PROLOG
Sala de judecată era plină ochi de oameni, veniţi din toate colţurile să asiste la pronunţarea verdictului în cazul celui mai odios criminal în serie din America, John E. Namara, capturat după o carieră de peste treizeci de ani, timp în care mai bine de o sută de femei plătiseră cu viața pentru satisfacția dementului.
Doritorii de spectacol aparţineau tuturor categoriilor sociale şi profesionale, dar, aşa cum era de aşteptat, grosul adunăturii era reprezentat de jurnalişti, în special reporteri de televiziune, înarmaţi cu aparatură de mii de dolari. Goana după senzaţional stârnea pasiuni mistuitoare, astfel că existau destui care ar fi ucis la modul cel mai propriu pentru un prim-plan cu Asasinul Mileniului, iar un interviu cu acesta era considerat şansa vieţii.
Prin mulţime se înghesuiau şi curioşi, veniţi din toate colţurile ţării pentru a-l vedea pe viu pe Namara, supranumit Măcelarul din L. A. Unii străbătuseră mai bine de patru mii de mile numai pentru a-şi satisface această perversă plăcere. Dacă John. E. Namara îşi dorise vreodată să iasă din anonimat şi să se scalde în lumina reflectoarelor, se putea spune că-şi trăia momentul de glorie. E drept că pentru aceasta plătiseră scump o mulţime de femei nevinovate.
Existau destui printre cei prezenţi pe care nu curiozitatea sau interesul profesional îi adunase în sala neîncăpătoare a tribunalului şi care ar fi preferat, fără doar și poate, să se afle în cu totul altă parte. Erau rudele femeilor ucise, părinţi, fraţi, surori, soţi sau logodnici, simpli prieteni, copii sau chiar nepoţi. Namara nu era un criminal foarte selectiv, ucidea orice femeie indiferent de vârstă sau de ocupaţie, de culoarea pielii, a părului sau a ochilor. Femeie să fie!
Aceştia din urmă nu aveau decât o singură dorinţă: să-l vadă pe criminal condamnat la moarte şi să spere că vor fi selectaţi printre cei douăzeci de privilegiaţi care aveau să fie martori la punerea în aplicare a sentinţei. Slabă consolare pentru pierderea fiinţei iubite.
Namara era păzit cu cea mai mare străşnicie, probabil că în jurul lui roiau mai mulţi agenţi decât în jurul preşedintelui Statelor Unite, deoarece mulţi dintre cei îndoliaţi juraseră răzbunare, iar în penitenciar odiosul criminal fusese ţinta câtorva tentative de omor, eşuate datorită vigilenţei gardienilor, spre disperarea rudelor femeilor ucise și iritarea opiniei publice. Criminali care încercau să-şi mai spele din păcate pedepsind un monstru cu faţă umană îl atacaseră pe Namara cu arme improvizate din cozi de lingură sau de mătură, periuţe de dinţi, arcuri de la pat, creioane sau chiar cu mâinile goale, nădăjduind că această crimă le-ar fi uşurat propriile conştiinţe, şi aşa destul de încărcate.
Zadarnic! Psihopatul scăpase nevătămat de fiecare dată şi se părea că-i păsa prea puţin de faptul că mii de oameni nu-şi doreau altceva decât să-l știe prăjit pe scaunul electric.
Dorinţa de a-l ucide pe dement luase în stăpânire şi indivizi care nu erau nici rude cu femeile ucise şi nici cu alte victime ale criminalilor în serie. Autointitulaţi justiţiari, indivizi care se considerau deasupra semenilor lor şi se credeau dăruiţi cu puterea divină de a pedepsi credeau că vor face dreptate dacă ar fi descărcat armele în pieptul lui John E. Namara. Poliţia confiscase la precedentele procese nu mai puţin de cincizeci de arme de foc şi câteva sute de cuţite sau alte arme albe. Toate, fără excepţie, destinate Măcelarului, conform declaraţiilor date la poliţie de foştii proprietari.
Pe lângă toţi aceştia, se strecuraseră în sală şi alţi indivizi mânaţi de dorinţa de a ucide, dar nu din răzbunare sau din spirit justiţiar, ci din dorinţa de a deveni cel puţin la fel de celebri ca şi bărbatul care însângerase atâtea inimi. Statutul de vedetă îi poate zăpăci pe mulţi şi erau destui cei care râvneau la celebritatea lui Namara, sperând că o lovitură norocoasă îi poate aduce pe prima pagină a ziarelor.
Anumite zvonuri, neconfirmate de autorităţi, susţineau că existau câţiva ucigaşi plătiţi care primiseră sume importante de bani pentru a-l lichida pe Măcelar în eventualitatea că acesta ar fi scăpat de pedeapsa capitală. Deocamdată nu fusese arestat niciun suspect care să confirme aceste ipoteze fanteziste.
— Ce adunătură pestriţă…, constată şeful dispozitivului de poliţie însărcinat cu păstrarea ordinii. E nevoie de un singur chibrit pentru ca toată gloata asta să explodeze.
Căpitanul Richard Guerrero nu exagera deloc. Oamenii erau obosiţi, dar plini de ură, un amestec letal. Să te afli faţă în faţă cu ucigaşul unui membru al familiei tale şi să nu ai dreptul la vendetă putea înnebuni pe oricine. Iar Namara nu făcea nimic pentru a mai tempera această atmosferă îngrozitor de tensionată, ba dimpotrivă…
Ucigaşul se prezenta la fiecare proces foarte bine dispus sau, arareori, foarte nepăsător, sfidând Curtea cu purtările lui cel puţin bizare, dacă nu scandaloase. Unii afirmau că tot circul pe care-l juca Măcelarul era menit să demonstreze că tipul era ţicnit de-a binelea şi, în consecinţă, nu era responsabil, conform legii, pentru atrocităţile comise.
Odată Măcelarul se apucase să urle la asistenţă, insultând cu cuvinte îngrozitoare familiile victimelor sale.
— Ce-aţi fi vrut, fătălăilor? Să le las în viaţă? De ce? Am spus de o mie de ori că japiţele, plaga diavolului pe faţa Unchiului Sam şi a numelui de om nu au de ce să respire acelaşi aer cu mine! Dacă le-aţi fi iubit aşa cum spuneţi poate că aţi fi avut mai multă grijă de ele. Puţoiul acela de Connolly este pe aici?! M-ar mira să lipsească tocmai el, e prea ipocrit s-o facă. Acum plânge cu lacrimi de crocodil după biata lui mamă, dar cine să-l creadă? Eu nu… Ar trebui să-mi mulţumească pentru serviciul pe care i l-am făcut, da, aţi auzit bine, babalâci netrebnici, i-am făcut un serviciu snobului. Credeţi că-şi iubea prea mult mama paralizată, careşi ducea zilele în căruciorul cu rotile? Aiurea! Timp de o săptămână cât am dat târcoale casei babei n-a venit decât o singură dată s-o vadă şi atunci s-a răstit la ea, ca un nevolnic ce este. Ai auzit, Tony Connolly? V-am făcut un serviciu la amândoi când am căsăpit-o! Mai întâi am vrut să-i fac felul cu toporul, dar, dacă am văzut că nu poate să se apere, mi-am dat seama că pot să-mi asigur o mică distracţie, binemeritată după zilele petrecute prin şanţuri sau pe sub garduri, la pândă. Am făcut-o bucăţi cu fierăstrăul cu lanţ, ăla din garaj, n-ai tăiat niciodată lemne cu el, însă nu se poate spune că l-ai cumpărat degeaba, Connolly.
M-am mişcat repede, dar a avut timp să urle, nemernica… Şi-mi poţi mulţumi pentru serviciul pe care ţi l-am făcut, ipocrit perfid ce eşti! Tu ai scăpat de grija babei şi ai moştenit casa, iar ea a scăpat de chinurile la care o supunea chiar netrebnicul ei fiu. Pricepi, loază? Te-am ajutat! Ştii ce mi-a spus când i-am retezat un picior cu fierăstrăul? Ştii ce mi-a spus? N-ai vrea să ştii!
Numai intervenţia a trei gardieni îi astupase gura spurcată, dar asistenţa parcă înnebunise. Cu mare greutate au împiedicat linşarea ticălosului. Iar preţul plătit fusese unul foarte mare, având în vedere că era vorba despre un individ de talia lui Namara. Patru poliţişti şi alte zeci de civili răniţi. După câteva zile, în ziare s-a putut citi că fiul doamnei Connolly se spânzurase în casa mamei sale, exact în camera în care Măcelarul o căsăpise pe bătrână. Nu lăsase niciun bilet prin care să explice gestul necugetat, dar mulţi au tras concluzia că exista o legătură foarte strânsă între sinucidere şi afirmaţiile Măcelarului. Chiar şi după ce poliţia reuşise să-l captureze într-o noapte pe străzile rău famate din L.A., Namara continua să provoace victime.
— Ce ironie! îşi dădu cu părerea un sergent subţire, cu ochii holbați de spaimă. Să facem tot posibilul că asasinului să nu i se întâmple nimic rău pentru ca acesta să fie condamnat, în cele din urmă, la moarte. De ce nu-l lasă pe mâna mulţimii? Totul s-ar rezolva mai simplu şi statul ar economisi o mulţime de bani, numai dacă ne gândim la curentul electric necesar Prăjitorului. — Sunt drepturile cetăţeanului, garantate de Constituţia Unchiului Sam, îl lămuri Guerrero, conversând mai mult pentru a se elibera de starea de încordare ce-l încolţise încă de dimineaţă. Ştii asta la fel de bine ca mine, chiar şi un monstru ca Măcelarul are dreptul la proces, cu avocat şi tot tacâmul, plus ultima dorinţă înainte de a fi pus la copt.
— Uneori îmi vine să cred că legile au fost făcute în favoarea criminalilor.
— În ceea ce-l priveşte pe Namara se poate spune şi aşa.
Alteori Măcelarul reuşea să întărâte mulţimea povestind până în cele mai mici amănunte cum îşi lichida victimele, descriind mai ales feţele îngrozite de apropierea morţii. Era un tip plin de imaginaţie şi folosea nişte expresii foarte violente, care loveau direct la ţintă în inimile celor prezenţi.
Mai rău era atunci când rudele femeilor ucise i se adresau direct, stropindu-l cu tot felul de epitete. Acestea lunecau pe conştiinţa lui Namara ca uleiul pe apă, dar Măcelarul se grăbea să le răspundă furioşilor cu insulte şi acuzaţii care de fiecare dată îşi atingeau ţinta. Ticălosul ştia să citească în sufletul oamenilor şi să lovească exact în punctul cel mai vulnerabil. Un geniu care-şi risipise talentul în a născoci chinurile cele mai îngrozitoare.
— Mă tem că toată adunătura asta nu va fi de acord cu verdictul, îşi exprimă Căpitanul temerile care-i măcinau sufletul.
— De ce? Ştiţi ceva? se interesă sergentul, albinduse brusc.
Era imposibil ca Richard Guerrero să fi aflat ceva, dar tânărul încerca să-şi alunge propria neliniște. Spre surprinderea lui, Căpitanul nu negă faptul că ar fi aflat ceva.
— Nu ştiu nimic sigur, dar se poate deduce. Având în vedere că în dispozitiv au fost detaşaţi încă două sute de poliţişti se poate bănui ceva grav. Mi-e frică…
— Vă e frică, domnule Căpitan?!
— Nu fi ipocrit! Ţie nu-ţi este frică? Mi se pare că deja ţi s-au cam umplut nădragii.
Sergentul înghiţi în sec. Nu i-ar fi ajutat cu nimic să nege.
Căpitanul nu-l mai învrednici cu nicio atenţie. Începu să cerceteze personal care era moralul subordonaţilor, şi rezultatele nu erau prea încurajatoare. Dacă situaţia scăpa de sub control i-ar fi fost foarte greu să restabilească ordinea. Numai de n-ar exista şi printre poliţişti doritori să ajungă în Paradis pe spinarea lui Namara, trăgându-i un glonţ între ochii de viperă, mai ales în învălmăşeala care se va crea după pronunţarea verdictului. Tipii de la televiziune erau adesea enervant de insistenţi.
— Staţi calmi şi nu răspundeţi la provocări. Astea nu vor aduce nimic bun.
Se retrase într-un colţ al sălii şi începu să se roage ca judecătorul Emil Marek să pronunţe pedeapsa capitală. Era singura şansă ca el să-şi păstreze funcţia (și viața?). Mulţimea începu să murmure din ce în ce mai tare în clipa în care intră Curtea. Venerabilul Emil Marek se afla în faţă, purtând cu demnitate roba neagră şi peruca pudrată, care-i dădea aspectul unui vârstnic puţintel nătâng. În ciuda aspectului său de nătărău, bătrânul Marek era judecătorul care pronunţase cele mai multe condamnări la moarte din istoria Statelor Unitre, spaima tuturor criminalilor – care ar fi preferat oricând să-şi ispăşească păcatele în celulă, nu pe scaunul electric.
Judecătorul părea nepăsător la pericolul care plutea în aer, ameninţând în orice clipă să degenereze întrun protest sângeros. Văzuse multe la viaţa lui, dar cu siguranţă aşa ceva nu. Însă noutatea nu părea să-l afecteze.
Câţiva încrezuţi cu pretenţii de psihologi încercară să ghicească rezultatul pe faţa impasibilă a bătrânului care-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii în slujba justiţiei.
— Namara poate să-şi scrie testamentul!
— La scaun cu el!
— Sper să mă primească şi pe mine ca martor la execuţie!
— Măcelarul va primi exact ceea ce merită!
— Degeaba a fost toată strădania avocatului!
— Sper că sentinţa va fi executată cât mai repede, nu mai suport ca Măcelarul să consume din banii contribuabilului. Stă la puşcărie şi pe banii mei.
Din raţiuni de securitate, penultimul personaj care intră în scenă fu chiar protagonistul, John E. Namara. Apariția lui întărâta mereu publicul, mai ales dacă Măcelarul era dispus să le dea apă la moară celor turbulenţi. Şi erau o mulţime de indivizi care aveau probleme cu autocontrolul.
Acuzatului i se construise o cuşcă specială, din bare metalice groase cât braţul unui om voinic, chiar peste uşa care permitea accesul inculpatului în sala de şedinţe, la o distanţă de peste zece metri de spaţiul rezervat asistenţei, ţinute la respect de o barieră metalică şi un cordon de poliţişti, dintre care cei mai mulţi blestemau acum ziua în care îşi aleseseră această meserie.
În cazul în care situaţia devenea incendiară, acuzatul putea fi evacuat foarte repede, însă nu era nimeni care să garanteze că Măcelarul era în afara oricărui pericol.
Un individ dotat cu o armă de foc ar fi putut deveni lesne erou cu o împuşcătură bine ţintită. Iar aspiranţii la această cinste dădeau mult de furcă subordonaţilor Căpitanului Guerrero.
John E. Namara se strecură pe uşa din spatele sălii direct în cuşca de metal, încadrat de doi gardieni masivi, cu fizic de luptători şi feţe de brute, care contrastau ciudat cu aspectul nevinovat şi plăpând al inculpatului. Apariţia Măcelarului din L.A. stârni o ploaie de proteste din partea mulţimii, dar psihopatul părea să nu le bage în seamă.
Namara purta zeghea obişnuită a puşcăriilor americane, o salopetă nou-nouţă, de culoare albastră, cu buzunare portocalii pe piept şi pe pantaloni. Penitenciarele americane aveau obiceiul de a-şi răsfăţa celebrităţile, acestea făceau tot timpul o publicitate gratuită din care conducerea puşcăriei nu avea decât de câştigat, astfel că i se oferise şi o cămaşă albă al cărei guler imaculat răsărea peste zeghe.
Mâinile Măcelarului erau imobilizate în brăţările cătuşelor, prinse la spate. Şi la picioare criminalul avea cătuşe, unite printr-un lanţ scurt, care nu-i permitea să se deplaseze decât ţopăind, ca un iepure şchiop. Fiecare gardian ţinea capătul unui baston de contenţie, agăţat de centura de la brâul psihopatului. Bastoanele de contenţie erau un accesoriu obligatoriu atunci când se lucra cu criminali de talia Măcelarului, deşi fiecare dintre gardieni l-ar fi putut strivi cu o singură mână. Namara apărea astfel ca o insectă ciudată, gata de a fi sfâşiată de doi păianjeni cu prea puţine picioare.
Cel mai cumplit accesoriu cu care fusese dotat criminalul era reprezentat de botniţă, momentan absolut inutilă, căci Namara nu ar fi putut ucide nici măcar o muscă, chiar dacă aceasta i-ar fi intrat în nas. Dar se pare că anumite minţi considerau altfel. Botniţa era obligatorie în cazul lui Namara. I se confecţionase una specială, la care un geniu al designului lucrase mai bine de trei săptămâni. Botniţa îi încadra faţa într-o reţea fină de bare de titan şi era prinsă la spate cu trei cureluşe de piele de crocodil, un lux care nu se justifica deloc în cazul lui Namara.
Pentru Măcelar se renunţase la tradiţionala botniţă opacă, din piele neagră, cu mici găuri pentru a uşura respiraţia, dar care ascundea mai mult de jumătate din faţa inculpatului. Cel care o proiectase se gândise, probabil, că publicul era înnebunit să vadă expresia feţei criminalului în diferite momente ale procesului, în special în acea a pronunţării sentinţei. Iar Namara se ferea să-i dezamăgească pe spectatori, surprinzând pe toată lumea cu grimasele nebuneşti sau zâmbetele lui ironice. Ziariştii îl caracterizau deja ca fiind un diavol cu faţă umană. Un mucalit remarcase că dacă asasinul ar fi fost supus exorcizării ar fi fost în pericol să dispară cu totul, Namara fiind mai mult decât posedat de diavol, era chiar Diavolul în persoană.
Apariţia individului mărunţel, care abia putea să se mişte din cauza cătuşelor şi a accesoriilor, ţinut la distanţă cu bastoanele, ca un animal bizar, ar fi stârnit în alte circumstanţe compasiune, ură faţă de călăii care îşi permiteau să trateze astfel un semen de-al lor. Dar Namara era departe de a stârni milă; prezentarea lui într-o formulă atât de stranie produse un val de urlete în rândul asistenţei, val pe care judecătorul Marek reuşi cu mare greutate să-l potolească, lovind de cele mai multe ori inutil cu ciocănelul în masa de stejar. Era atâta larmă, încât de-abia auzea el însuşi sunetul astmatic. Abia când anunţă, strigând în microfon, că, dacă nu se face linişte în zece secunde, va evacua sala, asistenţa se potoli ca prin farmec. Nimeni nu voia să piardă momentul pronunţării sentinţei. Miza era prea mare.
Ultimul intră în cuşcă maestrul William Downes, cel mai bun avocat din L.A., individul care putea număra cazurile pierdute pe degetele de la o mână ciuntă. Privi cu ochi holbaţi de spaimă adunarea pestriţă şi apoi îi şopti ceva clientului său, apropiindu-şi buzele de cataramele care fixau pe faţa inculpatului temuta botniţă. Cel care se ocupase de acest accesoriu nu dovedise niciun fel de milă faţă de Măcelar, prinzând cataramele chiar peste pavilioanele urechilor, ceea ce provoca purtătorului mâncărimi insuportabile. Fiecare se gândea cum să-i facă viaţa mai uşoară.
În mod normal avocatul ar fi trebuit să se afle în banca rezervată apărării, dar ilustrul William Downes preferase să se pună la adăpost în cuşca clientului său. Se simţea mai în largul lui înghesuit în cuşca metalică decât în imensa sală a tribunalului. Existau multe voci care susţineau că nu este cu nimic mai puţin odios în comparație cu clientul lui deoarece acceptase să apere un criminal în serie de teapa Măcelarului. Primise destule ameninţări cu moartea astfel încât să se gândească serios la securitatea personală. Ziariştii se întrebau cum de William Downes acceptase să-şi păteze reputaţia apărându-l pe John E. Namara. El personal explicase că privise cazul ca pe o provocare deosebită, pe care un avocat nu o primeşte decât o dată în viaţă. Voia să-şi demonstreze şi lui, dar şi celor care mai aveau îndoieli în ceea ce-l priveşte că nu există caz imposibil de câştigat, ci doar procese dificile. Însă erau destui care vorbeau cu jumătate de gură despre cele trei milioane de dolari pe care Măcelarul le câştigase din afaceri cinstite, cu mobilier de birou, până în clipa în care poliţia îl arestase în timp ce căra jumătate din trupul unei tinere, împachetat în ziare vechi.
Dacă s-ar fi concentrat numai pe afaceri oneste, era de presupus că averea sa să fi fost cu mult mai mare.
Da, stimulul material se pare că se dovedise hotărâtor. În ciuda averii sale, Măcelarul, în cazul în care ar fi scăpat de scaunul electric, nu ar fi primit de la stat nicio lescaie în plus peste ceea ce era rezervat deţinuţilor de mare risc. Cei mai periculoşi condamnați nu aveau dreptul nici la pachete, nici la vizite, absolut nimic. Îşi petreceau tot timpul într-o celulă de patru metri pătraţi de unde nu erau scoşi nici chiar la plimbarea zilnică de zece minute, care le era acordată criminalilor obişnuiţi. Un adevărat cavou, ceva mai larg şi mai luminos decât cel în care aveau să fie înmormântaţi, fără prea multă ceremonie, după adevăratul deces. Practic, se puteau considera morţi imediat după pronunţarea sentinţei.
În literatura de specialitate numai în ultimul an erau înregistrate peste douăzeci de cazuri în care criminali deosebit de periculoşi, condamnaţi la detenţie pe viaţă, ceruseră condamnarea la moarte. Moartea psihică era mai greu de suportat decât cea fizică.
Însă Măcelarul se temea de moarte, ca orice criminal josnic, şi spera că avocatul nu-şi va dezminţi renumele. În cazul în care ar fi obţinut detenţia pe viaţă, maestrului William Downes îi revenea întreaga avere a clientului, conform zvonurilor pe care acesta preferase să le dezmintă cu o grabă suspectă.
În caz contrar, onorariul său se diminua substanţial, iar restul averii lui Namara, care nu avea rude apropiate, trebuia împărţit între familiile femeilor ucise. O consolare de care virtualii beneficiari s-ar fi lepădat în schimbul privilegiului de a asista la execuţia dementului.
Venerabilul Emil Marek îşi ridică nasul din hârtiile pe care le studia cu râvnă deosebită şi, din colţul său, Căpitanul Guerrero observă că pe faţa judecătorului se putea citi spaima. O spaimă viscerală. Privea neajutorat mulţimea care aştepta cu sufletul la gură un singur lucru: moartea Măcelarului. Indiferenţa cu care judecătorul sfidase mulţimea în clipa intrării în scenă fusese una de paradă, dar acum venerabilul nu mai avea niciun fel de resurse să mai joace rolul magistratului de piatră. Masca îi căzuse, sfărâmânduse în ţăndări jalnice, iar actorul, complet ieşit din rol, încerca să-şi regăsească echilibrul interior pentru a continua.
Căpitanul înghiţi cu greutate şi simţi că i se taie picioarele. Îl cunoştea pe judecător încă de când intrase în poliţie şi ştia că este un individ foarte greu de intimidat. Numai ceva ieşit din comun îl putea aduce într-o asemenea stare. Peruca îi atârna nefiresc într-o parte şi nu făcea niciun efort pentru a o aranja la loc. Părea mai mult mort decât viu, iar în ochii stinși se putea citi o resemnare cumplită, ca și când nu ar fi avut de ales decât pieirea.
— Aveţi grijă! Ne aşteaptă necazuri, îşi preveni Căpitanul subordonaţii prin staţia de comunicaţie. Vă rog un singur lucru: încercaţi să ieşiţi vii de aici. Şi aveţi grijă să nu i se întâmple nimic judecătorului, răspundeţi cu capul.
Judecătorul începu să-şi lustruiască ochelarii cu o bucată de piele de căprioară; proceda metodic, cu mişcări leneşe, sporind iritarea mulţimii. Nu părea dispus să vorbească, dar era evident că nu putea menţiune starea de suspans la nesfârşit. Proceda ca un ageamiu, nu ca un magistrat cu veacuri de experienţă în spate. Mulţimea şi aşa aşteptase prea mult, iar amânarea pronunţării sentinţei prin artificiile judecătorului nu erau nici pe departe de natură să-i potolească pe turbulenţi.
În sală se auzeau deja mici şoapte, care creşteau în intensitate cu fiecare secundă care trecea şi oamenii începuseră să se foiască, de parcă băncile pe care stăteau ar fi fost căptuşite cu ace. Singurul care nu părea afectat de ceea ce se petrecea în jurul lui era chiar criminalul. Un zâmbet sfidător îi lumina faţa zăbrelită în timp ce avocatul transpira abundent, de parcă s-ar fi aflat într-o saună. Batista deja nu-i mai era suficientă pentru a şterge toată sudoarea. Probabil că în acele momente se gândea mai mult la cele trei milioane de dolari şi la reputaţia lui decât la soarta clientului. Dacă reuşea să-l salveze pe Namara de scaunul electric reputaţia lui ar fi căpătat o aureolă de nestins. Iar averea… Câte nu se puteau face cu trei milioane de dolari, bineînţeles, dacă rămânea cu ceva după vizita lichelelor de la Fisc.
Oftând din rărunchi, judecătorul se ridică. Nu mai putea face nimic pentru a amâna momentul culminant al şedinţei şi era conştient de asta.
— În picioare! ordonă, cu o voce răguşită.
Ordinul era inutil, cei care trebuiau să-l execute aşteptau de minute bune în picioare, inclusiv John E. Namara, mai mult susţinut cu bastoanele de gardienii prea puţin încântaţi că trebuie să presteze o asemenea corvadă. Singura lor răsplată era că, o bună bucată de vreme de acum încolo, se vor putea lăuda că l-au însoţit pe Namara în cuşcă la proces, chestie pentru care se vor găsi şi indivizi dispuși să-i invidieze şi care, foarte posibil, îi vor scuti să-şi plătească berea. În sală se făcu linişte absolută, nimeni nu mai comenta nici măcar în şoaptă, nu se mai foia nimeni. Toată lumea era cu sufletul la gură. Pe faţa Măcelarului apăru o umbră de îngrijorare în timp ce judecătorul deschise un dosar albastru, cunoscut prea bine de toţi cei care-l urmăriseră de-a lungul impresionantei sale cariere. În acel dosar Emil Marek îşi ţinea sentinţele încă de la primul proces. Îl primise de la foştii săi colegi de facultate cu ocazia intrării în magistratură şi îl folosise foarte conştiincios. Acum dosarul albastru, din piele de gazelă, se cam jerpelise, la fel ca şi stăpânul lui, dar fascinaţia şi respectul pe care le inspira rămăseseră neştirbite.
Venerabilul începu să vorbească cu voce scăzută, dar clară. Se purta oarecum nefiresc şi se părea că unica lui grijă este să termine de vorbit cât mai repede.
— În cazul Statul Florida versus John E. Namara, juriul a admis probele care demonstrează predestinarea genetică a inculpatului ca fiind irefutabile, acesta acţionând ca urmare a construcţiei sale genetice şi nu pe baza liberului arbitru. În consecinţă, se respinge cererea acuzării de condamnare la moarte a numitului John E. Namara, care este în schimb condamnat la detenţie pe viaţă într-un penitenciar de maximă securitate. În cazul în care doreşte, acesta poate participa la experimentele ştiinţifice la care va fi solicitat. Sentinţa este definitivă şi…
Nu mai reuşi să continue. Revenindu-şi din şocul iniţial, asistenţa începu să-şi manifeste nemulţumirea. Prea puţini erau cei care apreciau că viitorul de cobai al Măcelarului era mai înfiorător decât cele câteva zeci de secunde petrecute pe scaunul electric. Strigătele furioase izbucniră din sute de piepturi, spre cuşca prizonierului zbură un roi de cocoloaşe de hârtie, bucăţi de pâine şi alte obiecte cu care spectatorii, în lipsă de alte posibilităţi, încercau să-şi manifeste furia.
— Ruşine!
— Aţi făcut justiţia americană de râs!
— Suntem nişte nevolnici, niște fătălăi nevolnici…
— Moarte Măcelarului!
— La moarte!
— Să vă ia dracu’ cu tot cu justiţia voastră!
Strigătele spectatorilor deveneau din ce în ce mai puternice şi venerabilul Emil Marek realiză pe dată că ar fi fost inutil să folosească ciocănelul pentru a restabili liniştea. Mulţimea scăpase de sub control şi fiecare încerca să ajungă la cuşca Măcelarului. În faţa furiei colective probabil că nici cuşca metalică nu ar fi rezistat.
Peste tot vacarmul se făcu auzit un răget care nu mai avea nimic omenesc în el. Era John E. Namara, care îşi manifesta astfel satisfacţia.
— O să mai auziți de mine!
Continua să zbiere, în timp ce avocatul şi gardienii trăgeau de el pentru a-l scoate din cuşcă. Situaţia din sala tribunalului devenise foarte violentă, poliţiştii făceau cu greu faţă celor dornici de a-l linşa pe Măcelar împreună cu avocatul lui şi, poate, şi pe judecător, în ciuda activităţii sale de până atunci.
— Moarte femeilor! scrâşni Namara plin de ură. Moarte diavoliţelor şi moarte la tot ceea ce ţine de ele. Moarte!
Faţa i se congestionase, iar ochii îi ieşiseră din cap de turbare.
— Nu am făcut decât să ucid nişte curve, niște prostituate nenorocite, ce atâta tam-tam? Ar trebui să-mi mulţumiţi!
Desigur că, făcând această afirmaţie, Măcelarul uita că printre victimele lui se numărau şi femei care nu se potriveau deloc categoriei incriminate. Memoria lui era poate prea scurtă sau dorea să-şi ridice publicul în cap?
Urlând, mulţimea rupse cordonul de poliţie şi se repezi spre cuşcă. Măcelarul încetă să se mai zbată şi se lăsă evacuat de gardieni. Înainte ca primul furios să atingă gratiile metalice, John E. Namara se afla în siguranţă în spatele uşii blindate. Şi judecătorul reuşise să se pună la adăpost înainte ca mulţimea înfuriată să se apuce să devasteze sala de şedinţe. În graba cu care o părăsise îşi uită ciocănelul, care dispăru imediat în buzunarul unui amator de suveniruri, şi peruca albă de care se alese praful în câteva clipe. Abia reuşi săşi salveze preţiosul dosar jerpelit care, dacă nu ar fi intrat pe mâna cuiva care să-i aprecieze valoarea, ar fi fost făcut bucăţi.
Băncile au fost preschimbate în câteva clipe în aşchii sau pari numai buni pentru o bătaie cu forţele de ordine. În sală se instaură o debandadă de nedescris şi cei mai slabi de înger regretau nespus că nu rămăseseră acasă, să urmărească desfăşurarea procesului instalaţi confortabil în fotolii şi cu o bere în mână. Cei care fuseseră destul de laşi ca să nu-şi arate figura prin preajma tribunalului aveau toate motivele să se felicite pentru alegerea făcută.
— Gaze lacrimogene! Gaze lacrimogene! ţipa în staţie Căpitanul Richard Guerrero. Gaze!
Câteva plesnituri abia perceptibile şi sala se umplu de un fum albăstrui, înecăcios. În locul urletelor de furie se făcură imediat auzite scâncete de durere. Călcându-se în picioare, mulţimea începu să se îmbulzească spre ieşire, la aer curat.
O bucată de lemn ateriză în viziera căştii Căpitanului Guerrero, năucindu-l pentru o clipă.
— Blestemaţii! mârâi acesta după ce-şi reveni. Să permită accesul publicului la un asemenea proces… E mai mult decât nebunie, e… inconştienţă.
Privind mulţimea agitată se gândi că, dacă nu se înregistra niciun deces, Măcelarul avea toate motivele să se declare foarte nemulţumit.
Titlu: În sângele tatălui – Seria Predestinare genetică, volumul 1
Autor: Ciprian Mitoceanu
Editura BookForge
Release Date: April 5, 2025
Format: eBook
Tehnoredactare/Grafică copertă: Anais Ramirez
ISBN: 978-606-985-638-3
Descrierea editurii
„În sângele tatălui” – începutul unei trilogii tulburătoare, semnată de maestrul thrillerului distopic Ciprian Mitoceanu, care ne aruncă într-un viitor în care justiția nu mai caută adevărul, ci codul genetic al vinovăției, un viitor care, din păcate, devine tot mai mult prezent.
Un individ obișnuit, prins în mrejele unui sistem care nu mai are încredere în alegeri și fapte, ci doar în ADN. Un criminal carismatic, imposibil de depistat cu mijloacele tradiționale, dar letal prin natura sa. Două destine opuse, două fețe ale aceleiași întrebări: ești ceea ce alegi sau ceea ce moștenești?
Într-o societate în care Constituția americană a fost rescrisă în numele siguranței, unde tribunalul analizează gene, nu doar fapte, iar sentințele se bazează pe ceea ce ai putea să faci, nu pe vinovăție dovedită, libertatea devine o iluzie, iar frica – lege.
Într-o societate în care Constituția americană a fost rescrisă în numele siguranței, unde tribunalul analizează gene, nu doar fapte, iar sentințele se bazează pe ceea ce ai putea să faci, nu pe vinovăție dovedită, libertatea devine o iluzie, iar frica – lege.
Ciprian Mitoceanu construiește o lume tulburător de posibilă, în care dilemele morale ard nu doar la modul figurativ:
Poate genetica înlocui justiția?
Este impulsul criminal o moștenire sau un accident al mediului?
Cât de departe poate merge o societate pentru a se proteja de propriii cetățeni?
„În sângele tatălui” este mai mult decât un thriller. Este o reflecție profundă asupra responsabilității personale, a identității și a fragilității libertății într-o lume obsedată de control. Zarurile au fost aruncate. Tu ce ai face dacă ai fi în locul lor?
