domnul vindecător cu gaură-n creier.
― Nu folosesc marionete. Tot la tine o să apelez.
Geamul se închide, rebela pornește motorul și plecăm. Ea vorbește întruna despre nemulțumirile legate de orioni, de parcă mi s-ar spovedi, și mărește viteza, depășind cu mult limita legală.
Mișcarea – sau poate pierderea de sânge – îmi provoacă amețeli. Ascult și cronometrez timpul, în speranța că mă voi putea întoarce pe aceeași traseu.
Un HOV se apropie, apoi, deodată, pornește sirena. Sunt Ei.
Maya oprește vehiculul, pentru că, dacă ar fugi, i-ar alerta pe toți. Cineva ciocănește în geam, iar acesta coboară, hârâind ușor. Se aude sunetul mut al focului de armă și căderea unui corp.
Rebela deschide ușa și se dă jos, iar eu rămân nesupravegheat. Nu mă simt în stare să reacționez. Femeia asta nu e zdravănă la cap. A luat viața cuiva! Nici n-a avut timp să schițeze vreun gest. Acum, probabil că îl va ucide și pe celălalt sau poate că va fi prinsă. M-aș putea întoarce liniștit la viața mea, să mă ocup de muncă. Totuși, nu vreau să moară! Doar încearcă să-și salveze mama. Nu încerc să îi găsesc o scuză, pentru că ar fi putut pur și simplu să o ducă la un spital, dar…
După nici un minut, se întoarce, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
― I-ai ucis! Ești un monstru, strig panicat.
― Ha, cine vorbea! Domnul zombie! Te interesează de stăpânii tăi? Stai liniștit, doar i-am adormit. Eu nu sunt ca Ei, accentuează ea.
Ce mai zi! Sunt tot cu cătușe la mâini, ținând cârpa apăsată pe rană. N-ar trebui să mai sângerez, dar probabil mi-a atins vreo venă. Pânza s-a îmbibat toată și am bluza mustind de sânge. Nu mă simt prea bine și mi-e puțin greață.
Maya conduce, bolborosind întruna și nu mă mai bagă-n seamă, decât pentru a se asigura că nu încerc să scap. Încă mă străduiesc să rețin traseul pe care-l parcurgem, în ciuda amețelii groaznice care m-a cuprins.
Aud un clopot, apoi animale… Cronometrez timpul.
Mi-e frig.
Cred că delirez…
Ea vorbește singură, apoi îmi spune ceva, dar nu o aud prea bine. Virează la dreapta, mă-nclin fără să vreau.
― Hei, ce-ai pățit? M-auzi? strigă la mine.
Încerc să răspund, dar nu pot. Mâinile îmi alunecă și mă dezechilibrez. Cad peste bord, pierzându-mi cunoștința.
Ceața albastră – de Irina Dumitru
Titlu: Ceața albastră
Autor: Irina Dumitru
Editura: Cassius Books
Descrierea editurii
Într-o lume utopică, orionii, extratereștrii sosiți pe Terra din Constelația Orion, veghează la menținerea păcii. Fiecare ființă conlucrează în regimul politic numit universalism, unde oamenii sunt monitorizați în permanență prin intermediul unui cip implantat.
Însă, în această lume perfectă, medicul David Iacob are un secret. Își duce existența supus regulilor, până într-o zi, când viața lui se schimbă. Rebela Maya îl răpește pentru a o salva pe mama ei.
Cartea are ca punct de plecare un fenomen paranormal care se petrece undeva în munții Buzăului și o serie de mituri legate de tunelele existente în această zonă.
O lucrare cu influențe S.F. care te va ține în suspans până la ultima pagină.
