Kael își aminti de regulile de bază, cele exprimate la fel de sec ca orice altă procedură:
Prima regulă spunea că nu se vânează în timpul conjuncției duble a celor doi sori principali, când umbrele devin instabile, iar fauna reacționează imprevizibil.
A doua regulă le amintea tuturor că nu se urmărește prada când Niobe și Globe sunt în opoziție, pentru că mediul șterge contrastul, iar vânătoarea devine execuție.
A treia regulă — atunci când Orianthe urcă peste linia ecuatorială a cerului — vânătoarea devine sport: prada primește avantaj de teren, vânătorul primește limitări ale activității.
A patra și ultima regulă era și cea mai drastică: atunci când pe cer apare Phoebus, toate activitățile se suspendă. Nu din chestiuni de moralitate, ci pentru că este necesară activarea instinctului de supraviețuire al tuturor viețuitoarelor.
Doar că regulile existau ca să poată fi încălcate pe cont propriu, fără ca aceste încălcări să pară crimă.
Kael își ajustă arma. Nu era una energetică; n-avea voie cu așa ceva. Pe Tena, energia era considerată „interferență” cu fauna și cu „spiritul locului”. În realitate, era doar o formă de a păstra spectacolul „curat”. Folosea un proiectil inteligent, calibrat să paralizeze, nu să ucidă, dacă alegea vânătoarea ca sport.
Desigur, existau și muniții letale, cu autorizare rapidă. Numai că, pentru a le obține și a le utiliza, îți trebuia și un motiv. Iar în cazul de față, Kael considera că motivul era unul solid: detectarea unui intrus în perimetrul contractat. Teoretic, ar fi putut fi autorizat să folosească muniție letală pentru a elimina o anomalie care contravenea contractului.
Punctul de căldură se opri. Apoi se mișcă lateral, spre un canion de rocă roșiatică. Kael își coborî centrul de greutate și se deplasă ușor în aceeași direcție, urmărindu-l aproape imperceptibil. Pe Tena nu alergi decât dacă vrei să fii auzit de vietățile care respiră, au dinți și vânează orice.
Canionul era, de fapt, o fisură lungă între două platforme de pământ: o râpă cu pereți umezi și vegetație agățată într-un strat subțire și alunecos. Lumina roșiatică de la Globe se insinua acolo ca un filtru rece. Sub lumina lui Globe, totul părea mai puțin real, așa încât, dacă nu erai atent, te puteai păcăli foarte ușor.
Kael găsi prima urmă clară: o amprentă de talpă, adâncă, făcută de o cizmă industrială, nu de vreun pantof sport — o situație total neobișnuită. Cineva venise aici neechipat pentru Tena. Sau venise cu un echipament care nu aparținea protocolului de vânătoare și nu fusese avertizat că în zonă cineva ar fi desfășurat lucrări.
Înaintă. La câțiva metri, urme de frecare pe peretele de rocă, ca și cum cineva își sprijinise greutatea ca să nu cadă. Apoi, o dungă de sânge, mică, uscată.
„Nu e turist”, își spuse.
Într-o nișă laterală găsi un obiect: un fragment translucid, prins între două frunze groase, ca o insectă moartă. Îl atinse cu mănușa. Era rece, dar nu ca gheața. Era rece ca un cristal.
Kael îl recunoscu imediat din poveștile de laborator, din rapoartele pe care le citise când era student și voia să creadă că lumea e încă plină de mistere care pot fi controlate. Era un fragment dintr-o cristalidă.
Doar că, pe Tena, cristalidele erau rare în zonele de vânătoare. Cele mai multe erau ținute departe tocmai pentru că prezența lor altera predictibilitatea. Dacă animalul local reacționa la un câmp pe care tu nu îl puteai vedea, atunci nu mai era sport, iar supraviețuirea devenea hazard. Iar hazardul, în supraviețuire, nu se poate vinde scump decât dacă îl împachetezi în altceva, ca să atragi cât mai mulți excentrici.
Kael se ridică încet, cu fragmentul în palmă. Atunci auzi primul sunet. Nu un strigăt și nici vreun pas. Era un clinchet ușor, metalic, ca două bucăți de echipament care se ating: cum ar fi cataramele unei centuri sau două părți metalice ale unei arme. Sunetul venise de jos, dintr-o zonă unde canionul se lărgea.
Kael își lipi spatele de perete. Privirea îi alunecă peste marginea râpei.
În valea canionului, la câteva zeci de metri de el, erau oameni.
Trei, apoi încă doi, apoi încă alți doi, ieșind din umbră. Nu se mișcau ca turiștii. Nu se mișcau ca soldații. Se mișcau ca muncitorii, din cei obișnuiți să nu facă valuri și să nu deranjeze mediul. Mergeau încet, cu pauze scurte; își schimbau poziția în funcție de unghiul luminii. Evitau suprapunerea umbrelor, ca și cum ar fi citit un manual nevăzut.
Kael avu atunci un sentiment rar: sub ochii săi vedea cum se desfășoară o surpriză adevărată. Îi văzu clar pe doi dintre ei. Aveau pielea arsă, îmbrăcăminte improvizată, echipament minim. Unul ținea în mână o unealtă, nu o armă. Celălalt avea un bandaj murdar pe antebraț. Al treilea, mai în spate, părea să calculeze fiecare pas, privind mereu în sus, spre cer, încercând să se orienteze.
Kael își activă canalul privat, dar nu transmise nimic. Încă nu. Privilegiul adevărat este să-ți alegi singur momentul în care dorești să transmiți noutățile — lucrurile cele mai interesante care se întâmplă. Așa încât preferă să-și găsească o poziție și mai bună, să se ascundă adânc sub frunziș, de unde să-i urmărească pe ceilalți de la distanță.
Grupul se opri exact în momentul în care Niobe urca suficient cât să schimbe textura umbrelor. Nu era multă lumină, dar era suficientă ca să multiplice contururile. Unul dintre fugari, cel care își tot ținea privirea în sus, făcu un semn mic cu capul — îndemnându-i și pe ceilalți să se oprească și să privească spre cer.
Atunci, din aer, însoțite de foșnetul masei de aer dislocuite, apărură cristalidele. Nu câteva, ci un întreg roi.
Kael simți cum îi îngheață ceafa. Și nu de la frig, ci de la o descoperire mai rece decât temperatura de pe Niobe: ceea ce vedea nu era un transport legal, dar nu era nici vreo simulare. O cristalidă nu putea conduce un grup, în mod normal, și asta pentru că cristalidele nu erau ghizi, ci indicatori, instrumente biologice. Așa erau numite pe Orianthe de către specialiștii care le studiaseră comportamentul; acum avea certitudinea că acei specialiști nu își făcuseră prea bine treaba.
Roiul coborî lent, ca un desen geometric ce se întrupează singur. Aripile cristalidelor reflectau lumina în fragmente, iar pentru o clipă canionul păru să se umple de sticlă subțire. Fără sunet, fără niciun zgomot de insecte, fără panică, fără nimic altceva decât prezența lor.
Oamenii din vale nu alergară. Nu ridicară mâinile. Doar se ajustarǎ. Ca și cum știau că trebuie să rămână în acord cu ceva care nu era doar aerul.
Kael înțelese comportamentul: cristalidele nu îi protejau prin forță de grup, ci doar le schimbau condițiile. În spatele lui, undeva departe, un saurian scoase un sunet jos, iritat. Kael îi simți răsunetul în stern, ca o vibrație. În canion, vibrația se extinse și deveni mult mai clară, anunțându-l că ceva masiv se apropia de ei.
Grupul oamenilor se mișcă brusc. Dar nu în fugă, ci într-o retragere calculată, lateral, înspre o fisură îngustă. Unul dintre ei se împiedică și căzu în genunchi. Cel cu bandaj îl ridică fără grabă. Nici aici nu era eroism; se vedea rutina, practica îndelungată.
Kael ridică arma. Pentru prima dată, nu știa ce vrea să facă. Ar fi putut să tragă spre ei. Un foc, unul singur, și dobândea un subiect nou, venea cu o captură și putea să facă inclusiv un raport. Punea mâna pe un trofeu numai bun de prezentat la întoarcere. Dar instinctul îi zise că dacă trage acum, sub Niobe, în opoziție cu Globe, va declanșa exact ceea ce regulile interzic: o execuție ascunsă într-un spectacol de publicitate.
În același timp, un alt instinct, mai vechi, îi spunea că dacă nu intervine, prada va dispărea din câmpul său audio-vizual, iar el va pierde una dintre cele mai rare oportunități de pe Tena: vânătoarea adevărată, cea neprogramată, așa cum citise prin cărțile vechi despre safariuri, din secolele trecute.
Saurianul își făcu apariția la intrarea în canion. Era mai mare decât se aștepta. Nu era unul de stepă, ci unul pădurean, antrenat pentru ambuscade, cu membre groase și mișcări surprinzător de silențioase. Se opri la marginea canionului, adulmecă, apoi își coborî capul, încercând să analizeze zona. Nu vâna de foame, căci era un animal teritorial, instinctual. Vâna mai ales pentru a-și elimina oponenții; vâna și ucidea ca să curețe zona de orice fel de prezențe străine, pe care le considera amenințătoare.
Kael simți cum i se strânge stomacul. Dar nu pentru acei oameni aflați acum în pericol, ci pentru ordinea lui, acum stricată.
Roiul de cristalide coborî și mai jos, ca și când ar fi dorit să întâmpine animalul uriaș, iar aerul se schimbă. Nu în vreun mod vizibil, ci simțit: ca o presiune joasă adusă de întregul roi. Saurianul se opri, scoase un sunet scurt, iritat, apoi făcu un pas înapoi. Și încă unul. Începu să se retragă lent, ca și cum recunoștea că acolo, în râpă, exista o limită pe care nu-și dorea s-o testeze.
Kael privi scena cu o senzație ciudată: se simțea ca și cum ar fi asistat la o negociere între lumi, fără să aibă vreun cuvânt de spus, dar foarte mulțumit de rolul său de observator.
În vale, evadații dispăruseră prin fisură. Roiul se roti o dată pe deasupra lor, apoi se ridică, dispersându-se. Ca și cum totul nu fusese altceva decât o fereastră dintr-un scenariu pe care nu-l mai întâlnise — nu o situație nemaiîntâlnită niciunde.
Kael rămase nemișcat până când saurianul se întoarse și dispăru în vegetație, iar întregul canion reveni la liniștea de dinainte.
Vânătorul coborî încet, cu arma încă în mână, și se apropie de fisură. Era îngustă, dar un om putea trece pe acolo. Din interior venea miros de sânge și de transpirație. Și încă ceva, suplimentar: mirosul metalic specific echipamentelor industriale, același pe care îl simțise încă de la început.
Asta înseamnă că oamenii erau aproape.
Kael se strecură în fisură.
Aici, lumina se rupea complet. Orianthe încălzea peretele stâng, Globe răcea peretele drept, Niobe adăuga un strat de umbră fără sursă, iar Tena îți amintea doar că nimic nu e al tău.
Kael înaintă cu grijă.
Fisura ducea într-o galerie naturală, apoi într-o cameră mică, cu sol umed. Acolo găsi alte urme proaspete: o pată de sânge, un bandaj aruncat, o bucată de material rupt. Mai găsi și altceva: un marcaj făcut pe perete, cu ceva ascuțit. Nu era un semn orianthean. Era o linie simplă, apoi încă una, ca un cod. Kael nu îl înțelegea, dar îi recunoștea intenția: cineva își făcea o hartă.
„Învață repede”, își spuse.
Dinspre ieșirea opusă a incintei veni un foșnet. Kael se opri. Își lipi spatele de perete, ridică arma și așteptă.
Titlu: Cronicile din Orianthe
Autor: Dan Ninoiu
Roman modular science-fiction, despre o civilizație a viitorului, trăitoare pe cele patru lumi din sistemul Orianthe.
Editura Pavcon
Coperta: Viorel Pîrligras
Nr. pag.: 184
ISBN: 978-630-6685-30-1
Volum din universul IVA Project
Colecţia: Colecția Science-Fiction – nr. 229
Dacă până acum literatura română de science-fiction se împărțea între spațiu solemn și roboți serioși sau viitoruri distopice încărcate de solemnitate, Dan Ninoiu le ia pe toate, le pune într-un blender interstelar și scoate o băutură inteligentă, puțin amară și cu note surprinzătoare de comic involuntar.
Talentul scriitorului demonstrează că poate să aducă umor și detalii fine din viața cotidiană în contexte futuriste. Protocolul, politețea și subtilitățile sociale devin tot atâtea motive de ironie, iar autorul gestionează totul cu delicatețe și simț al ritmului narativ, făcând cititorul să simtă că galacticul nu e altceva decât o oglindă exagerată a absurdului nostru cotidian.
În ansamblu, Dan Ninoiu ne propune o literatură SF care combină rigoarea tehnică cu libertatea imaginației și umorul fin cu reflecția filozofică. Este clar că autorul se simte atras de limite: limite ale corpului, ale tehnologiei, ale piețelor, ale regulilor sociale. De fiecare dată, eroii săi se mișcă între constrângeri impuse de sistemul social în care trăiesc și posibilitatea de a transforma imperfecțiunea într-un avantaj.
Dan Ninoiu nu ne spune doar povești spațiale din lumile lui Orianthe, ci ne arată cum absurdul, umanitatea și inteligența se pot armoniza pe o unică frecvență literară. Iar dacă în ultimele decenii literatura SF românească a oscilat între solemnitate și experiment, el reușește să transforme solemnul într-un cadru pentru joc, experiment și reflecție, în interiorul spațiului generos oferit de Proiectul IVA – Istoria Viitorului Aristotelic.
SUMAR:
Jocurile fanteziei – prefață de Aurel Cărășel
Prolog – Legenda Cântărețului
Cristalida
Cele patru umbre de pe Tena
Lex Musica et Saltatio
Derivate de realitate
Toți vom fi fericiți
Povestea unui împrumut neobișnuit
