Textul poate fi ascultat în lectura autoarei.
I
Trupul i se zvârcoleşte sub cearşaful umed. Nu din nou, pare a-şi spune. Şi totuşi, imaginile încep să se deruleze, una după alta, din ce în ce mai alert. Tânăra femeie aleargă lipsită de puteri. Îşi priveşte mâinile şi picioarele: e liberă, într-adevăr. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, unde se află… sunt întrebări ce-i vin fugitiv în minte, dar habar nu are să-şi răspundă. Ceea ce contează este că e liberă. E noapte, nu pare a fi nimeni în jur. Câteva becuri pâlpâinde luminează discret strada ustie.
De-o parte şi de alta a drumului sunt doar mormane de gu noi. Nicio casă, niciun bar sau magazin, nimic şi nimeni căruia să-i ceară ajutor. Se aud vorbe în urmă şi femeia e cuprinsă pe moment de o bucurie inexplicabilă. Cineva se va găsi să-i dirijeze paşii spre lumină, spre… realitate. Reuşeşte însă să distingă în vocile celor din urma sa adevăratele intenţii, aşa că în cearcă să grăbească pasul. Picioarele îi sunt tot mai grele. Mâinile o trag parcă în jos, odată cu picăturile de sânge care se pre ling pe asfalt.
Nu observase sângele mai devreme. E desculţă şi rănită. Mai mult decât atât, e obosită şi debusolată şi se în treabă din nou cum de nu-şi aduce aminte cum a ajuns în situaţia asta. Fuge gâfâind, dar ochii i se înceţoşează tot mai mult. Se împiedică şi cade, julindu-şi genunchii. Vocile sunt tot mai aproape. Și mai aproape. Îşi strânge pumnii, cu fărâma de putere pe care
o mai găseşte, şi reuşeşte să se ridice. Mai mult se târăşte decât merge. Nicicând nu s-a simţit atât de neajutorată dar, deşi un val de frisoane îi cuprinde trupul, îşi înfige degetele în asfaltul rece şi se urneşte din nou din loc. Înaintează puţin, prea puţin pentru a face vreo diferenţă în avantajul său. Pentru o secundă, ar fi putut să jure că e singură pe stradă şi că îşi poate vedea de drum fără teamă. Răsuflă puternic, nici ea nu știe dacă de uşurare sau doar pentru a se îmbărbăta puţin. O mână puternică o cuprinde de umeri şi o trage înapoi. Strigă cât poate de tare, dar vocea o lasă. Picioarele, mâinile, simţurile… nimic nu o mai ascultă. Îşi vine în fire când este legată de scaun şi… înconjurată. Pleoapele îi sunt grele şi nu se poate concentra. Se zbate cu toată forţa pe care o găseşte şi îşi aduce aminte că are un aliat nevăzut. Suflă puternic, iar aerul expirat este doar… aer. Ce mama naibii!… gândeşte. Încearcă din nou. Acelaşi rezultat. Reuşeşte să distingă în faţă o siluetă care se apropie ameninţătoare şi care pare amuzată de străduinţa ei fără de succes. Ar ţipa, dar nu mai poate, căci o bandă adezivă îi ţine cuvintele încătuşate. Un lichid rece îi amorţeşte braţul şi o durere cumplită pune stăpânire pe întregul ei corp. Îşi ridică ochii, parcă paralizaţi, în timp ce lacrimi negre i se scurg pe obraji.
— Sunt eu, sunt eu! strigă disperată.
Se săltă în șezut, transpirată toată, tremurând.
— Ema, e doar un vis, îi spuse bărbatul, trezit din nou de strigătele soţiei. Calmează-te, este numai un vis, încearcă să
dormi, te rog.
Chiar şi cu vorbele lui liniştitoare, ştia bine că nu e totul în regulă. Cum să fie, când această noapte era la fel ca celelalte
patru de dinainte? Bărbatul se vedea trezit pentru a cincea noapte consecutiv de visul nejustificat al soţiei sale.
— Numai un vis? îl întrebă Ema, cu privirea goală. Robert, ştii bine că e a cincea noapte când visez acelaşi lucru.
Se ridică din pat, îşi luă halatul pe ea, trecându-și mâinile prin părul umezit de sudoare şi coborî încet scările. Robert o
urmă, buimac; numai ce aţipise de vreo oră. Femeia se aşeză pe scaunul din bucătărie, încercând să-şi adune gândurile.
— Nu mă mai privi ca pe-o nebună, Robert, te rog! îi spuse soţului, observând la el aceeaşi privire pătrunzătoare ca în serile trecute.
— E doar o coincidenţă, zise el ca să o liniştească.
— Nu pot să cred că spui asta! Coincidenţă? E prea mult. Dacă era doar o simplă… a cincea noapte… Dar e al patrulea an, îţi aminteşti?
Să-şi amintească? Nici să vrea, n-ar putea să uite. Femeia din faţa lui făcea o tragedie în fiecare an din cauza unui vis. Da, avea dreptate, era al patrulea an când se trezea îngrozită din cauza acestui coşmar. Existau atâtea coincidenţe pe lumea asta… de ce n-ar fi şi acest episod una dintre ele?
— Exact în aceeaşi perioadă… Nu, mint, exact în aceleaşi zile: din 5 până în 9 aprilie. Cinci nopţi în care mă trezesc speriată de moarte!
— Da, ştiu povestea, spuse Robert. Vezi cum o femeie este prinsă, sechestrată, alergată de nişte nebuni.
— Şi ţi se pare comic? i-o reteză Ema scurt.
— Nu comic, ci chiar demn de un scenariu horror, exageră Robert.
— Da, aici îţi dau dreptate. Îi aud respiraţia greoaie, îi văd încheieturile sângerânde, simt drogul care i se scurge prin vene. Dacă până acum am fost speriată, cum crezi că mă simt în noaptea asta?
— Femeie… glumeam, nu-i chiar atât de horror. Exagerezi puţin, sincer. (Ridică o sprânceană, deodată mai atent.) Ce vrei să spui cu… noaptea asta? o întrebă. A apărut… vreun zombie? exprimă el cu voce tare ceea ce-i trecea prin mintea-i obosită.
— Nici n-are rost să-mi consum energia cu tine, spuse ea, vizibil deranjată de comentariul lui deplasat. Continuă însă, mai mult pentru a se convinge pe sine de absurdul imaginilor. Astăzi am văzut tabloul complet. Fata din vis… sunt eu!
Se ridică tremurând și merse direct la bar. Își turnă un pahar de gin și-l dădu peste cap într-o secundă.
— Tuuuu? exclamă el, intrigat.
— Da, Robert! Eu! În noaptea de 5 aprilie începe povestea şi visez frânturi, părţi ale întregului. Până în ultima zi am reuşit să văd detalii care m-au îngrozit. O fată torturată. La mine în vis! Şi astăzi, să văd că sunt eu?!
— Tu? întrebă el din nou, parcă vrând să se asigure că ce auzise mai devreme nu i se păruse. Hai, că sigur eşti confuză. Înţeleg că eşti debusolată, dar nu cred că trebuie să îi dăm acestei poveşti o semnificaţie mai mare decât are deja. În mintea ta. Un vis e un vis, Ema. De cele mai multe ori nu ne aducem aminte nici ce-am visat în noaptea precedentă şi tu îmi spui mie, acum, că eroina visului eşti chiar tu?
— Hai că asta-i bună, spuse femeia furioasă. Eroină? De unde şi până unde? Din câte ştiu eu, o eroină e departe de a fi victimă într-o poveste. Victimă! Da, eu sunt. Sunt sigură de asta. Nu înţelegi?
— Ce să înţeleg, spune-mi? Că urli ca bezmetica în toiul nopţii din cauza unui vis stupid? se răsti și el. Eroină, victimă… pune-i cum vrei şi tot nu schimbă cursul poveştii… şi, mai ales, efectele ei. Încerc să mă pun şi în pielea ta, dar am impresia că tu ai început să te identifici cu cea pe care o visezi. Ce se întâmplă cu tine? Chiar vrei să dai crezare unei plăsmuiri
de-o noapte?
Ema îi aruncă o privire cu efect de apă rece.
— Mă rog… de mai multe nopţi, rectifică el. Oftă, se duse lângă ea, o sărută pe frunte şi îi spuse, pe un ton mai calm: Iartă-mă, ai şi tu dreptatea ta. Dar înţelege-mă, te rog, şi pe mine. O iei razna chiar sub ochii mei. Cum pot să te ajut? Vrei să căutăm ajutor, să mergem… la un medic, ceva, habar n-am?
— Doamne. Doamne! zise Ema, furioasă, smulgându-se din braţele lui. Crezi că sunt nebună?!
— Vorbeşte mai încet, o atenţionă el. Vrei să o trezeşti din nou pe Maia? Ştii bine prin ce a trecut ieri noapte. Ce Dumnezeu, vrei ca propria fiică să o ia la goană când te vede?
— Scuze, dădu ea înapoi, încerc să mă calmez, dar îmi e atât de greu… Totul a părut atât de real. Am simţit pe pielea mea fie care detaliu, înţelegi? Şi durerea fizică, injecţia aceea rece şi tortura psihică. Mă trezesc dintr-o tortură şi dau de alta. În propria casă. Crezi că sunt nebună? întrebă ea din nou.
— Ei, cred că eşti nebună, nu mai exagera! Cred doar că e o situaţie care te depăşeşte şi poate ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu cineva.
— Dar vorbesc cu tine, i-o tăie ea sec.
— Mă refer la faptul că ţi-ar prinde bine să vorbeşti cu… cu cineva specializat, care să nu te facă… nebună, zise Robert.
— Parcă spuneai că nu mă faci nebună, sublinie subtil Ema.
— Hai şi tu acum, nu-mi mai răstălmăci cuvintele.
Ema se așezase din nou pe scaun. Era mai mult decât putea duce. Fusese dintotdeauna o femeie liniştită, la locul ei, cuvântul problemă nu făcuse parte din vocabularul ei. Întotdeauna se simţise norocoasă. Avea un soţ minunat şi o fetiţă scumpă foc. Lor le dedica aproape tot timpul. Era o fiinţă cerebrală, deloc aventuroasă, motiv pentru care nu-şi putea explica aceste vise, care nu păreau a fi rupte din universul ei. Este, pur şi simplu, ceva de nedescris, îşi zise în gând.
— Îţi mai aminteşti şi altceva? vru Robert să afle.
— De ce? Atâta nu e suficient?
— Iartă-mă, nu vreau să pun şi mai multe paie pe foc…
Robert se duse spre ea şi o sărută din nou pe frunte. Chiar şi aşa, trezit în miezul nopţii, era un bărbat bine. Părul negru, răvăşit de la somn, îi scotea în evidenţă trăsăturile frumoase ale feţei, ochii mari şi căprui, uşor obosiţi, genele lungi şi buzele potrivite. Asta i-a plăcut la el de la început, nu avea buzele nici prea cărnoase, nici subţiri, ci potrivite, fix pentru ale ei. I-a plăcut mereu că e un bărbat puternic, înalt, masculin. Iar tatuajele îl făceau sexy, un… macho, gândi amuzată. Zâmbi la gândurile care-i veneau în minte.
— Du-te în pat, îi zise încet. Vin şi eu imediat. Iartă-mă…
Nu era nevoie să-l roage insistent. Pleoapele lui visau deja, chiar şi după schimbul ăla de replici, ca la ping-pong. Paşii i se pierdură încet pe scări, în timp ce Ema se retrase în baia de serviciu. Se uită în oglindă şi nu-i plăcu imaginea. Părea mai bătrână. Era mai bătrână. Mai bătrână cu patru ani decât femeia de odinioară, femeia aceea cu vise normale. Îşi prinse părul lung şi blond în coadă. Ochii albaştri erau inundaţi de un roşu aprins. Pleoapele îi erau umflate de plâns. Se spălă ușor pe faţă și se privi din nou în oglindă; ar fi vrut să vadă iarăși chipul zâmbitor cu care era obişnuită. Locul îi fusese însă luat de o figură înspăimântată şi mult prea serioasă. O mai văzuse undeva. A, da, în aceeaşi oglindă, în serile trecute; dar şi în anii trecuţi.
— Vis stupid! se răsti la oglindă.
Își mai dădu o dată cu apă pe ochi şi, în loc să urce scările și să se aşeze lângă soţul ei, schimbă traiectoria și-şi îndreptă paşii spre scaunul din bucătărie.
— Sunt aici, sunt chiar aici, la mine în casă. Sunt în siguranţă!
Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit în acea seară, înainte ca pleoapele grele să i se închidă peste ochi, aproape ermetic.
Forțe ale Naturii 1 – Moartea Vie – Daniela Faur
Editura Pavcon, 2016
Vezi și înregistrarea video.
Autor: Daniela Faur
Nr. pag.: 256
ISBN 978-606-94222-7-4
Seria: Forte ale Naturii, vol. 1
Colecţia: Colecţia Science-Fiction, #10
Plonjează cu încredere într-un univers în care visai de mult timp să ajungi. Acel univers unde oameni obişnuiţi îşi descoperă deodată forţe noi, menite să le transforme vieţile şi pe ei înşişi în… altceva. Caută adânc în tine şi cercetează cu mare atenţie, fiindcă s-ar putea să descoperi o fiinţă despre care habar nu aveai că poate fi… altceva, că poate face… altceva şi, mai ales, că poate obţine… altceva de la viaţa ei.
Ciclul Forţe ale Naturii, care începe, iată, cu acest prim volum – Moartea Vie – te va purta într-o lume în care cele patru elemente ale Naturii – Focul, Aerul, Apa şi Pământul – duc o luptă acerbă spre a cuceri întâietate în existenţele unor eroi de care te vei îndrăgosti iremediabil.