Fragment din romanul Călăreții rasei, de Anamaria Borlan, editura Cristian Plus Art, 2023
În spatele mănăstirii, într-o zănoagă îngustă, se afla străvechiul altar, cioplit în piatră. Fusese construit în scobitura stâncii muntelui de către primii străbuni pe vremea când de pe creste încă nu se topise stratul gros de gheață. Așezământul tradiției monahal-războinic al călugărilor Gon primise numele de Amdim, ceea ce însemna Cele trei tărâmuri ale lumii. A semnifica numărul trei.
De lângă altarul ascuns într-o adâncitură ca un alcov, se prăvălea în prăpastia neagră un firișor de apă, dar oricât de subțire era șuvoiul, cascada făcea un zgomot ce putea acoperi chiar și cuvintele rostite, nu numai gândurile.
Pe muchia steiului stăteau două siluete, cu mantiile fluturate de vântul iernii, al nopții și al prevestirilor sumbre. Pe cer se adunau nori, îngrămădindu-se în ghemotoace compacte care formau o masă de straturi groase, prin care mai trecea o linie lungă de fulger, luminând albicios cu câte o dâră sumbră și opacă, a dragonilor vântului.
Micuțe cristale de gheață începură a cerne, burnițând mărunt.
– Nu trebuia să vii, gândi una din siluete.
– Ba. Am treabă, răspunse a doua.
– Cineva se va supăra tare.
– Îmi este total indiferent.
– Au venit și cei patru.
– N-au venit toți.
– Lipsește oastea?
– Nu. Lupoaica.
– Nu e la mănăstire?
– E pe drum.
– Pentru ea ai venit?
– În primul rând.
– Știi că nu te poți folosi de toiag.
– Nici nu vreau. Toiagul e o scuză.
– Dar motivul?
– Îl știi prea bine.
– Îl știu dar, totuși …
– Ce?
– Nu te înțeleg.
– Nu-i greu.
– De ce ai iscat toate astea?
– Nu din vina mea.
– Ai declanșat urgia lumilor.
– Și nu e frumos?
– Pentru unii nu va fi la fel de frumos.
– Treaba lor!
– Se va sfârși rău.
– Vom avea de lucru.
– Nu vreau să am de lucru.
– Ei, ne distrăm și noi un pic. Tu sus, eu jos. Nimic nu se schimbă la noi.
– Doar în lumea a doua.
– Era cazul.
– Vor muri atâția …
– Repet. Nu-i vina mea.
– Nici a lui.
– Nu contează dacă ești sus sau jos. Lăcomia e aceeași.
– Nu e vorba de lăcomie.
– Atunci de ce altceva?
– De echilibru.
– Nu mă lua din nou cu povestea despre echilibru și armonie.
– Dacă nu e echilibru, nu e nici armonie.
– Asta spune-i-o lui.
– Am încercat dar nu mă ascultă.
– Vrei să merg eu să vorbesc cu el?
– Nu cred că te-ar primi.
– Atâta îngâmfare!
– Te-a alungat, e suficient.
– Dacă te-ar fi alungat pe tine, ai fi stat cuminte, ascultător, înghițind umilința?
– Poate că nu.
– Atunci nu vorbi ce nu știi.
– Nu poți intra acolo, la el.
– Mai vedem noi. Ai dus fetele la Ō.
– Așa cum ne-am învoit.
– Ai făcut treabă bună.
– Pentru care voi fi pedepsit.
– Te așteptai la laude? Din partea lui?
– Măcar să înțeleagă.
– Ar putea să vină să mă vadă.
– Acolo jos?
– Păi nu?
– N-ar face asta niciodată.
– De ce?
– Cum să coboare într-un așa loc?
– Dar pe mine m-a trimis, fără să știe unde?
– Păi, cred că știa, cu toate că n-a fost acolo niciodată.
– Știi că asta e o prostie, nu? Și pe tine de ce să te pedepsească?
– Că le-am dus pe fete la Ō.
– Ō îi va veni de hac.
– Nu spune asta. Crezi?
– Sunt convins.
– Pentru că are toaigul?
– În primul rând.
– Dar nu poate muri cineva nemuritor.
– Cine a zis că-i nemuritor?
– Nici tu, nici eu, nici alți îngeri, nu vom muri.
– Ce înțelegi tu prin moarte, Ayil?
– Dar tu, Kaneki?
– Eu înțeleg multe. Am văzut și știu multe. Voi, acolo sus, habar n-aveți de nimic.
– De asta l-ai provocat? Să-ți arăți puterile?
– Nu mă interesează asta, știi bine.
– Atunci?
– Vreau să plec.
– Din infern?
– Nu. În general, vreau să plec.
– Unde?
– În alte lumi.
– Te duci cu oamenii albi?
– Nu.
– Dar cu cine?
– Acum nu-ți pot dezvălui. Vei vedea.
– Pleci departe?
– Dincolo de stele.
– Te mai văd?
– Nu cred.
– Eu pot să vin cu tine?
– Nu cred că ești suficient de rău.
– Pleacă numai răii?
– Nu. Plecăm doar doi.
– Doi? Tu și mai cine?
– Ai să știi la momentul potrivit.
– Nu pot fi trei?
– Să te iau și pe tine?
– De ce nu? Așa ar fi frumos.
– Nimic nu-i frumos.
– Nu fi atât de amar, Kaneki.
– Nu sunt amar. Vreau doar să plec.
– Vin și eu! Nu-l iei pe fratele mai mic cu tine?
– Dacă am voie să mai iau pe cineva, te anunț. De ce vrei să pleci din paradis, Ayil?
– Nu știu exact. M-am plictisit.
– Asta-i interesant. Și îngerii se plictisesc?
– Cred că sunt primii care se plictisesc.
– Dacă s-ar răsturna lumea cu josu-n sus, ce-ai face?
– Dacă infernul ar deveni paradisul?
– Întocmai.
– Nu-mi pot imagina așa ceva.
– Vezi? Deja ți-a spălat mintea și nu ești acolo decât de o veșnicie.
– Ai încredere în ăla cu care pleci?
– Nu, nu am încredere. De asta plec și eu.
– Și ce faci în alte lumi?
– Construiesc o altă lume.
– Nici nu ești lipsit de cumpătare!
– Știi câte soiuri de oameni sunt numai în lumea a doua?
– Multe, nu?
– Vorbesc despre cei care au venit.
– Câte?
– Multe.
– Bine.
– Nu e bine. De asta plec.
– Te anunț când sună trâmbița de luptă.
– Nu trebuie. O aud și eu.
– Mă iei cu tine?
– Îți dau de veste.
– Mă lași aici, așa-i?
– Nu, Ayil. Te iau cu mine.
– Bine ar fi …
– Tu fă-ți treaba aici.
– Kaneki?
– Ayil.
– Ne vedem tot aici?
– Ne vedem tot aici.
Cele două siluete își luară zborul, pierzându-se în negura nopții. Vântul se înteți în urma lor.
*
În încăperea rece, patru bărbați ședeau pe jos, cu câte un vas de ceai aburind în fața lor.
– S-au întâmplat anumite lucruri, spuse starețul Ō.
– Și vor mai fi, zise Kaneki, profetic.
– Când începe bătălia? întrebă sec tenentul Nag.
– Astrele încă nu-s aliniate, răspunse bătrânul astronom.
Kaneki și tenentul Nag se uitară la el, apoi își luară privirile.
– Hoarda îngerilor s-a apropiat și așteaptă, spuse Kaneki.
– Am văzut și câțiva dragoni, completă tenentul Nag.
– Am simțit vibrația vasului Célla, zise starețul Ō.
– Încă nu e timpul, mormăi astronomul.
– Ființele rasei, zise Kaneki.
– Cei patru călăreți, adăugă bătrânul.
– Știi despre asta?
– Desigur.
– Cum așa? Credeam că ești om de știință, nu cititor în stele ca Siart.
– Ba sunt cititor în stele, dar ca om de știință.
– Ce face un om de știință ca tine, domial?
– Cercetez bolta cerească.
– Cercetezi. Cum anume cercetezi?
– Măsor orbitele corpurilor cerești și valorile luminoase. Studiez planetele pe care le văd, urmăresc cometele, activitatea soarelui și fazele lunii, singularitatea găurilor negre, fac socoteli și le scriu în registre.
– Este utilă această îndeletnicire?
– Foarte.
– Mi-ai trasat drumul printre aștri tăi, domial? spuse Kaneki brusc.
– Ai totul pregătit, lord Kaneki. Direcție, sens, punct de aplicație. Diagramele rapoartelor sunt aranjate deja și am început instruirea. Célla va fi gata cât de curând.
– Când?
– Mâine noapte.
– Bine, domial, ai făcut o treabă bună. De ce nu vii cu mine?
– A, lord Kaneki, mă flatezi cu onoarea pe care mi-o atribui. Eu-s prea bătrân pentru a mai merge în excursii.
– Nu e ca și cum ai urca muntele, domial. Vino cu mine. Nu vrei să-ți vezi stelele?
– Ah, cel mai mult în viață îmi doresc să văd stelele. Dar nu pot veni. Oricum, de stele n-o să te poți apropia. Le văd la fel de bine și de aici.
– Îmi pare rău să aud una ca asta, domial. De multe ori, poate de prea multe ori, am fost confundați cu diferite zeități. Ființele care populează aceste pământuri, dar și cele din lumile dintâi și a treia, au plăsmuit o multitudine de crezuri din care au creat câte un cult. Rugăciuni și acte rituale. Fiecare omagiază altfel divinitatea proprie și își manifestă sentimentul pios după cum îl taie capul.
Mulți nu știu nimic despre zei. Așa au moștenit de la străbuni, așa duc mai departe adorația. Nu învață nimic nou iar partea proastă este că nici nu sunt deschiși la schimbare. Simbolurile sacre ale unui trib sunt blasfemie pentru un alt trib. Misterele legate de prezența unor zei, sau divinități, nu sunt decât o formă de venerație mistică.
Nu mă refer la munca șamanilor, a vracilor, a magilor și nici a călugărilor, care de fapt nu fac altceva decât tămăduiesc câte o suferință a trupului, a sufletului sau a minții. Fiecare crede, deopotrivă, în cultul său strămoșesc, cu speranța de a umple sau înlocui mai ales lipsurile. Toți cer ceva. Dă-mi, zeule, sănătate. Sau viață lungă. Sau o soață bună. Sau copii frumoși. Sau mâncare din belșug. Ajută-mă să-mi omor vrăjmașii. Să-mi dobor prada. Să-mi fac o colibă mai mare. Oprește ploaia. Oprește arșița. Oprește moartea celor din tribul meu. Bazaconii.
În nevolnicia lor, oamenii cred că, dacă vor aduce ofrande zeilor, aceștia se vor îndupleca.
Flori, fructe, de cele mai multe câte o viață de prunc sau de fecioară. Au impresia că dacă văd sânge, zeii se vor îndura. Zeii nu văd și nu aud nimic din toate astea.
– Domial, îl întrerupse Kaneki. Ce spui despre Eternul?
– Eternul? Eternul care are viața măsurată nu mai este etern, nu? Doar că trăiește mai mult decât altul, dar îi vine și lui vremea. Totul are o limită, chiar și infinitul. Doar că nu-l vedem noi, de-aia îi spunem infinit.
– Cum rămâne cu îngerii și alții de prin lumea dintâi a raiului? Sau lumea a treia a iadului?
– La începutul începutului, când bulgărele acesta pe care stăm noi acum era doar o piatră seacă, venită din haosul universului, nu exista nimic și absolut nimeni. Nici tu Etern, nici îngeri, nici draci, nimic. De la o distanță astronomică, au venit unii și au creat ceea ce azi nu mai există. Au lăsat pe câțiva aici și așa s-a format primul trib. Au muncit, au creat, au procreat. Au populat pământul. Au ridicat așezări, orașe, metropole pline de turle. Apoi, a lovit asteroidul. A întors lumea în propria ei preistorie. S-au pierdut multe cunoștințe. De atunci, a trecut o perioadă extrem de lungă. Sulurile cele vechi spun că omenirea noastră s-a format de-abia de acum. Nu-i adevărat. Toate cele scrise și făurite au fost mistuite de focul cel mare, care a ars, nopți, zile, vreme de milenii.
– Mii de ani?
– Pe puțin mii de ani. Trist, nu? Apoi, focul s-a stins, pământul s-a răcit și a format din nou viață. Primii creatori au venit să vadă prăpădul și au mai lăsat pe câțiva de-ai lor aici, să dea o mână de ajutor. Ei, și atunci, prin conștiința străveche, ascunsă în mintea lor, unii dintre oamenii cei noi au început să reflecteze, cum ar fi să-i îngenuncheze pe alții.
– Lăcomia, păcatul meu preferat, zise Kanuki, aproape triumfal.
– Nu numai. Sunt mai multe păcate. De fapt, nu știu de ce se numesc păcate. Eu sunt om de știință, nu am nimic de-a face cu chestiile astea spirituale. Păcate? De ce să fie lăcomia un păcat? Că vrei ceva mai bun și mai mult? Asta e lăcomie?
– Așa e, nu am văzut om care să nu vrea ceva mai bun și mai mult, sublinie tenentul Nag.
– Tu și voi toți de aici vreți ceva ce nu-i al vostru, zise dintr-o dată starețul Ō. Bunăoară, ați venit aici după toiag. De ce este toiagul atât de important pentru voi?
– Eu am fost trimis după toiag, mormăi tenentul Nag. Nu-l vreau pentru mine. Îl vrea măritul Eum.
– Lord Kaneki, de ce îți dorești toiagul?
Tăcerea cuprinse încăperea.
– După refacerea acestei lumi, continuă bătrânul astronom de parcă nici nu ar fi fost întrerupt, capete iluminate și înțelepte, precum călugării, deloc lacomi, zâmbi cu ironie subțire, au venit cu o idee năstrușnică.
– Care ar fi?
– Împărțirea lumilor. Sulurile vechi, cele dinaintea pârjolului, descriu o singură lume. Apoi, viața oamenilor a fost fragmentată. S-a născocit ideea generală a celor trei tărâmuri. Cele trei lumi. Ca să aibă călugării ocupație. Lumea dintâi, paradisul dintre stele, lumea a treia, infernul din tenebre și lumea oamenilor. Amdim, cele trei tărâmuri ale lumii.
– Cum explici, domial, existența îngerilor și a diavolilor? întrebă Kaneki.
– Ca să interpretăm înțelesul cuvintelor, îngerii și diavolii sunt pure născociri.
– Greșit. Eu sunt lordul lumii a treia, zis și infernul.
– Ești un lord nefericit pus peste o lume a nefericiților. Asta-i tot.
– Și îngerii? Eternul care m-a izgonit din paradis?
– Chiar ai trăit și ai locuit într-un loc numit paradis?
– Da.
– Unde este acest loc?
– Printre stele.
– Dragul meu lord Kaneki. Printre stele, care sunt astre, sori îndepărtate, există o mulțime de corpuri cerești, dar totul în afară de o lume pe care o consideri rai.
– Totuși, dacă nu există această lume, de unde vin îngerii?
– Din închipuire.
– Vrei să spui că Ayil, fratele meu care este înger, este o închipuire? Ți se pare că eu, lordul lumii a treia, sunt o închipuire?
– Mai mult sau mai puțin. Așa spun sulurile scrise de oamenii akaș, cei dinaintea tuturor.
– Măritul Vasku, primul nator al fortului de piatră, mi-a spus odată despre oamenii yashi, păstrătorii toiagului, spuse starețul Ō.
– Cel care credea că sufletele bune merg în rai și cele rele în infern? Dar mai sunt și sufletele celor care nu merg nicăieri. Rămân aici, în lumea a doua. De ce?
– Ca să nu se aglomereze celelalte două lumi?
– Cum am spus, eu sunt om de știință. Nu știu prea multe despre spirit și suflet. Cert este că există această împărțeală, ca să domine și să înrobească, să facă simțită atracția covârșitoare asupra unor lucruri care nu au explicație. Legendele au început cu povestirea miturilor. Miturile au răsărit din superstiții. Superstițiile se nasc din frică. Frica este temelia conștiinței. De aici și până la crez și dogmă nu este decât un pas mărunt. Abisul numit sentiment de încredere este mult prea adânc. Unii, crezându-se deștepți, au înrobit mințile celor temători, celor neștiutori, cu tot felul de basme și născociri. Unii le-au crezut. Alții, nu prea. Așa s-a născut istoria și mai ales religia, lordule …
– Domial, spuse Kaneki, trebuie să vii cu mine. Neapărat. Avem multe în comun. Tu povestești. Eu ascult.
Călăreții rasei, autor Anamaria Borlan
Titlu: Călăreții rasei
Autor: Anamaria Borlan
Editura Cristian Plus
Descriere
Moloc și Daron, doi zdrahoni, doi cartofori puși mai tot timpul pe gâlceavă, veșnici mușterii ai crâșmelor deocheate din Iad, primesc o misiune secretă din partea lordului Kaneki, un prinț al Întunericului – Scaraoțchi însuși dacă e să ținem cont că, printre altele, Kaneki colectează sufletele păcătoșilor – și anume să fure dintr-o mânăstire-fortăreață situată în lumea a doua, lumea oamenilor, un Toiag care ascunde toată cunoașterea omenirii.
Așa începe Călăreții rasei, romanul autoarei Anamaria Borlan, nume apărut ca „Best SFF writer, Romania”, pentru „The Blue Wing fantasy saga, conform „File 770 Mike Glyers news of science fiction fandom”.
Misiunea lui Moloc și Daron nu este însă una simplă. Eternul din Raiul veșnic luminos dorește la rândul său Toiagul în cauză, motiv pentru care trimite către aceeași mânăstire-fortăreață o armată de îngeri călări pe dragoni de vânt. Și, ghici ce?, nici oamenii nu stau cu mâinile în sân. Tenentul Nag, în fruntea unei oștiri numeroase, a pornit de asemenea într-o expediție al cărui scop este capturarea Toiagului.
Îngeri, oameni și diavoli se vor întâlni pe același tărâm, escaladând același munte pe al cărui vârf – tot timpul înzăpezit – se află o mânăstire și o mână de călugări-războinici, a căror misiune este protejarea cu orice preț a toiagului.
Aventura este la ea acasă în Călăreții rasei, un roman în care, de la început și până la sfârșit, Anamaria Borlan nu slăbește ritmul. Răsturnări de situație, eroi devenind lași și lași devenind eroi, diavoli comportându-se ca îngeri și îngeri purtându-se mai rău decât diavolii, viteji însoți de lupi, șamani, vindecători, cititori în stele, toți sunt prezenți în intriga romanului, excelent construită într-un fantasy de cea mai bună calitate, cum este cartea de față.
