Căutarea le luă aproape toată ziua, și asta cu Popescu și Milia ajutându-l pe Grablewski să-și facă loc printre cutii și fișete. Cei doi bărbați vorbeau în continuare despre război, despre tensiunile dintre Imperiu și aliații din Vest, despre dezastrul din Rusia și oportunitatea pentru „polonezii tăi” să intervină. Din ce-și dădea seama amicul lui Popescu nu era un prea mare fan al „polonezilor lui” dar abandonase destul de repede discuțiile celor doi. Vorbeau între ei ca doi prieteni vechi, în propriul lor limbaj de referințe, amintiri și glume. Pe ea nici nu o băgau în seamă, un lucru care nu îi displăcea, dimpotrivă. Milia se retrăsese la biroul Polonezului, aproape de radiator și se apucase să parcurgă dosarele pe care cei doi le extrăgeau, în timp ce-și usca jacheta îmbibată de ploaie.
Din ce-și dădea seama, locul ăsta era unde se duceau dosarele de arhivă să moară. Planuri de bătălie din toamna lui 1919, rechiziții pentru cantina ofițerilor din 1922, trimiteri către batalionul disciplinar, execuții și dispense de căsătorie. Toate erau amalgamate în teancuri și era datoria neinvidiabilă a căpitanului să le sorteze și să le păstreze. Cine știe când un general de intendență va avea nevoie de ordinele de rechiziție pentru masa aniversară de ziua armistițiului, 1924?
Cimitirul dosarelor avea însă un avantaj. Aproape nimic nu dispărea vreodată din el. Sigur, într-un colț al imensei arhive, șoarecii își făcuseră cuib în niște dosare de dinainte de război, sigur, mucegaiul și timpul o să transforme totul în praf mai devreme sau mai târziu dar deocamdată era devreme și Polonezul își cunoștea bine vocația de arheolog al arhivelor.
Primul dosar cu numele Lucian Cristescu pe el, recuperat de Popescu, era recomandarea de avansare în grad și decorare a victimei, pe vremea aceea locotenent. Locotenentul Cristescu condusese o șarjă împotriva dușmanului pe valea Oltului, oprind contraatacul trupelor imperiale într-un loc numit Lazaret. Erou de război într-adevăr, în perioada de început, când Armata Română încercase să cucerească Hermannstadt-ul. Campania din primăvara lui 1916 fusese un eșec, motiv pentru care, de data asta Căpitanul Cristescu cere în noiembrie 1916 răgaz să se întoarcă la Breaza pentru o înmormântare de familie.
– E din Breaza dom’ Maior. le strigă celor doi și puse cererea deoparte într-un nou dosar, dosarul Cristescu. Alături de recomandarea de avansare și tabelul de decorații pe anul 1916.
– Era. îi stigă Popescu înapoi, din mijlocul unei crize de tuse.
Un al treilea indiciu a reieșit dintr-un dosar de transferuri dezgustător, cu pete lăsate de gândaci pe el. Căpitanul Cristescu fusese transferat la București în vara lui 1917 la școala Militară de semnale, ocazie cu care i se repartizase locuință familială la noile cazarme din Câmpul Cotroceni, înspre Lupeasca.
– Am o adresă de acum aproape 10 ani – Cristescu Lucian plus dependenți, Drumul Taberei 77, Corp B, Apartament 5.
– Dacă l-au făcut maior pe Cristescu acesta al vostru, l-au mutat sigur mai înspre oraș după război. zise căpitanul, aducând un dosar nou, plin de praf. Apoi continuă: Drumul Taberei e departe, e zgomotos și e plin de văduve de război. Nu e loc de oameni. Nu rămâi acolo decât dacă vrei să fii aproape de cimitirul Pomenirea sau de poligon.
– Bă da te pricepi Polonezule. Tu unde stai? strigă dintre rafturi Popescu.
– Acolo.
– Ei draci. Și tu pentru ce stai acolo, pentru poligon sau pentru văduve?
– Pentru că nu e loc mai la oraș.
Milia continuă săpăturile și, după aproape o oră de controlat tabele, identifică într-un document contabil din 1922 o altă adresă pentru Cristescu, acum trecut ca Maior.
– Maior L. Cristescu, Aleea Transilvania 5, Verde, Etaj 1. Milia citi în continuare neîncrezătoare: Popescu, rogu-te cât câștigă un comisar cu istoricul dumitale ilustru de serviciu în folosul binelui public?
Popescu nu răspunse imediat. Milia se ridică de la birou, și se uită în jos, între rafturi. Îl văzu privind-o de pe o scară, tăcut.
– Milia…
Milia rânji ea malefic de data asta.
– Cât valorează o viață la Poliția Capitalei pentru unul din membrii săi de soi?
– Popova te ia mama dracu dacă…
– Mai puțin de 38000 de lei pe an?
– Futu-i pe mă-sa-n cur! 38000? adică… Cât vine… 3200 pe lună?
– Cam așa, înainte de sporuri.
– Dumnezeii voștri cu armata voastră cu tot. Nici dacă scuturam toti negustorii evrei și armeni de pe Victoriei nu strângeam atâția bani într-un an. Poloneze tu cât iei? strigă comisarul.
– Nu e politicos să-ntrebi un domn cât câștigă sau o doamnă vârsta, Popescule. răspunse vocea răgușită a lui Grablewski de undeva dintre fișete.
– Și tu care ești? Domnul sau doamna?
– Aleea Transilvania e pe lîngă Cișmigiu, nu? strigă și Milia spre profunzimile arhivei.
– Da, are armata acolo câteva clădiri, aproape de Cazzavillan. răspunse Polonezul.
– Tu stai pe lângă Cișmigiu, dom’ comisar?
– Hai mai du-te dracu, Popova. Bine că stai tu cu vitele la oborul Moșilor.
Ehei, dac-ai ști, Popescule…
– Am găsit ceva. veni vocea Polonezului ca un tunet. Popescu se opri din tiradă. Milia își ridică la rândul său picioarele de pe birou.
Grablewski ieși din spatele rândurilor de rafturi cu un dosar subțire în mână.
– Ce-i asta?
– Dosar de examinare de la Siguranță. Maiorul Popescu Lucian.
– Curent?
– Din 1924.
– Cum dracu de a ajuns asta la tine, nu trebuia să fie la Arhivele Centrale, undeva unde-i păzită intrarea și nu scrie institut de mercerie?
Polonezul ridică din umeri și-i întinse Miliei dosarul subțire.
– Inundație dincolo.
Popescu începu să râdă. Milia îl ignoră și deschise dosarul apoi începu să recite din el ca la școală.
– Maiorul Cristescu Luci… așa… Aceeași adresă, Transilvania 5, etaj unu. Nevastă, doi copii. Părinți din… Aprobat pentru secrete de stat.
– I-auzi domne, șpion scrie pe Lucică.
– Nu neapărat. Și eu am aprobare pentru secrete, de la munca de arhivă.
– Fără legături cu mișcări iredentiste, fără legături cu revoluționari eseriști, norodiști, kameniști, kerenskiști sau sovieți. Fără legături nabatist-anarhiste. Monarhist convins. Simpatii prometeiste.
– I-auzi Polonezule, de-al tău.
Grablewski îl ignoră voit pe Popescu.
– Istoric militar… Activitate pe front… Activitate de semnale, activitate de siguranță… Repartiție Grupul Făgăraș? Adică strada Făgăraș? Asta nu e aici?
Cei doi bărbați schimbară o privire în tăcere.
– Ce? întrebă Milia confuză.
– Da… E aici. răspunse sec Grablewski.
– Institut militar de croitorie, ai Polonezule? Aveți umor.
– Nu mi-a scăpat humorul, kirios Popescu, dar institutul există.
– Ce, aici?
– Da. Fac uniforme care să nu te dea de gol în război. Haine mai comode de luptă.
– Căcănii.
– Ca noroiul de tranșeu.
– Formidabil.
– Ce e așa formidabil? Interveni Milia enervată. Popescu dădu plictisit din mână, indicându-i să continue dosarul. Polonezul, mai simțit, respiră grav apoi îi răspunse încet.
– Locul ăsta… Grupul Operativ Făgăraș, cum apărea în acte. Pivnițele astea. Aici ajungeau militarii suspectați de trădare. Grup special de Siguranță pe timp de război. Era… brutal. Puțini ajunși aici mai ieșeau pe ușă. Primul lucru pe care îl făceau cei ce lucrau aici, indiferent de caz, indiferent de rangul tău, era să taie uniforma de pe tine, cu un cuțit. Te lăsau dezbrăcat…
Milia înțelegea acum. Institutul de Croitorie. O glumă proastă? O aliniere nefericită?
După dezastrul din Moldova, pus în cârca unui ofițer pe jumătate theodor, mulți ruși și evrei din armată fuseseră acuzați de trădare. Tot felul de legende urbane circulau prin mahalale, de la execuții cu șobolani la epoleți cusuți direct pe umeri…
Popescu întrerupse momentul de tăcere râgâind puternic.
– Hai lasă trecutul să fie trecut, subcomisar Popova. Zi-ne mai departe că mă ia cu răcoare deja.
– Repartiția. continuă Milia, ușor scârbită. Aprobat pentru muncă de analiză și implementare la Comandamentul din dealul Arsenalului.
– Dacă-i la Arsenal n-avem șansă să-i vedem biroul sau să vorbim cu colegii. Ne mânâncă Anghelescu și dacă ne apropiem de poartă. Dar…
– Dar?
– Polonezule, îl mai știi pe locotenentul Iordachi?
Grablewski se întoarse spre Popescu, circumspect. Zise doar un cuvânt, grav. Milia putea simți tensiunea în fieșce silabă.
– Mărăcineni.
– Ăla, da. Am ținut legătura după război.
– De ce?
– Păi ce să fac, cu proștii tre’ să ții legătura. Dacă am nevoie de ceva nu pot să apar la ușă ca la prieteni și să aștept să lase tot, să mă ajute.
Polonezul continua să nu zică nimic. Popescu îi zâmbi trist.
– Hai te fac un kalispera la gară. Bem, mâncăm.
– Nu cred, mulțumesc…
– Haide, kirios, că tre’ să mă revanșez…
– Nu pot… Sunt așteptat.
– Te pomenești că ai femeie acuma, vreo văduvă chioară de război…
– Sunt așteptat la biserică.
Popescu se opri. Puține lucruri îl lăsau fără cuvinte pe comisar dar acum chiar părea în pană de cuvinte. Milia se făcuse mică, nu dorea să se bage între cei doi prieteni, dacă-i puteai numi așa.
– Bi..serică?
– Monseniorul Ghika ține o prelegere.
Popescu părea șocat. Rar îl văzuse Milia așa de bulversat.
– La… uniți? Polonezule știu că voi sunteți catolici, prieteni cu papa dar uniții ăștia ai lui Ghika…
– Nu sunt ai lui Ghika, Popescu. Te rog nu vorbi despre ce nu știi, de dragul… prieteniei noastre.
Popescu își ridică brațele într-un gest apologetic, de predare. Milia îl văzuse adesea făcând gestul zeflemitor, inclusiv în ziua precedentă, cu Maiorul Anghelescu. Acum era poate prima dată când chiar părea să-l facă pe bune.
– Nu vreau să… Tu știi mai bine.
– Nu știu Popescule, nu mai știu nimic. Nu știe nimeni nimic. Suntem toți ca frunze pe Dunăre, împărțim pielea ursului viu.
– Ce…
– Suntem singuri și pierduți și asta mă ajută să-mi umplu zilele. Să-mi găsesc un scop.
– Polonezule…
Popescu făcu o pauză, era alb la față de parcă efortul să nu fie un dobitoc adolescentin îl rodea pe dinăuntru. Grablewski observă și zâmbi trist. Îl luă de umeri pe comisar și-i zise doar:
– Hai, liber. Vorbim când mai treci p-aici cu treabă.
– Mai repede de-atât! răspunse automat Popescu. Își privi fostul camarad de arme lung, cu o mină tristă apoi o prinse, pentru o clipă pe Milia cu privirea și vraja fu spulberată. Adăugă cu tonul lui obișnuit: Nu de alta dar trec în drum spre Gara de Nord. E acolo un loc, douăj’ de lei un pluton de cârnați… La prețuri dinastea trec și pe la tine să-mi trag sufletul după.
În tăcerea nopții
Titlu: În tăcerea nopții
Autor: Dragoș C. Costache
Editura Tritonic
Colecția: Thriller & Mystery
ISBN: 978-606-749-689-5
Format: 13 x 20 cm, 308 pagini
Apariție: 2023, August
Descrierea editurii
olumul de debut al lui Dragoș C. Costache excelează prin atmosferă, stil, vocabular, personaje, acțiune, credibilitate. Surprinde un episod de istorie alternativă dintr-o posibilă perioadă interbelică, dovedind nu numai curaj, ci și stăpânirea unei modalități inedite de abordare a ficțiunii istorice. Stăpân pe condeiul său, autorul va fi, cu siguranță, un nume de referință în literatura română contemporană.
Teodora Matei
1926 într-un București care nu a existat… Marele Război s-a terminat de jumătate de deceniu și o pace incertă s-a așternut peste Europa. Noua Românie Mare se întinde de la Apuseni la Nistru, de la Cernăuți la Balcic. În est, Rusia arde, în vest Imperiul German își linge rănile. În sud, Țaratul Bulgar stă cu ochii pe fostele sale teritorii dobrogene.
Însă toate acestea nu se văd din cluburile de noapte și birturile boeme ale Bucureștiului. Milionari, muncitori și cuțitari petrec la aceeași masă. După anii grei de război și epidemie vremurile bune par să se fi așternut pentru vecie.
Asasinatul sângeros al unui ofițer militar riscă însă să tulbure atât pacea Bucureștilor cât și a întregii Europe. Subcomisar Milia Popova, prima femeie angajată la brigada Omoruri din Strada Sevastopol și superiorul său, șugubățul comisar Popescu sunt singurii care pot să rezolve un caz pe care nimeni nu pare că-l vrea. De la mafioți evrei la traficanți de arme australieni, cei doi sticleți de Sevastopol trebuie să navigheze prin pestrița viață nocturnă a capitalei și să oprească forțele malefice care vor să afunde din nou Europa în măcel.
