Slievi ridică o gheară în aer, numărând cadența bufniturilor înfundate de pământul încă umezit de negură.
– Ascultă.
Lamitt se încruntă, încercând să se concentreze. Deasupra lor, picăturile de lumină prinseseră să tremure în zeci de culori, tulburate de zvâcnetul brusc al unei lerapii ce tocmai se înălța în aer. Vistri se apropie de ei fără zgomot, rotindu-și ochii în jur de parcă s-ar fi așteptat ca o creatură să iasă de după copaci.
– Vulpuri.
Slievi își încordă auzul, încercând să desprindă prin fâlfâitul de aripi sunete familiare. O pereche de glasuri, întrebare și răspuns, îi pișcară urechile.
– Și oameni.
Întinse gâtul înainte, iar nările începură să-i freamăte de ciudă. Nu le prindea mirosul. Se întoarse în loc, adulmecând fără oprire aerul. Pe umărul ei, Mieari începu să se agite, zvâcnind din urechi.
– Unde? se răsuci Lamitt în loc, cu Mioja la subsuoară și țevușca din cupru în mâna liberă.
Slievi își încordă auzul și întrebarea se repetă, de astă dată mult mai tare. Arătă cu mâna locul, iar Mieari, sărindu-i de pe umăr, începu să mârâie și să-și înfoaie blana argintie. Slievi se răsuci spre Lamitt.
– Stai aici cu Mioja și nu face niciun zgomot.
– Dar…
– Ești cu Vistri. Te apără ea.
Lamitt o privea nedumerit, dar Slievi îi făcu semn să tacă. Mirosul înțepător de sudoare, sânge și fier începea să se facă simțit, tropotul înfundat al copitelor pe pământul umezit de negură creștea cu fiecare bătaie a inimii ei. Mioja își dădu urechile pe spate, arcuindu-și trupul, pregătit să înfrunte primejdia nevăzută. Sigur, băiatul era nesimțitor la toate acestea, iar când și-ar fi venit în fire ar fi fost prea târziu.
– Ia-l pe Mioja și ascundeți-vă acolo.
Îi arătă frasinul din spatele lor, al cărui trunchi frânt forma o mică apărătoare la fel de scundă ca adăpostul sub care își petrecuseră negura, apoi se grăbi s-o ia în brațe pe Mieari și să se îndrepte spre ascunzătoarea pe care o ochise pentru ele – un desiș din rugi și viță-sălbatică. Lamitt, însă, nu se clinti din loc. Doar își întinse gâtul înainte și își alungise ochii, căutând pesemne semnele neliniștii ei.
– Nu înțeleg… de ce?
Vistri îl prinse pe după umeri și îl trase spre ea, ignorând mârâiturile lui Mioja.
– Pentru că nu știm cine sunt și s-ar putea să fie primejdioși.
Slievi își flexă degetele, lăsând ghearele să intre și să iasă din teci, înainte să se hotărască să le lase libere. Șansele erau destul de mari să se folosească de ele curând. Bărbații aceia nu miroseau a nimic cunoscut în afară de sânge. Sânge vechi care se cere udat și împrospătat cu sânge nou. Cealaltă știa cel mai bine. Își trecu limba peste buze și rosti rar, pe cât de rar putea fără să-și arate colții:
– Acum, Lamitt. Ia-l pe Mioja și du-te!
Îl urmări cum îi ascultă îndemnul cu o lentoare exasperantă, ajutat și de Vistri care îl împingea din spate, împiedicat în aceeași măsură de kirb, care tot încerca să o muște pe urmină. Se întoarse în ascunzătoarea ei, sperând ca străinii aceia să-și schimbe, în ultima clipă, direcția. Nu voia să mai ucidă, nu acum. Îi aruncă o privire înciudată băiatului care, în sfârșit, se chircea în spatele trunchiului frânt, cu puiul de kirb în brațe.
Frunzele împrăștiate de negură foșniră ca ațâțate de vânt, crengile trosniră sub copite și străinii începură să-și ițească țestele turtite, acoperite cu piele gălbuie vârstată cu negru, precum pământul însetat, pe deasupra coamelor încurcate ale vulpurilor. Erau doi, cu chipurile brăzdate de cicatrice negre și oboseală.
Slievi le putea număra pașii – unul, și încă unul, și inima începea să îi bată în același ritm cu călcătura lor. Se uită spre dreapta, la copacul frânt sub care se ascunsese Lamitt, cu Mioja strâns lipit de pieptul său. Speriat, dar în siguranță. Slievi dădu ușor din cap, iar băiatul îi răspunse cu un tremur al buzelor. Pe Vistri nu o vedea, dar Slievi era încredințată că urmina stătea la pândă, gata să intervină dacă va fi nevoie.
Botul primului vulpure ajunse în fața ei, despărțiți doar de încrengătura deasă. Ea își prinse între dinți căptușeala obrazului și își trecu mâna peste blana zburlită a lui Mieari. Taci, puiule, orice ar fi, taci. Încă puțin și o să treacă și primejdia asta.
Încă puțin și…
Vulpurele se ridică pe picioarele din spate, nechezând și scuturând din copite. Călărețul trase de hățuri, încercând să își mențină echilibrul pe spinarea arcuită a animalului. O behăitură prelungă îi ieși din gura schimonosită și, cu o smucitură a hățului, își struni animalul. Se întoarse spre tovarășul său, mârâind. Celălalt își ridică brațul în aer și o țeavă de cupru coclit, cu vârful ascuțit, porni spre tufișuri.
Slievi se trase înapoi, cu răsuflarea tăiată, lipindu-și palma de spinarea arcuită a kirbei. Blana puiului, de obicei atât de moale și fină, se simțea acum ca un mărăcine uscat. Vârful armei împunse printre crengile dese ale rugului și se opri la câteva fire de păr distanță de capul ei, apoi se retrase cu un scrâșnet scurt. Slievi își încleștă degetele în ceafa lui Mieari, lipind-o de pământ. Dacă puiul de kirb sărea, sau fugea, sau slobozea chiar și un mârâit, avea să se sfârșească rău. Țeava de cupru ieși mai departe de astă dată și Mieari se mai potoli întrucâtva.
Numai vulpurii își continuau frământarea, bătând din copite și pufnind din nările lor negre. Primul bărbat își înghionti animalul, să meargă mai departe. Tovarășul acestuia mai zăbovi o clipă, mirosul lui aparte, de sânge amestecat cu sudoare și cupru coclit, pătrundea ca o ceață, iute și aproape vizibilă, printre ramurile încâlcite ale rugului, prin pământ și aer. Apoi copitele negre ale vulpurelui pe care încălecase, poalele sfâșiate ale hainei, vârful ascuțit din capătul țevii începură să se topească, odată cu pufnetul nervos al animalelor.
Slievi lăsă aerul să-i iasă din piept, dar nu slăbi ceafa lui Mieari. Îi netezi blana zburlită, așteptând ca pericolul să se îndepărteze și mai mult. Pe jumătate ridicat, atât cât capul să-i rămână în adăpostul trunchiului și totodată să poată supraveghea poteca, Lamitt își atinse umărul cu palma, apoi arătă cu degetul spre al doilea călăreț, care ducea în spinare o raniță asemănătoare cu a lui. Buzele băiatului se mișcară în muțenie, dar Slievi îi înțelese gândul. Aceștia erau oamenii pe care Melano îi plătea să-i aducă felurite pulberi.
Scutură cu hotărâre din cap și îi făcu semn să se strecoare la loc lângă Mioja. Prea târziu însă. Lamitt era deja în picioare, fluturându-și țevușca de cupru.
– Așteptați…
Vistri încercă să îi apuce poalele cămășii, dar băiatule sărea ca o broască. Slievi se aruncă asupra lui și îl trânti la pământ, înăbușindu-i strigătele cu cotul, iar Lamitt icni sânge din buza spartă. Rămaseră așa o clipă lungă cât un cerc, privindu-se în ochi, fără cuvinte, fără gânduri, doar numărându-și unul altuia bătăile inimii. Pădurea era neașteptat de tăcută. Poate că totuși…
O pală de vânt trecu peste fruntea ei, aducându-i mirosul de sânge și, odată cu aceasta, un sfârâit ca de scânteie peste lemne ude. Nu însă și glasurile bărbaților. Oricare alții ar fi strigat până acum, căutând să afle cine mai era în pădure cu ei. Slievi își întinse gâtul atât cât îi permitea poziția incomodă în care rămăsese și adulmecă în jur, căutând semne. Pielea fină a nărilor i se încreți și i se întinse de mai multe ori, dar aerul nu avea decât consistența greoaie, înăbușitoare a fricii. Privi spre Lamitt, înghețat de groază, iar când își ridică ușor cotul de pe gura lui, el începu să dea ușor din cap, semn că a înțeles. Oare? Așteptă cu palma ridicată în aer să-l audă strigând din nou, dar băiatul tăcea, ocupat să-și sugă gingiile sângerânde. Cu un mârâit înfundat, își chemă puii și îi puse în brațele lui Lamitt, apoi își lipi fruntea de crengile rugului.
Vulpurii se apropiau cu pas lent, bocănind din copite pământul, dar nu aveau nevoie decât de un semn ca să o ia la goană. Pe urmele cui, rămânea de văzut. Cel cu țeava din cupru făcu un semn din cap, tovarășul său îi răspunse cu o mișcare a capului și amândoi descălecară, lăsându-și animalele libere. Începură să înainteze cu pași mici, cântărindu-și armele în mâini și schimbând între ei sunete scurte și aspre, amplificate de auzul sensibil al lui Slievi. O limbă doar a lor, pe care să n-o mai înțeleagă nimeni.
Rămăseseră câțiva pași între ei și Slievi, suficienți ca ea să țâșnească din tufiș și să se piardă în pădure mai înainte ca vreunul să o prindă în bătaia țevii din cupru. Oricât de iuți, vulpurii lor nu ar fi ajuns-o, iar oricât de ascuțite, armele lor nici măcar n-ar fi apucat să o atingă. Ea și puii ei ar fi fost în siguranță, fără riscuri inutile, fără vărsare de sânge. Limba îi trecu peste buze aproape pe negândite, iar capul i se răsuci ușor spre Lamitt. Băiatul stătea chircit și privea ca prostit puii de kirb pe care-i strângea în brațe. Abia era în stare să își țină firea, darămite să mai și fugă.
Unul dintre străini descălecase și se apropia de tufiș cu țeava de cupru ridicată, pregătită să împungă. Tovarășul său îi călca pe urme, răsuflând zgomotos.
– Stați pe loc! le strigă Slievi în timp ce se ridica în picioare ușor, astfel încât cei doi să apuce să-i observe fiecare detaliu al pielii prefăcute. Un singur pas în plus și mâine o să hrăniți viermii!
Primul bărbat tresări. Se opri, căscându-și larg ochii împăienjeniți cu vinișoare negre. Buzele începură să-i vibreze, eliberând un sunet jos și prelung.
– Nu tu poruncești aici!
Se avântă spre ea. Împunse cu țeava, dar vârful ascuțit al armei întâlni doar aerul. Slievi se feri într-o parte și, profitând de surpriza pe care i-o oferise, îl izbi cu cotul peste ureche, împingându-l la pământ. Se răsuci pe călcâie, căutându-i tovarășul. Îl adulmecă îndărătul unui fag gros, chinuindu-se să aprindă o scânteie dintr-un amnar. Din spate, ajungeau la ea gemetele primului bărbat, însoțite de foșnetul tufelor. O mirosi pe Vistri strecurându-se din ascunzătoare pentru a termina ceea ce Slievi începuse. O mirosi pe Cealaltă strecurându-se în mintea ei pentru a începe ceea ce Slievi nu apucase încă să gândească.
Scânteia o orbi, făcând-o să se clatine pe picioare. Clipi de mai multe ori, mârâind neputincioasă, până când izbuti să vadă flacăra ascunsă pe după trunchiul unui fag. Juca în buza unui tub coclit, sfârâind și șuierând. Mirosul de sulf, deosebit de puternic, o prevenea să se țină deoparte. Dar ea nu era dintre cei care fugeau. Se năpusti înainte, săltându-și trupul pe toate cele patru membre. Vârfurile cornoase ale ghearelor apucară mânecile de lână, trecură prin cămașa de pânză și se înfipseră în pielea umedă și caldă a brațelor. Bărbatul dădu din mâini încercând să se elibereze, iar ghearele se retraseră alunecând prin piele, brăzdând și sfâșiind, împrăștiind bucăți de stofă amestecată cu carne proaspătă. Sângele făcu nările să freamăte, frica – să geamă. Țevușca de cupru izbi pământul. Colții Celeilalte căutară gâtul, smulseră carnea moale și dulceagă de pe el, o mestecară de două ori și o scuipară. Apoi, cu poftă neostoită, se repezi la primul bărbat, pe care îl simțea suflând și gemând sub izbiturile lui Vistri. Se făcu ghem, se arcui, sări în picioare. Șfichiui aerul, se agăță cu ghearele, strânse, trase, sfâșie. Prada încetă să se mai zbată, iar ea o eliberă din strânsoare. Întunericul se rostogoli deasupra ei până când sângele se făcu apă și
acreala morții – vânt rece.
Atunci Cealaltă încetă să mai poftească. Slievi se pomeni uitându-se drept la cele două leșuri sfârtecate. Aburi mici se ridicau din măruntaiele acestora, răspândind în jur mirosul grețos al merindelor nemistuite. Când își acoperi nările cu mâna, își simți pielea lipicioasă. Sânge străin îi îngreuna buzele.
– Slievi…
Lamitt își ițise capul pe deasupra rugului și privea cu o expresie de groază amestecată cu admirație carnajul în mijlocul căruia se afla ea.
– Pe-asta chiar că n-am mai văzut-o.
Slievi încercă să nu se gândească la felul în care trebuia să arate pe lângă cadavrele celor doi bărbați pe care tocmai îi sfâșiase, scoțându-le mațele din burtă și împrăștiindu-le peste tot. Îi era suficient că simțea sângele străin mânjindu-i pielea în timp ce Cealaltă se ghemuia înapoi în sinea ei, sătulă și mulțumită.
– Ești bine?
Băiatul încuviință din cap, fără să își dezlipească privirea de pe stârvuri. Mieari se apropiase și, cu gesturi timide, lipăia sângele care băltea din răni.
– Ești pricepută, spuse Vistri, ținându-se departe de cele două leșuri.
Chipul ei pălise și se alungise brusc, de parcă ar fi bolit multe luminări.
– La ce? spuse Slievi.
– La orice vor fi făcând fiarele. Abia aștept să-mi povestești tot ce ai făcut până acum.
Titlu: În cercul fiarei – Vol. 1: Promisiuni de sânge
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2022
Număr de pagini: 340
Cei care îi cunosc faptele o consideră o fiară.
Cei care o întâlnesc sunt uluiți de transformarea ei. Îngroziți. Fascinați. Curioși.
Dar, în fața invadatorilor care se apropie, ea este singura lor speranță de a-și păstra libertatea.
Și totuși, Slievi este mai mult decât o fiară însetată de sânge care încearcă să-și folosească instinctele ucigașe pentru a-i proteja pe cei dragi. Dincolo de puterile și simțurile ei neobișnuite, gândurile și sentimentele i-au rămas umane, iar asta, în loc să o apropie de ai ei, o înstrăinează și mai mult.
Singură într-o lume întunecată, devastată de molimă și amenințări, va putea fi ea salvatoarea îndelung așteptată?
***
Primul lucru care vă va surprinde la romanul dark fantasyÎn cercul fiarei – Promisiuni de sânge (și vă va face să dați pagină după pagină) este lumea neobișnuită în care se petrece acțiunea. Pe măsură ce pătrundeți în Noctia, ghidați de misteriosul Faruz sau de periculoasa Slievi, veți descoperi un cadru de o rară și fascinantă ciudățenie, dar și o lume cu reguli și legi proprii, destul de puțin întâlnite în literatura fantasy contemporană. În acest peisaj întunecos, devastat de o molimă neiertătoare și permanent amenințat de invadatori, evoluează personaje dintre cele mai stranii.
Nici om nici animal, Slievi trebuie să afle care este locul și rolul ei în lume, căci, deși au nevoie de puterile ei, toți se tem de ea și o îndepărtează. Nici cu statut social dar nici paria, Novarre Faruz crede că știe care este rolul lui în lume, până când ajunge în pădurile Noctiei și destinul îl deraiază complet pe o altă cale. Tânărul Urza ar face orice să își păstreze locul și poziția de conducător, dar soarta pare să-i fie potrivnică. Pierde, și asta îl scoate din minți. Lamitt, bărbatul captiv pe vecie în trup de copil, și-ar vinde și sufletul Diavolului dacă asta l-ar ajuta să crească. Din culise, hrivarul Ikode leagă și dezleagă ițe, urzește planuri și potrivește lucruri, dar nimeni nu înțelege ce vrea cu adevărat magicianul fierului.
Printre ei, cei doi pui de kirb sunt râvniți de toți cu aceeași patimă și violență cu care sunt apărați de Slievi, căci micile feline ar putea salva sau distruge lumea.
Andreea Sterea (editor Crux Publishing)
***
Ca o particularitate a genului, într-o saga fantasy, elementul care încântă mai cu seamă cititorul este construcția lumii ficționale. Aici, Cezarina Anghilac nu s-a mulțumit cu crearea unei lumi din temelii, ci i-a dezvoltat și propriul ei set de legi funcționale pentru a o guverna. Elementele de magie nu vin să facă mai spectaculoasă o structură cunoscută, ci țin de înseși firele care țes pânza universului, iar acesta este absolut inedit, populat cu ființe pe măsură de complexe.
În cercul fiarei – Promisiuni de sânge este un fantasy alert și plin de neprevăzut, un mănunchi de aventuri palpitante, implicând personaje mereu surprinzătoare în lucrările lor, care te va ține captiv într-un tărâm straniu, letal, dar fascinant. Dileme morale sfâșietoare, instincte primare luptându-se cu scopuri nobile, toate într-o scriitură superbă, perfect adaptată poveștii pe care o servește.
Alexandru Lamba (scriitor)
***
Romanul Cezarinei Anghilac zugrăvește o lume tulburătoare. Sălbatică, stranie și întunecată, povestea lui Slievi ți se strecoară pe sub piele și îți rămâne acolo.
Marian Coman (scriitor)
***
Dacă vă place să descoperiți noi lumi fantastice, personaje controversate, dar și intrigi bazate pe jocuri de putere și trădare, În cercul Fiarei este pentru voi. Nu promit că fiecare pagină va oferi o lectură confortabilă, dar până la urmă acesta este scopul literaturii, să ne facă inima să bată un pic mai tare – uneori de încântare, alteori de groază.
Cezarina Anghilac
