În tuneluri
Soarele abia răsărit încingea deja acoperișurile de tablă ale barăcilor, sporind și mai mult chinul deținuților înghesuiți înăuntru. Pe cerul fără urmă de nori, silueta castelului Wewelsburg se contura impunătoare și rece, sfidând parcă acea primă zi cu adevărat călduroasă. Santinelele din turnurile de pază fumau plictisite, iar trei paznici cu câini în lesă își făceau rondul prin curte, așteptând nerăbdători să iasă din tură. Nimic nu prevestea nebunia ce avea să urmeze înaintea apelului de dimineață.
Sprijinit de ușa barăcii numărul 14, un muncitor stătea cu mâinile bine înfipte în buzunarele uniformei vărgate, de parcă i-ar fi fost frig. Unul dintre gardieni se opri în dreptul lui, cerându-i să se întoarcă înăuntru, pentru că nu se dăduse încă deșteptarea. Bărbatul nu spuse nimic, doar ridică nepăsător din umeri, apoi își pironi privirea în ochii câinelui. Animalul începu brusc să se agite, se eliberă dintr-o smucitură și se năpusti asupra stăpânului. Profitând de ocazie, deținutul scoase un fluierat prelung și, ca la un semn, din baracă ieșiră în goană alți treizeci de prizonieri. Unii căutară să scape sărind peste ziduri, în timp ce alții se aruncară asupra patrulelor din curte. Paznicul atacat reuși să împuște câinele, apoi observă haosul din jur și pricepu imediat totul, dar nu mai apucă să se ridice. Sfârși rapid, în cuțitul pe care László îl ținuse ascuns în buzunarul uniformei și pe care acum i-l răsucea printre măruntaie, rânjind la el cu ochi sălbatici, negri ca smoala.
În doar câteva minute, toți fugarii pieriră sub gloanțe și urmară represalii crunte pentru tentativa de evadare. După o judecată sumară, zece bărbați, acuzați că știuseră de planul pus la cale de László, sfârșiră în ștreang, iar ceilalți din baraca numărul 14, deși nu participaseră la revoltă, primiră mai multe lovituri de bici pe spinare. La câțiva pași distanță de ei, Hans Brandt, adjunctul medicului-șef, urmărea totul cu atenție, gata să intervină dacă ar fi considerat necesar. Primise instrucțiuni clare de la șeful lui și răspundea pentru starea fiecărui deținut, așa că trebuia să vegheze asupra lor, asigurându-se că toți rămâneau capabili să muncească.
Blond, spălăcit la chip, destul de scund și cam slab pentru un militar, Hans era considerat unul dintre cei mai loiali ofițeri SS din Freisetzburg și un medic extraordinar. Respectul celor din jur nu-i aducea însă împlinirea după care tânjea atât de mult, cât timp munca și devotamentul lui nu erau apreciate de superiorul său direct, Karl von Arent. Ar fi dat orice să audă din partea lui un cuvânt de laudă sau măcar de mulțumire, să-i surprindă chiar și o singură privire binevoitoare. Cum nu avea niciodată parte de asta, se rezuma la puținele plăceri care îi erau accesibile, iar monitorizarea loviturilor primite de prizonieri era una dintre ele. Își făcea numai datoria, executând un ordin, fără să permită abuzuri, dar deseori îi era greu să-și ascundă sclipirea de satisfacție din privire atunci când vreun condamnat, mai slab de înger, țipa de durere sau începea să plângă. În acele momente, chipul lui cu trăsături delicate se transforma, devenea mai aspru, iar buzele i se strângeau într-un zâmbet crispat de frustrare.
După îndeplinirea pedepsei, Hans verifică rapid starea prizonierilor, apoi îi trimise înapoi în baracă și se întoarse la infirmerie, trecând pe lângă clădirea administrației, chiar prin dreptul geamului de la demisol unde se afla camera Adelei. Urcată pe un scaun, ca să fie cât mai aproape de fereastră, tânăra urmărise îngrozită execuția și își veni în fire abia când îi văzu cizmele lustruite pășind apăsat prin fața ei.
A doua zi, Karl von Arent se trezi cu o vizită neașteptată din partea comandantului. Tot numai un zâmbet, agitat și transpirat, Herr Glück dădu năvală în cabinetul lui și îi aruncă un dosar pe birou.
— Se întâmplă, în sfârșit se întâmplă! Începe! exclamă entuziasmat, privindu-l cu subînțeles, convins că îi putea citi gândurile.
— Ce începe? răsfoi medicul derutat documentele primite.
— Vrilul se manifestă în sfârșit! continuă comandantul cu o exuberanță tot mai greu de stăpânit. Citește declarațiile deținuților! Citește, Karl! Vrilul a fost eliberat din adâncuri și suntem tot mai aproape de stăpânirea lui! Iată dovada! adăugă victorios, arătând spre dosar. A început deja purificarea rasială, îi distruge pe dușmanii noștri cu sânge impur! Totul este adevărat, e chiar acolo, scris în declarațiile lor! Au recunoscut: încep să simtă energia pură din adâncuri și își pierd mințile, preferă să moară, numai să scape de ea, să nu fie atinși!
Doctorul citi rapid câteva fișe din dosar, apoi se încruntă și, dregându-și ușor vocea, încercă să-i mai tempereze puțin avântul mistic.
— Werner, știm prea bine cum obțin oamenii tăi declarații în timpul…
— Nu s-a comis niciun abuz! M-am asigurat personal de asta, am asistat chiar eu la trei interogatorii! Și îți garantez că totul este adevărat și declarat de bunăvoie: deținuții se tem acum mai mult de ce se află în adâncuri decât de gardieni și de orice le-am putea face noi aici. Iar asta spune tot! Dacă nu mă crezi, ești liber să discuți cu ei, am lăsat ordin să ți se permită accesul oricând dorești.
Pe măsură ce analiza hârtiile din fața lui, Karl devenea tot mai neliniștit, iar comandantul, observându-i reacția, zâmbea triumfător.
— Ți-am spus că totul este adevărat, dar tu n-ai vrut să crezi! Ți-am adus dovada, iată, e chiar sub ochii tăi! Acum crezi?
— Dragul meu, faptul că niște deținuți au avut o criză de isterie colectivă nu este o dovadă pentru nimic. Iar declarațiile lor sunt doar o relatare despre ceva auzit de la un alt deținut, acum mort, care o fi avut halucinații în tuneluri, când îi căuta disperat pe colegii lui dispăruți. Cum ar putea asta să demonstreze existența Vrilului sau a oricărei forțe magice?
— Ești incredibil! se răsti exasperat Herr Glück. Tu nici când vezi cu ochii tăi nu crezi! Foarte bine! Voi da ordin ca de mâine să se reia săpăturile și pe vechiul șantier, pentru că lucrările sunt deja mult prea în urmă acolo și trebuie să ne grăbim. Când toate tunelurile vor fi terminate, o să primești dovada c-am avut dreptate și atunci nici măcar tu n-o să mai poți nega realitatea!
— Vrei să redeschizi primul șantier? În niciun caz! îl înfruntă medicul, ridicându-se hotărât de la birou. Cum a stat închis până acum, poate să mai stea o vreme. Dacă este adevărat ce spun deținuții, înseamnă că în tunelul acela chiar există ceva periculos. Nu las pe nimeni să intre acolo până nu merg să cercetez personal! Ar putea fi gaze toxice sau mai rău – bacterii, spori sau un virus care poate provoca o epidemie în lagăr. Abia am scăpat de tifosul exantematic, nici nu mă gândesc să-mi asum vreun alt risc sanitar. Dacă vrei ca lucrările să fie gata cât mai repede, atunci ai nevoie de muncitori sănătoși fizic și psihic. O să merg împreună cu Hans chiar mâine, să luăm mostre din tunel, să le analizez și să aflu ce-i acolo.
Chipul comandantului se întunecă și, înainte să plece la fel de grăbit cum venise, îi mai aruncă o privire mustrătoare, ușor enervată.
— Gaze toxice…, bacterii…, auzi la el! clătină din cap în pragul ușii. Ești prea încăpățânat să vezi adevărul, iar eu n-am timp de pierdut cu tine. Fie, îți las trei zile să-ți faci de cap prin tuneluri, să analizezi tot ce vrei și poate așa te vei convinge, în sfârșit, singur. Apoi reiau săpăturile în galeriile abandonate. Mâine deschid lagărul auxiliar și vine primul transport de muncitori de la Sachsenhausen. Trebuie să-i pun la treabă, doar n-o să-i las să zacă degeaba în barăci. Ai avut mai mult de patru luni la dispoziție să cercetezi tunelul ăla, dar n-ai făcut nimic. Trei zile îți mai dau, atât!
Karl rămase gânditor, cu privirea pierdută spre ușa care se închise cu o bufnitură surdă în urma bărbatului. După câteva clipe, sprijinit de marginea biroului, ridică telefonul, formă un număr din trei cifre și așteptă nerăbdător vocea de la capătul firului.
— Să vină la mine Hans Brandt! ceru ferm și, auzind răspunsul, adăugă, puțin nervos: Atunci găsește-l! Repede!
Își aprinse o țigară din care trase agitat, până când auzi două bătăi timide în ușă. Hans intră cu aceeași atitudine plină de respect pe care o afișa întotdeauna, dar de data asta chipul lui mai ascundea ceva – un sentiment de vinovăție, care s-a simțit din plin în glasul lui atunci când și-a cerut, jenat, scuze.
— Iartă-mă că a durat așa de mult, aveam o consultație cu…
— Iar o consultai pe Ilse? îl întrerupse Karl cu dispreț. Nu ți-am spus să n-o faci mai des de o dată pe săptămână? Ți-am spus sau nu ți-am spus? continuă, scrutându-l cu reproș.
Hans ar fi vrut să intre în pământ. Obrajii lui, de obicei lipsiți de culoare și de viață, se aprinseră ca focul și își simțea urechile arzând. Rușinat, își plecă privirea, cât pe ce să nu observe la timp dosarul pe care șeful i-l aruncă în brațe, făcându-i semn să-l citească repede. Surprins și încântat de misiunea primită, se așeză repede la birou și începu să studieze cu atenție hârtiile. Pe măsură ce citea, ochii lui mici și cenușii se holbau din ce în ce mai tare, parcă ar fi vrut să-i sară din orbite.
— E o glumă asta sau ce-i? întrebă consternat.
— Werner zice că nu e… și-l cunosc suficient de bine ca să știu că e sincer. Prin urmare, ceva ciudat chiar se întâmplă aici, la noi.
Continuându-și lectura, Hans nu-și putu înăbuși un hohot de râs, care sună sinistru în biroul spațios, plin de cărți și dosare. Citi cu voce tare o declarație, aruncând din când în când priviri neîncrezătoare spre medicul-șef:
— „… și acolo, în labirintul subteran, se deschide o scară spre adâncul pământului, iar treptele sunt foarte înalte și abrupte, de parcă ar fi fost construite pentru uriași, nu pentru oameni. Scara nu pot fi decât coborâtă, niciodată urcată, pentru că treptele dispar de îndată ce faci un pas în jos și nu mai există cale de întoarcere.” Oare și-au pierdut mințile de foame? Poate ar trebui să le schimbăm meniul? întrebă apoi, cu o prefăcută îngrijorare.
— Ai auzit vreodată de Oracolul din Delphi sau de alte temple în care preoții aveau așa-zise viziuni? se încruntă la el Karl von Arent. Se pare că explicația acestor revelații este cât se poate de simplă: niște gaze toxice emanate din pământ le provocau halucinații. Vocile pe care le auzeau în mintea lor păreau glasurile zeilor, iar imaginile de coșmar pe care le vedeau clar în fața ochilor erau întâmplări din viitor. În realitate, simple reacții produse de un creier otrăvit, aflat în agonie. Cred că asta se întâmplă și aici, în tuneluri, mai ales că deținuții se plâng – după cum poți citi și în raportul ăsta – că simt uneori un miros foarte urât. Suficient de interesant pentru tine?
Gata să scape din mână fișele pe care încă le analiza, Hans îi aruncă o privire perplexă.
— Sunt gaze toxice sub castelul Wewelsburg? Cum de n-au aflat cei care au săpat buncărul acum câțiva ani, cum de n-au fost afectați și ei?
— Nu știu, probabil n-au dat peste punga de gaze. Dar e ceva în tunelurile astea: gaze, bacterii sau altceva care-i afectează pe muncitori și le ia mințile. Iar noi trebuie să aflăm ce se întâmplă. Pregătește măști de gaze, eprubete și tot ce trebuie: mâine, la prima oră, înainte să înceapă munca pe șantier, mergem să luăm probe pentru analize. Vorbește cu cei patru gardieni care i-au împușcat pe fugari – ai numele lor trecute în raport. Vreau să ne însoțească. Acum dă-i dosarul ăsta lui Abram și trimite-l la mine: trebuie neapărat să facem niște teste cât mai amănunțite muncitorilor din baraca numărul 14 și vreau să se ocupe el de asta.
Hans rămase cu privirea ațintită asupra lui, iar ochii îi deveniră tăioși ca niște pumnale gata să sape până la os. Așa reacționa de fiecare dată când Karl le acorda medicilor deținuți o încredere nemeritată și-i trata cu mai mult respect decât pe el. Ar fi vrut să-i spună că se putea ocupa personal de acea sarcină importantă, dar știa că n-ar fi avut rost, decizia era deja luată. Inspiră profund, ca să-și controleze furia și-l asigură că va face întocmai.
Din nou singur, doctorul zâmbi mulțumit, savurând invidia pe care o stârnea în sufletul subalternului său de fiecare dată când apela cu încredere la un evreu. Îl lovea astfel de câte ori avea ocazia, pentru că îi era imposibil să-l lovească în alt fel, oricât de mult și-ar fi dorit asta. În așteptarea lui Abram, stinse țigara și deschise repede fereastra, să intre aer curat. Știa că prizonierului îi făcea rău fumul, stârnindu-i crize interminabile de tuse. La fel de bine știa că doar bătrânul aprecia cu adevărat muzica lui preferată, pe care o asculta uneori la gramofonul din cabinet, în lungile seri petrecute printre dosarele medicale. Porni aparatul și modesta încăpere se umplu de acordurile vesele ale cântecelor menestrelilor, o muzică venită dintr-o altă epocă, dintr-un Ev Mediu la fel de întunecat și sălbatic precum lumea în care era nevoit să trăiască.
Îl primi pe Abram cu un zâmbet larg, invitându-l să ia loc la birou. Îi plăcea foarte mult ținuta impecabilă a deținutului, care pășea mereu apăsat, cu spatele drept, dar mai ales chipul lui cu trăsături ariene: ochi verzi, nas drept și bărbie proeminentă. Cine nu știa că Abram era fiul unui rabin ar fi putut crede că se trăgea dintr-o veche familie de nobili germani, asemenea lui Karl von Arent.
— Cum vă pot fi de folos, Herr Sturmbannführer? întrebă el, privind cu încântare spre gramofon.
Medicul-șef nu apucă să-i adreseze vreun cuvânt, că trupul slăbit al lui Abram se crispă într-un acces violent de tuse.
— Vrei să-ți dau morfină? Spune-mi, că pot să fac rost.
— Nu irosiți pe mine un medicament așa prețios ca morfina! dădu el din mână a lehamite. Alții au mare nevoie. Cât oi mai duce-o eu așa, rezist și fără.
Boala îl îmbătrânise pe Abram, dar nu-i furase nici zâmbetul și nici puterea de muncă. Era încă util pentru buna funcționare a infirmeriei, deși starea lui se agrava de la o zi la alta și, potrivit regulamentului, ar fi trebuit trimis la camera de gazare. Medicul-șef refuza să facă asta, invocând experiența bătrânului, de care avea mare nevoie. Încerca să-l protejeze, să-i ușureze suferința și să-l țină cât mai mult în viață.
— Ai citit dosarul de la Hans? Ce părere ai?
— Avem de-a face, desigur, cu un caz de isterie colectivă, răspunse Abram în timp ce-și lărgea ușor gulerul halatului, de parcă n-ar fi avut aer.
— Dar declarațiile deținuților… le-ai citit?
Bătrânul își aținti privirea în ochii lui Karl și, preț de câteva clipe, figura lui trădă o teamă greu de ascuns. Zâmbetul îi reveni repede pe buzele vineții și uscate, însă prea târziu ca schimbarea aceea evidentă să-i scape medicului-șef.
— Desigur, Herr Sturmbannführer. Ele explică, evident, cauza acestei crize de isterie. Am auzit și eu despre superstițiile menționate acolo. Nu le-am luat în seamă, pentru că n-am crezut că s-ar putea ajunge la așa ceva. Vedeți dumneavoastră…, oamenii au nevoie să creadă în ceva, cu atât mai mult când se află în situații dificile, cum este cazul lor. Și atunci, orice fabulație este mai bună decât lipsa de speranță pe care o simt ei aici, zi de zi. Din câte am aflat, poveștile astea despre labirintul secret din adâncuri și discul magic prin care se deschide poarta spre infern circulă prin lagăr de mult timp, încă de pe vremea fostului Standortarzt. Doar că acum, de la incidentul cu fugarii aceia, oamenii au început să vorbească mai mult.
— Despre ce disc vorbești? În declarații nu apare așa ceva, fixă Karl asupra lui o privire iscoditoare.
Cu mâini ușor tremurânde, Abram scoase din buzunarul halatului o batistă curată, frumos împăturită și își șterse transpirația ce începea să-i acopere fruntea. Șeful lui îl analiza în continuare cu atenție, tot mai încruntat și neliniștit, uimit de impactul pe care acele povești îl aveau asupra bătrânului, pe care altfel nimic nu-l tulbura.
— Legenda, spusă prima dată de un locuitor din Wewelsburg, vorbește despre un disc metalic, cu ajutorul căruia oamenii pot ajunge în labirintul subteran. Discul este de fapt intrarea, nu există alta. Obiectul are puteri magice și, dacă este atins, îi transportă pe cei din apropierea lui în lumea din adâncuri. Dar nu oricine îl poate găsi, ci doar cei care sunt victime ale atingerii răului.
— Aiureli! pufni cu dispreț medicul șef.
— Nu vă supărați pe mine, eu doar vă povestesc legenda, ca să înțelegeți în ce cred unii prizonieri și să vă dați seama că nu există un pericol real. Nu sunt gaze toxice sau bacterii, nimic de acest fel. Nu este nevoie să mergeți în tuneluri!
— Asta eu decid și mâine voi merge cu Hans să luăm probe din tunelul în care au fost găsiți fugarii. Dar spune-mi tot ce știi, poate găsesc ceva indicii folositoare. Ce este cu atingerea răului?
— Răul pătrunde în sufletul omului printr-un defect, printr-o slăbiciune pe care nu și-o poate controla. Mânie, invidie, trufie, frică…, toate sunt slăbiciuni umane. Scăpate de sub control, ele șubrezesc voința omului și atunci răul poate să-l atingă, se strecoară în el și-l distruge, așa cum o bacterie infectează o rană deschisă, care sângerează. Patimile, temerile sunt răni deschise în sufletul său și permit răului să pătrundă și să-i schimbe firea. Oricui i se poate întâmpla asta, iar acel om cade victimă atingerii răului. Și atunci îl poate distruge forța întunecată din adâncuri, îl caută și este atrasă de el, așa cum fulgerul este atras de un obiect metalic. De aceea, doar el poate găsi intrarea, pentru că, în prezența altcuiva, discul este ascuns vederii.
— Povestea asta e chiar mai ridicolă ca aia cu Vrilul, pe care mi-o tot repetă comandantul ca pe-o litanie! Tu crezi în tâmpeniile astea, Abram?
— Herr Sturmbannführer, eu sunt psihiatru, dar sunt și fiu de rabin și am primit o educație religioasă. Cred că atingerea răului este reală.
— Cum poate un basm, oricum ar fi el, să ia mințile unor oameni și să provoace un asemenea episod psihotic?
— Poate că poveștile au o bază reală. Dacă fugarii au dat cu adevărat peste ruinele unor construcții străvechi? Zvonurile pe care le-am auzit m-au dus cu gândul la unele texte din cărțile noastre sfinte, despre uriașii care au trăit înainte de Potop. Poate nu cunoașteți această legendă, fiind menționată doar trecător în Biblie, dar ea este descrisă detaliat în Cartea lui Enoh.
Doctorul păli brusc, în timp ce bătrânul își continuă netulburat explicația.
— Textul se referă la Nefilimi – progenituri gigantice, concepute prin împreunarea nefirească a îngerilor căzuți cu fiicele oamenilor. Acești uriași cu ochi mari și negri ca tăciunii aveau o forță și o pricepere incredibile, pe care le-au folosit pentru a construi impunătoare orașe subterane. Dar, pe cât erau de puternici și de inteligenți, pe atât erau de cruzi și violenți. Creaturi sinistre, care batjocoreau prin existența lor atât ordinea divină cât și legile naturii, aveau puteri supranaturale și o cunoaștere absolută, asemenea îngerilor, dar slăbiciuni și patimi omenești. Iar Domnul i-a pedepsit pentru păcatele lor prin Potop și lumea întunecată de dinainte a pierit, pentru a se naște o nouă lume, mai bună. Uriașii au murit, pentru că aveau trup din carne, asemenea femeilor care-i născuseră, dar nu au dispărut, pentru că sufletele lor veniseră de la îngerii nemuritori. Așa că duhurile lor au rămas prizoniere pe Pământ, blestemate pentru eternitate, devenind demoni. Nu li s-a mai permis să se amestece prin lume, ci au rămas închiși în adâncuri, acolo unde le plăcuse să-și ducă viața. Eu nu știu dacă există cu adevărat vreo forță demonică în subteran, dar, dacă acceptăm legenda biblică, atunci e posibil ca, într-adevăr, să existe undeva în adâncuri, poate aici, la Wewelsburg, poate în altă parte, rămășițe ale unor orașe construite de uriașii din trecut. O poveste dă naștere alteia și așa, în timp, apare mai întâi o superstiție, apoi poate chiar o nouă religie, cine știe?
— Incredibil! Chiar crezi în bazaconiile astea!
— Cred că pot exista în subteran construcții foarte vechi, dar asta nu înseamnă că iau de bun tot ce povestesc muncitorii. Eu mă bazez pe niște texte, dar dumneavoastră pe ce anume vă bazați când afirmați că există în tuneluri gaze toxice sau microorganisme otrăvitoare? Încă n-ați mers acolo ca să luați probe și, totuși, sunteți convins că aceasta este explicația. Nu aveți nici măcar o dovadă, dar credeți.
Karl îi aruncă o căutătură cruntă, apoi scoase din sertarul biroului câteva fișe medicale, pe care le completă în grabă și i le întinse.
— Ai aici lista cu analizele de sânge și urină pe care vreau să le faci muncitorilor din baraca numărul 14. Pune-te pe treabă, până la sfârșitul lunii vreau să fie gata raportul, cu toate concluziile. Să nu te mai aud cum bați câmpii cu prostia asta! Nu-mi era de-ajuns idioțenia cu Vrilul, acum m-am trezit pe cap și cu energii malefice ascunse în orașe subterane construite de uriași!
— Totuși…, nu vi se pare ciudat că aceste două legende aparent diferite – Vrilul și răul din adâncuri – par să aibă ceva în comun?
Karl von Arent nu-i mai răspunse. Obosit și nervos, îi făcu semn să plece, apoi își mai aprinse o țigară și începu să fumeze dus pe gânduri.
În dimineața următoare, chiar înainte de răsăritul soarelui, porni alături de Hans spre castelul Wewelsburg. După aproape jumătate de oră de urcat prin pădurea întunecoasă, se opriră în fața unei galerii destul de late, nu foarte adânci, pe jumătate surpate. Mai multe bârne din lemn susțineau pereții nefinisați ai tunelului ca să nu se prăbușească de tot. Printre stinghiile ce blocau intrarea, lumina lanternelor sparse întunericul în fâșii înguste și Karl le făcu semn celor patru gardieni care-l însoțeau să le elibereze calea.
— Când a fost săpată galeria? îi întrebă, cercetând atent pereții.
— Acum trei ani, imediat ce s-a deschis lagărul. A fost primul tunel, prima încercare făcută, răspunse unul dintre soldați, în timp ce se opintea să scoată lemnele.
— Și de ce au renunțat?
— Au dat de rocă foarte dură. Săpăturile avansau greu, așa că au schimbat puțin traseul. Galeriile sunt foarte aproape unele de altele, ar putea chiar să comunice între ele, dacă piatra asta de-aici n-ar fi așa greu de străpuns. Oricum, de când cu incidentul din martie, accesul în zonă e interzis, acum se lucrează doar pe noul șantier. Vreți să mergem și acolo, Herr Sturmbannführer? icni paznicul, chinuindu-se cu scândurile grele.
— Poate în altă zi, acum vreau să aflu ce-i aici.
Gardienii eliberară în cele din urmă intrarea și rămaseră afară să o păzească, iar Karl și Hans pășiră înăuntru. Tunelul nu se întindea pe mai mult de 300 de metri și era perfect drept, astfel încât ar fi fost imposibil ca niște oameni să se ascundă acolo fără să fie văzuți imediat. În mod ciudat, lumina lanternelor nu izbutea să alunge întunericul din anumite zone, dar chiar și așa, acele cotloane înghițite permanent de beznă nu ofereau suficient spațiu pentru un om care ar fi vrut să se facă nevăzut. Cei doi medici nu remarcară însă fenomenul neobișnuit, preocupați să ia mostre de roci și de praf de pe podeaua și pereții galeriei. Dotați cu măști de gaz și mănuși de protecție, umpleau cu atenție eprubetele din gențile speciale pe care le purtau la șold.
— Simți asta? îi atrase Karl atenția colegului său. Pe măsură ce ne apropiem de capătul galeriei, este din ce în ce mai frig. Pare să vină de undeva un curent, dar nu-mi dau seama pe unde pătrunde, că nu văd nicio fisură în pereții ăștia sau în tavan…
Aerul era, într-adevăr, din ce în ce mai rece, dar lui Hans i se părea tot mai greu să respire și începea să nădușească. Simțind că-și pierde complet suflul, se opri, puse eprubetele în geantă, apoi își dădu jos masca de gaze. Strâmbă din nas din cauza mirosului oribil din tunel, dar inspiră profund de mai multe ori, ștergându-și picăturile de sudoare de pe frunte. Atunci îl observă. Era chiar acolo, la doi pași de piciorul lui stâng, pe jumătate ascuns în spatele unei pietre colțuroase: un disc auriu, cam de mărimea unei palme, gravat cu simboluri runice, strălucind orbitor de fiecare dată când raza lanternei trecea peste el. Zâmbi mulțumit, convins că medicul-șef avea să-l laude și să-l aprecieze în sfârșit pentru priceperea lui. Dădu să ridice discul, când o mână puternică îl opri și întâlni chipul încruntat a lui Karl, scrutându-l mustrător din spatele vizierei.
— Ți-ai pierdut mințile? Pune-ți imediat masca!
Oftând, se supuse, cu gândul numai la discul strălucitor pe care urma să i-l arate.
— Nu mai puteam să respir cu ea. Doar câteva secunde am scos-o…
— Suficient cât să inspiri gaze toxice sau cine știe ce mizerii zac pe-aici! îi reproșă Karl pe un ton la fel de aspru.
Cu masca fixată din nou pe față, Hans se aplecă și începu să caute febril pe jos, luminând cu lanterna podeaua, din ce în ce mai agitat, apoi de-a dreptul uluit.
— Era chiar aici! Nu înțeleg unde poate fi! Jur că era chiar aici, lângă piciorul meu! Unde putea să dispară?
— Despre ce tot vorbești? Ce era chiar aici?
— Un disc, un disc auriu care strălucea. Era aici, uite, chiar aici…
Se aplecă din nou și ridică fiecare piatră, învârtindu-se în cerc de mai multe ori, din ce în ce mai debusolat de faptul că misteriosul obiect dispăruse fără urmă. Îl căută minute în șir, fără să se oprească și fără să reacționeze în vreun fel când superiorului său îl strigă de câteva ori pe nume. În cele din urmă, simți mâna lui Karl pe umăr, bruscându-l zdravăn:
— Hans, oprește-te, pentru numele lui Dumnezeu! Nu este nimic aici jos, niciun disc și nimic altceva! Am verificat amândoi podeaua asta de zeci de ori de când am intrat. Ia spune, ai văzut discul numai după ce ți-ai scos masca, așa-i?
— Da, dar sunt sigur că…
— Ai mai văzut și altceva în acele momente? Vreo intrare secretă în subteran, inscripții într-o limbă necunoscută sau alte chestii ciudate?
Hans rămase consternat, pricepând ce încerca să-i spună. Rușinea și dezamăgirea luară imediat locul mândriei pe care o simțise în clipa în care văzuse discul.
— Înțelegi ce ți s-a întâmplat, da? Halucinații! De-asta trebuie să purtăm masca, este ceva aici în aer, ceva periculos, poate toxic, poate chiar contagios… Să plecăm, am luat suficiente probe!
Ieșiră cu pași grăbiți, aproape în fugă, fără să mai privească înapoi.
— Blocați la loc intrarea! Nimeni nu intră aici fără aprobarea mea! le porunci Karl gardienilor.
— Nu înțeleg…, pur și simplu nu înțeleg! murmură Hans tulburat. Dacă este un gaz sau ceva care ne face să avem halucinații… pot să accept asta, dar cum se poate ca muncitorii să se fi strecurat acolo fără să fie văzuți? Tunelul este drept, nu există o altă intrare sau legături cu alte galerii.
— Cred că au fost înăuntru tot timpul. Probabil au zăcut acolo, dar nu i-a văzut nimeni.
— Cum se poate așa ceva? Galeria a fost verificată de nenumărate de ori până i-a găsit ăla care…
— Chiar nu pricepi, Hans? Doar ești neurolog! Tu ai creat „licoarea uitării”, dar nu poți înțelege un lucru atât de simplu? Același gaz care te face să vezi ceva ce nu există te poate face să NU vezi ceea ce există acolo. Tot halucinație este.
— Nu cunosc nimic care ar putea să creeze o asemenea iluzie.
— Dacă nu cunoaștem noi nu înseamnă că nu există. Uite, ca să-ți mai demonstrez ceva… Tu ce miros ai simțit acolo când ți-ai scos masca?
— Cred că era… mi s-a părut că mirosea a cadavru.
— Voi ce miros ați simțit când ați intrat în galerie ca să-i căutați pe deținuți? se întoarse Karl spre cei patru soldați, care veneau tăcuți în urma lui.
— Mirosea a latrină, Herr Sturmbannführer, răspunse unul dintre ei, vizibil jenat de subiectul adus în discuție. Cred că își făcuseră nevoile acolo…
— Cu siguranță era miros de motorină, spuse altul, privind derutat spre colegul care era de altă părere.
— Eu am simțit miros de ouă stricate. Sunt sigur că ăsta era mirosul, e inconfundabil, e cel mai urât miros din lume.
— Parcă mirosea a gunoi ars, ridică din umeri ultimul dintre ei.
— Înțelegi acum, Hans? rânji Karl, împungându-l ușor cu degetul în piept. Fiecare a simțit un alt miros, în funcție de ce i se pare lui mai respingător. În realitate, probabil că în galerie nu miroase a nimic, dar este ceva acolo care alterează percepția oamenilor, le afectează toate simțurile și așa apar halucinații vizuale și olfactive, chiar și auditive, din moment ce unul dintre fugari tot repeta niște cuvinte fără noimă, ceva ce probabil i s-a năzărit că auzise. Nici eu nu știu ce anume poate provoca asemenea reacții, dar știu că e periculos și trebuie evitat. Acum vreau să ne asigurăm că, indiferent ce zace aici, nu este contagios și n-a ajuns în lagăr, deși tare mă tem că adevărul este altul…
Coborâră dealul înapoi spre Freisetzburg fără să mai scoată un cuvânt. În urma lor, în galeria întunecoasă, rămase discul metalic, dar nu mai era lumină care să-l facă să strălucească și nici vreun ochi rău care să-l vadă.
Titlu: Diavolul din Freisetzburg
Autor: Roxana Ruscior
Data apariției : 23 mai 2023
Colecție: Biblioteca de Proza Contemporana
Tip copertă: Broșată
Format: 130×200
Număr de pagini: 304
ISBN : 978-606-33-9887-2
Descrierea editurii
ROXANA RUSCIOR (n. 1982, București), absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București, a lucrat 15 ani în presă, apoi în agenții de PR și de marketing online. A debutat editorial în anul 2013 cu romanul Armata Domnului, inspirat dintr-un eveniment real: răpirea unor jurnaliști români în Irak. A urmat romanul SF Un nou Pământ (2021). Colaborează la revista Ficțiunea OPTm.
O femeie din Praga, cu origini românești, în contextul nazismului și al lagărelor germane, un mister, alunecări în fantastic, plus un final ingenios, neașteptat.
„Un roman cu mister, cu suspans, uneori atroce, care invită la o meditație intimă asupra naturii răului, făcându-te să înțelegi că nimic din ceea ce te înspăimântă nu-ți este de fapt străin, impresie întărită în primul rând de personajul central, Karl von Arent, un prototip faustic original. Vei continua, cu siguranță, să te gândești la acest roman multă vreme.” ALINA PAVELESCU
