Își simțea corpul ca făcut din cârpe vechi, moale și putred, jilăvit de mucegai, iar hurducătura neîncetată, zguduiturile roților alunecând peste pietre și rădăcini și smuciturile haotice ale vulpurilor, care nu păreau să tragă într-o direcție anume, îi răscoleau măruntaiele. Se aplecă să dea afară fierea care îi ardea gâtul, dar chiar atunci carul se zgudui, împingând-o înapoi, și toată zeama scârboasă, urât mirositoare, i se scurse pe bărbie și pe haine, adăugând încă o dâră la cele deja uscate. Își șterse gura cu dosul palmei și avu senzația că nu făcuse decât să își întindă murdăria peste obraji și prin părul încâlcit. Gândul o făcu să se strâmbe, dezgustată de cât de jos ajunsese. Aproape că se bucura că, în curând, totul avea să se sfârșească. Nici nu mai conta în ce fel, atât timp cât va avea parte de finalul pe care îl aștepta deja cu speranța că, astfel, va pune capăt șirului de suferințe inutile, ale ei și ale altora. Oriunde asculta în jur, părea că se pune mai mult preț pe felul în care se murea, decât pe cel în care trăiau. Ori ea era convinsă că niciun fel de moarte nu avea să compenseze pentru felul în care își petrecuse ea ultimul cerc.
Sarzii abia așteptau să se răzbune. Să facă din ea un exemplu pentru toți cei care ar fi vrut să îi înfrunte.
Uitați ce pățiți dacă vă ridicați împotriva noastră!
Se vedea legată cu lanțuri grele, îmbrâncită într-un cerc format de sarzi și căpeteniile nocte sau, poate mai potrivit cu faptele ei, își vedea propriul cap desprins de trup și plimbat apoi prin pădurile Noctiei, dintr-un sat într-altul, ca un trofeu. Nu putu să-și împiedice gândul să se îndrepte înapoi spre Grumz, la Rieumi și la Hritea, la Kusta, la Urza și la toți ceilalți vânători pe care îi dezamăgise și îi făcuse să dispere. Într-un fel, se simțea furioasă când se gândea cu câtă ușurință se debarasaseră de ea și îi închiseseră puii în cuști, dar în același timp nu îi putea învinovăți pentru decizia lor.
Era spre binele tuturor ca ea să nu mai fie. Se gândi la pruncul despre care îi spuseseră Ikode și Novarre, dacă acesta exista cu adevărat. Ce soartă ar fi avut un copilaș născut dintr-o creatură ca ea? Dacă i-ar fi semănat în aspect și în furie, cu foamea aceea nestăvilită pentru sânge și suferință?
Drept răspuns, stomacul i se revoltă din nou, dar de data aceasta Slievi reuși să se întoarcă într-o parte înainte să-i verse conținutul pe podea. Își dădu seama că, între timp, carul se oprise. Nu îl mai simțea hurducându-se sub ea și nici nu mai auzea fornăitul îndărătnic al vulpurilor sau, dacă animalele își exprimau într-un fel nemulțumirea, râsetele ascuțite ale sarzilor reușeau să le acopere în totalitate. Probabil cineva spusese o glumă. Poate că nici nu era nevoie de o glumă ca să fie binedispuși. În fond, se întorceau la căpetenia lor aducând ce li se poruncise să aducă, erau deci învingători, aveau să fie lăudați și răsplătiți cu generozitate. Unul strigă „Stai, care ești acolo?”, după care urmă un dialog scurt, purtat pe voci maimuțărite, și, din felul în care i se răspunsese, cu hohote de râs, nu părea să fie altceva decât povestirea unei întâmplări.
Cușca în care o închiseseră era acoperită cu o pânză soioasă, înnegrită de praf și de mizerie acumulate în timp, astfel că Slievi nu putea vedea locul în care se opriseră și, din cauza greții care o chinuise tot drumul, nici nu îl putea intui pe baza timpului scurs. Oricum drumul i se păruse chinuitor de lung, o pendulare fără repere între ațipeli agonizante, pline de coșmaruri, și treziri însoțite de amețeli și vărsături. Și probabil că avea să fie cel puțin la fel de lung, căci era convinsă că nu ajunseseră încă la destinație. Nu venise nimeni să ridice cârpele de pe cușcă și să i-o prezinte, ca pe un trofeu, lui Roghir.
Dar de uitat de ea nu uitaseră. O izbitură în gratiile cuștii făcu fierul să vibreze și carul să se zguduie. Slievi tresări și încercă să se întoarcă în direcția zgomotului cu grijă, să nu-și pună la încercare stomacul sensibil. Observă cârpa ridicându-se ușor cu ajutorul unui băț, probabil același care lovise gratiile.
– Mai respiri?
Nu văzu mai nimic, căci invazia bruscă a luminii în ochii obișnuiți cu penumbra o obligase să strângă pleoapele ca să împiedice durerea de cap să revină. Dar îl recunoștea după voce, chiar dacă era mult distorsionată de absența dinților și a buzelor. De la vocea aceasta pornise totul, de la trufia cu care Coreom pretinsese ca ea să-i ofere puii. Atunci se născuse Cealaltă și se nărăvise la sânge. Atunci devenise Slievi fiară.
– Ți-ai pierdut și limba odată cu demnitatea? o întrebă sarzul. În ce hal ai ajuns…
Slievi strânse și mai tare din pleoape, să nu îl vadă. Din câte auzise, chipul acestuia fusese greu încercat, de pe el dispărând tot ce putuse fi tăiat fără să îi pună altceva în primejdie decât aspectul și, desigur, orgoliul. Nasul, urechile, ba chiar și buzele dispăruseră pe rând, pe măsură ce sarzul eșuase să îndeplinească poruncile stăpânului său.
Se întrebă dacă putea să se năpustească spre gratii, să apuce bățul din mâna lui Coreom și să-l tragă spre ea. Să-l prindă pe sarz în gheare și să-i brăzdeze chipul deja mutilat, desăvârșindu-i astfel hidoșenia. Cu doar câteva luminări în urmă, ar fi făcut asta mai înainte să-și ducă gândul până la capăt. Poate că și în luminarea trecută i-ar fi reușit. Dar după ce o îndopaseră cu tot soiul de tincturi și siropuri aduse de Lamitt, acum își simțea trupul slăbit, scuturat de o greață cumplită. Acum era un efort până și să se rostogolească departe de Coreom, ca acesta să nu o mai poată împunge în coaste.
– Nu zici nimic, ai? întrebă sarzul și o lovi peste piept. Ce-oi fi crezând, ce-o fi în mintea asta a ta de fiară, că dacă taci o să scapi? N-o să scapi, că n-a uitat nimeni ce-ai făcut. Eu unul știu că nu voi uita niciodată.
Slievi simți mișcare pe lângă cușcă și își dădu seama că sarzul căuta o modalitate de a veni mai aproape de ea. Probabil chiar cântărea posibilitatea să deschidă gratiile și să o târască afară. Sau poate să intre el înăuntru, să o încolțească.
– Și nici tu nu vei uita, șopti Coreom. Ia uită-te la mine!
Ea strânse și mai tare din pleoape, ca să nu fie tentată să cedeze curiozității.
– Uită-te la mine, jiganie nenorocită, să vezi ce-ai făcut!
Împunsăturile se prefăcură în lovituri orbești, care o nimereau pe unde apucau, peste ceafă și pe brațele cu care ea încerca să-și acopere capul, peste genunchii pe care și-i trăsese aproape de gură, căutând să-și protejeze pântecele, peste coaste și peste spinare.
– Ți-e urât să mă vezi, ai? urlă Coreom întețindu-și loviturile. Lasă că de-acum n-o să mai vezi decât amintiri! Cine are cheia de la cușcă? Să vină cu ea!
Loviturile încetară brusc și, după curentul de aer care îi mângâie mâna, Slievi înțelese că sarzul se îndepărtase, probabil ca să aștepte cheia pe care o ceruse. Înțelegea și că urmau clipe de foc pentru ea și se forță să deschidă ochii și să înfrunte suma de senzații care se năpustiră asupra ei: durerea de cap, amețeala, greața. Incertitudinea. Teama. Încercă să se debaraseze de acestea și să se concentreze la ce se petrecerea dincolo de cârpa putredă, în afara cuștii.
Titlu: În cercul fiarei – Vol. 2: Puțină speranță
Autor: Cezarina Anghilac
ISBN: 978-606-9027-14-1
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2023
Număr de pagini: 302
PREZENTARE
În volumul În cercul fiarei – Puțină speranță, după ce s-a lăsat dominată de latura sa animalică, Slievi trebuie să se confrunte, în sfârșit, cu urmările faptelor ei abominabile. Va avea de făcut alegeri dificile, iar umanitatea îi va fi pusă la grea încercare cu fiecare ocazie.
Novarre Faruz a aflat că morbul, teribila molimă care sfâșie Fireniul, poate fi vindecat și are de gând să se asigure că remediul va fi la dispoziția celor care au nevoie de el. Însă ambițiosul său obiectiv intră în conflict cu planurile vechiului său dușman, urchemistul Hayat…
Vechi secrete vor ieși la iveală, trecutul va navăli cu furie din urmă, iar linia fină care despărțea minciuna de adevărar va deveni de nerecunoscut. Sângele va continua să curgă, violența va tulbura peisajul idilic al Noctiei, iar trădarea, ca și ajutorul vor sosi din cele mai neașteptate locuri.
Însă, din toate acestea, vor încolți germenii speranței într-un viitor mai bun pentru întreaga omenire.
***
Romanul „Puțină speranță” de Cezarina Anghilac e o călătorie amețitoare printr-un amalgam de emoții. Întorsături fulgerătoare de situație fac și desfac relațiile dintre personaje, și nu mai știi cine-ți e prieten și cine dușman. Să fie puii de kirb leac pentru morb? Să poată Slievi s-o controleze pe Cealaltă? Să existe oare un prunc care va face luminările mai îndurătoare?
Volumul final al duologiei „În cercul fiarei” închide cercul narativ început în romanul „Promisiuni de sânge”, dar ne dezvăluie o lume isteț și atent construită, în care coexistă națiuni și creaturi cu descrieri care ne lasă cu gura căscată. Lingvista din mine a tresărit de încântare la fiecare termen din glosar, iar dacă sunteți cititori ai genului veți descoperi referințe iscusite la lumi fantastice îndrăgite.
Lumea creată de Cezarina Anghilac, însă, este în sine un cadou. Funcții de înțeles, tradiții de asimilat, gusturi de savurat, și întunecime suficientă să fie pe placul doritorilor, fără a-i sensibiliza excesiv pe cei care se feresc de sânge.
În fond, volumul al doilea este (și) despre speranță.
Iulia Dromereschi – traducătoare, jurnalistă culturală
