Robert și Olivia opriră tornada în dreptul lor, dirijând-o astfel încât să le dea târcoale, crescând din ce în ce mai mult în intensitate.
Mona înlemni când văzu duoul malefic dezlănțuit. Își privi mama și citi pe figura ei aceeași disperare, teama că Robert va pune cumva mâna pe ea și se va răzbuna. Nici măcar noile puteri n-o făceau să se simtă în siguranță.
David îi păru șocat de-a dreptul. Expresia lui trăda dezamăgirea care-i sfâșia sufletul. Sperase ca mama lui să-și ignore partea războinică. Dar nu, ea era acolo, în fața lor, cu un Foc de-a dreptul teribil.
Eric era singurul care se arăta gata de luptă, pregătit să dea de pământ cu cei doi. Mai mult, nu părea deloc impresionat de spectacolul oferit de gemeni.
— Maimuțoii! nu se abținu el.
Reuși să detensioneze atmosfera.
— Puterea gemenilor nu e doar dublă, vorbi Mona înspăimântată. E ceva care îi face speciali. O legătură dincolo de legile fizicii. Doar i-ați văzut pe Raul și Georgia! Niciun Nativ Apă nu poate realiza ce fac ei doi, împreună. Ne vor prăji, în ciuda puterilor noastre sporite.
— Atunci să-i despărțim! propuse Ema.
După ce hotărâseră că fuseseră văzuți suficient, frații împinseră vârtejul de Foc spre cei patru. Eric, Ema, Mona și David își uniră puterile și repeziră o rază strălucitoare, de particule înghețate, înspre tornada care mistuia totul în calea ei. Când Focul și arma creată să-l nimicească se întâlniră, un vuiet puternic le luă auzul. Fu ca o ciocnire între Titani. Flăcările sfârâiră, iar unda ca de gheață reuși să penetreze masa compactă a tornadei. Focul se împotrivi, părând a avea voință proprie. Cei patru insistară să taie în carne vie și se bucurară când reușiră să spintece uriașa formațiune. Dar aceasta, în loc să se risipească, așa cum se așteptau ei, se despică și se transformă în două tornade.
— La asta nu m-așteptam! exclamă David, uluit.
— Le izolăm! auzi glasul hotărât al Georgiei.
Ea și Raul creaseră deja scutul lor impenetrabil și se pregăteau să le vină de hac.
— Am făcut schimb de mal cu tata, dacă asta vă îngrijorează. E șeful ultimei linii de apărare. O mare onoare pentru el, de altfel, râse băiatul.
Furiile, care stătură de-o parte când tornada lovise, începură să se apropie și ele, buluc, și în doar câteva clipe, haosul cuprinse iar câmpia însângerată.
Nativii care făcuseră front comun se treziră atacați din toate părțile și n-avură încotro, trebuiră să se despartă. Toți trei o căutară cu coada ochiului pe Mona, să nu care cumva să dispară din aria lor vizuală. Își păstrară agilitatea conferită de unirea Elementelor, așa că nimicirea creaturilor care se încăpățânau să nu dispară definitiv de pe fața Pământului fu mai ușoară.
— De unde tot apar Furiile astea? întrebă David, în timp ce trecea prin Focul lui tot ce se-apropia de el.
— Ai uitat că se regenerează? îi răspunse Mona, gâfâind.
”N-am uitat, dar speram ca puterea noastră combinată să le dezintegreze definitiv”, își spuse el, păstrând pe chip o falsă destindere. Și, în momentul de față, preocuparea lui era alta: mama sa, care se încăpățânase să joace în cealaltă tabără. Îi spusese asta de la bun început, dar o simțise că se apropiase sufletește de el. Îi simțise sensibilitatea și sperase că-și va deschide ochii și-și va da seama că poziția ei era mai mult decât absurdă.
Băiatul scrută câmpul de luptă în căutarea ei. N-o zări niciunde și un val de tristețe îi acoperi pleoapele obosite. O fracțiune de secundă își pierdu concentrarea. Și fu suficient. Crezu că ajunsese să cunoască toate intensitățile durerii, dar când lama sabiei monstruoase a Furiei îi străpunse umărul stâng, urlă ca din gură de șarpe. Se prăbuși la pământ când un picior greoi îl călcă pe spate. Înghiți țărână și un gust de fier îi invadă gura. Își simți spatele strivit și încercă în zadar să se ridice. Creatura îl apăsa cu putere, fără milă. Reuși să se afunde singur în Pământul căruia îi ceru ajutor. Scăpă de presiunea care-l țintuise și se căzni să se întoarcă cu fața-n sus. Nu văzuse nicicând o strălucire mai intensă ca cea a tăișului care cădea spre pieptul său. I se păru terifiant și sublim, în același timp. Ar fi dat orice să-i zărească chipul Monei, chiar și o sutime de secundă. Să-i spună că totul va fi bine și că, poate într-o altă viață, se vor regăsi. Dar ea dispăruse în învălmășeală. Vru să-nchidă ochii, să păstreze pentru eternitate în spatele pleoapelor imaginea chipului iubit, și-atunci își zări ca prin vis salvatoarea. Furia care-l atacase încasă o lovitură zdravănă și fu proiectată departe. O mână murdară se întinse spre el. Șansa lui la viață veni odată cu degetele acelea lungi, pătate de sânge întărit, care așteptară să fie cuprinse. David acceptă ajutorul și le strânse recunoscător. Brațul îl ajută să se ridice și abia când stătu pe picioarele lui, văzu chipul senin al mamei sale. I se păru fascinant cum, în lumina sfârșitului, Olivia radia.
— Ești bine? Pentru o clipă am crezut că te dai bătut! îi recunoscu vocea, în ciuda vâjâitului care-i astupa timpanele.
Locul unde fusese înjunghiat îl ardea cumplit și sângele nu se oprea. Fu nevoie să-și dirijeze Focul spre rană, să o cauterizeze.
O clipă de neatenție. Doar de atât fusese nevoie. Și-acum, cu Olivia preocupată de starea lui, avu parte de același moment nefast, când timpul își dădu răgaz să clipească. Văzu surâsul mamei sale, apoi, pe aceeași gură care mai devreme îi zâmbise, observă sângele curgând. Se forță să se dezmeticească și să se ancoreze în realitatea dureroasă. O Furie o înjunghiase pe femeie în spate și David ar fi putut jura că văzuse vârful sabiei străpungând pieptul mamei sale. Dar Furia nu stătu să-și admire victoria. Pentru ea era încă un trup care stătea în picioare. Trase sabia, cu o cruzime brutală și, cu ea plină de sânge, îl amenință pe David. Băiatul se feri și cuprinse brațul creaturii, care căzu greu asupra lui. Ripostă nervos și-și adună toată furia când, pur și simplu, își trecu pumnii înroșiți prin trupul amorf. Crezu că-și va găsi mama pe jos, într-o baltă de sânge, dar femeia se înarmase cu două săbii și se forța să stea pe picioare. Îi admiră îndârjirea, dar tot și-ar fi dorit s-o poată feri de o nouă confruntare. Tricoul ei se umpluse de sânge și i se lipea de corp, dezvăluindu-i constituția firavă.
— Ai grijă! strigă. Apleacă-te!
El făcu întocmai și una dintre săbiile pe care femeia și le însușise zbură pe deasupra capului său. Arma se înfipse în Furia pregătită de atac. În cădere, aceasta îl prinse pe David de picior și-l trase la pământ, peste ea.
— Neatent mai ești! o auzi pe Olivia certându-l. Aici nu-i loc de emoții! strigă la el, parând loviturile creaturilor, care se apropiaseră și-i încercuiseră.
David se forță să se ridice, dar nu văzu decât picioare împleticite și praf. Mult praf. Olivia se aplecă și, prin mișcări circulare, crestă membrele Furiilor. Reuși să-și apuce băiatul de-o mână și să-l tragă înainte de a fi strivit de trupurile lor.
”Sus! Sus!”, se îmbărbătă el.
— Nu asculți deloc! îl certă ea.
— Ești rănită! Trebuie să te ai grijă! insistă David.
— Nu zău! îi răspunse ea, dar băiatul putu jura că un zâmbet îi înflorise în colțul gurii.
— Cum scăpăm de Furiile astea?
— De unde să știu? Crezi că dacă sunt în armata babei nebune, îi știu și planurile? Habar n-am avut că există, dacă poți crede! În dimineața atacului, au apărut ca din senin. Să-i fi văzut pe Frații Foc, râse cu poftă. Unii dintre ei au făcut pe ei de frică. La propriu!
— Există o cale de a le nimici definitiv. Trebuie să tăiem capul vrăjitoarei!
— Cred că te-a afectat rău căzătura, îl luă femeia peste picior. Nu vorbi cu mine în metafore, ok?
— Sara! Dacă moare ea, vor muri și monștrii ăștia.
— Crezi? se arătă nedumerită.
— Sunt singur. Asta trebuie să fie. Acum le omori și, iată, în scurt timp se reîntregesc din ce-au fost create: Elementele.
— Asta nu-mi sună a siguranță, ci a bâjbâială.
— E singura speranță care ne-a rămas! Dar baba a venit, s-a lăudat cu armata ei și a dispărut ca măgarul în ceață.
— Că tot vorbeam de lup… sau de măgar, arătă femeia spre locul în care apărură, de nicăieri, Sara, Iris și un bărbat pe care nu-l cunoștea.
— Să mergem! strigă el.
Văzând că Olivia nu se mișcă, se opri și se întoarse spre ea.
— Ești cu noi sau cu ei? De ce eziți? Ți-a omorât mama!
— Ai grijă! apucă femeia să strige, înainte de a se năpusti asupra lui și a-l împinge la pământ.
Revolta din el îl făcuse să-și piardă iar vigilența, exact când o Furie îl luase în vizor. Olivia sări între el și lama sabiei, încasând lovitura în plin.
— Nuuu! urlă băiatul.
Se trezi! Și totul se reaprinse în el. Focul izbucni mai tare ca oricând. Îl dirijă spre creatura care-i înjunghiase mama. Fără să-și dea seama cum făcuse, crease o aură protectoare în jurul lui. Se aruncă în genunchi și-și luă mama în brațe, așezându-i capul pe pieptul său, protejați de câmpul energetic diafan, care pulsa viu.
— De ce-ai făcut asta? Parcă-ai spus că aici nu-i loc de emoții!
— Prea iei totul în serios, gemu ea, tușind. N-am știut să trăiesc pentru tine… Așa că, măcar să mor pentru tine!
Redeveni serioasă și-i mângâie pentru prima dată obrazul, așa cum doar o mamă o face.
David închise ochii și-și cuibări chipul în căușul palmei ei. Îi simți căldura și toate sentimentele pe care nu i le spusese vreodată. Îl iubea în felul ei ciudat, se atașase de el când păruse vulnerabil și tot ceea ce crezuse că îngropase odată cu părăsirea căminului, revenise la viață.
— Lucru mai stupid ca ăsta n-am auzit! încercă el să-și păstreze calmul, apelând la stilul ei de ironizare a situației. Știi ce vreau acum, dacă tot nu pot da timpul înapoi? Să te ridici cum ai făcut mai devreme și să-mi arăți că-i doar o rană nenorocită care nu-ți poate veni de hac. Ce zici?
— Ești drăguț că spui asta. Ai tenul meu, știai? Tare frumos e. Tu ești frumos! Cu ochii ăștia mari, ca de căprioară. Atâta lucru bun ai luat de la taică-tău! Cu toate că și ochii mei migdalați ți s-ar fi potrivit!
— Hei, aș zice că te dai bătută, continuă David cu lacrimi în ochi, hotărât să nu le lase să i se rostogolească pe obraji.
Văzu cum viața se scurge din trupul mamei sale. Ochii ei deveniră senini, pregătind-o să plece împăcată. Așa că făcu ce-i dictă inima. Își puse palma stângă pe rana cea nouă și-și canaliză Focul spre plaga deschisă. Semnul de pe gât începu deodată să-i pulseze. Îl arse pe el și o arse și pe ea.
— Rămâi cu mine. Nu mă părăsi din nou! îi șopti.
Simți că-i face bine, simți puterea vindecătoare a Focului, jumătatea bună a Elementului său alimentându-i trupul.
— Olivia!!! strigă Robert, panicat, încercând în zadar să-și oprească nepotul. Las-o! Ce Dumnezeu îi faci?!
Femeia reuși să ridice o mână și să-și asigure fratele că e bine. El se minună de seninătatea din ochii ei. Îl văzu pe David, protector, și realiză că fiul ei avea să facă totul pentru a o salva.
Forțe ale Naturii 3. Furia elementelor – Daniela Faur
Seria Forțe ale Naturii
Editura Pavcon, 2020
Autor: Daniela Faur
Coperta: Andrei Nicolescu
Nr. pag.: 304
Colecţia Science-Fiction, #125
Prezentarea editurii
Îndrăgitul ciclu Forţe ale Naturii se încheie acum, fantastic de frumos, cu cel de-al treilea volum – Furia Elementelor – în care autoarea leagă toate firele narative într-unul singur, tulburător, plin de Forță și de-a dreptul neașteptat!
Te vei trezi, încă de la primele pagini, în lumea celor patru elemente ale Naturii – Focul, Aerul, Apa şi Pământul, alături de eroii de care te-ai îndrăgostit deja, trăind o acțiune trepidantă de la prima până la ultima pagină! Iar Seria Forțe ale Naturii îți va rămâne în amintire, pentru tot restul vieții, ca una dintre cele mai frumoase povești pe care o scriitoare din România le-a scris vreodată…
