„O siluetă înaltă, de o stranietate cutremurătoare, apăru în conul de lumină și coborî rampa cu dezinvoltură.
Era înaltă de vreo patru metri. Uscățivă, cu nas turtit, ochi mari, triști și depărtați, urechi ca niște pungi de hârtie șifonate și o linie portocaliu-închis pe post de gură – așa cum raportaseră și astronauții de pe Broscoi. O mască simplă și transparentă îi acoperea gura și nasul. Niște sârme subțiri, de un roșu aprins, duceau de la urechi și de la gură la un pachet fixat pe pieptul alungit și firav. Silueta purta o salopetă cenușie mătăsoasă și cizme gri cu degete, ca ale lucrătorilor japonezi.
Nu avea rezervor de oxigen. Masca facială probabil că era un filtru permeabil…
Coborî pe rampă abia atingând-o, cu pași lejeri și ușor abătută. Semăna puțin cu sfinții pictați de El Greco, însă avea fragilitatea sculpturilor lui Giacometti.
Sole nu fu în stare să încropească un discurs de întâmpinare – nici măcar unul obișnuit, cu atât mai puțin unul memorabil.
Așa că vizitatorul vorbi în locul lui, într-o americană neutră, de pe coasta de est, imitând perfect accentul de pe benzile primite de la Broscoi.
– Frumoasă planetă aveți. Câte limbi vorbiți?
Zwingler îl împunse pe Sole în spate a doua oară, de data asta mai zdravăn, în zona rinichilor.
– Păi, câteva mii, presupun, se bâlbâi Sole. Dacă le socotim pe toate. Avem zeci de limbi principale! V-am trimis casete în engleză, aceasta este cea mai vorbită limbă internațională. Ați învățat-o uluitor de repede! Cum ați reușit?
– Înregistrând emisiunile voastre televizate în timp ce veneam spre voi. Dar aveam nevoie de o cheie. Pe care ne-au dat-o astronauții voștri. Așa că am economisit timp.
– Ăăă… vrei să urcăm la bordul navei tale? Sau să intrăm în clădire?
(Un gând incredibil răsună în capul lui Sole, pe cât de scurt, pe atât de copleșitor: ființa aceea înaltă de peste trei metri venea din stele! Punctele acelea albe, albastre și galbene de acolo de sus, cât un vârf de ac, crescuseră cât niște uriași cosmici și umplură cerul de lumină pentru ea…)
– Prefer clădirea.
Ce tehnologie trebuie să aibă extratereștrii ăștia, dacă vizitatorul lor reușise să învețe engleza la perfecție în trei zile, dintr-o emisiune înregistrată și pe baza unui program de învățare conceput la repezeală! Și – gândul cel mai tulburător– ce minți sclipitoare!
– Deci vă puteți imprima o limbă direct în creier? se hazardă Sole.
– O presupunere exactă – cu condiția ca limba să fie conformă cu…
– … regulile gramaticii universale! Nu-i așa?
– O presupunere foarte exactă. Reduceți din informațiile pe care trebuie să ni le dați. Nu vom pierde prea mult timp pe-aici…
– Te temi că veți pierde timpul?
– Da.
– Atunci să trecem la schimbul de informații. Am venit bine pregătiți.
– La schimb, da – te-ai exprimat corect.
– Te descurci foarte bine, îi șopti Stepanov lui Sole, cu glas dogit. Mi-ai câștigat încrederea.
Oamenii din fața terminalului începură să aplaude spontan când Sole îl conduse printre ei pe vizitatorul cel impunător, ca și cum ar fi fost o performanță să crești înalt de trei metri. Sole se întrebă dacă extraterestrul va recunoaște în ropotele de aplauze modalitatea lor politicoasă, fie ea și primitivă, de a-l întâmpina: avem ce face cu mâinile, nu ținem arme în ele.
– Atenție la cap…
Ian Watson, Încorporarea, Editura Eagle, 2023
Extraterestrul se aplecă, să poată intra pe ușă.
– La etaj? întrebă.
Oamenii rămaseră cu răsuflarea tăiată când îl auziră vorbind.
– La etaj, confirmă Sole.
Mulțimea părea un alai de domnișoare de onoare mărunțele care se îmbulzeau pe scări în spatele lor, împiedicându-se de trena miresei stelare. Iar dacă Sole era mirele, frământat de griji ca o fecioară înaintea primei nopți de dragoste, oare câte mariaje între specii încheiase până atunci ființa aceea, de-a lungul atâtor ani-lumină? Și câte divorțuri, rezolvate cât ai bate din palme, ca în Nevada? Asta era întrebarea care îl bulversa.
– A învățat engleză foarte rapid, de când a primit casetele cu discursuri de la Broscoi, îl avertiză Sole pe Sciavoni când reveniră în sala de primire, momentan, pustie. Programare neuronală directă.
– Iisuse! Deși cred că e în avantajul nostru. Ne ușurează comunicarea.
– Se cam grăbește, n-are de gând să piardă vremea pe-aici. Vrea să facă schimb de informații…
– Foarte bine. Stai pe lângă el, Chris.
Sciavoni mirosea puternic a loțiune după ras sau a deodorant cu aromă de pin, iar în mintea lui Sole mirosul se contopi cu ființa extraterestră, născând imaginea unei păduri de rezervoare hidroponice în Globul din cer.
Sciavoni se răsuci, vrând să se adreseze vizitatorului înalt și cenușiu, dar nu apucă să deschidă gura, pentru că acesta i-o luă înainte:
– Voi face o declarație – ca să fim scurți. Bine?
– Desigur, zâmbi mieros Sciavoni, uitându-se la fața care-l privea de sus, de la un metru, și la gura ei portocalie și lată, încercând să-i definească expresia.
Dantură contondentă, fără incisivi, observă Sole. Nu sfâșiaseră carne în trecutul lor recent – să fi depășit de mult stadiul animalic originar? Sau aveau alt regim alimentar – vezi limba lungă, ca trompa de fluture. Puteau fi și dinți primitivi, cartilagii modificate. Ori se atrofiaseră, lucru care sugera epoci întregi de evoluție.
Nas turtit – se spunea că nasul Omului avea să se aplatizeze din nou peste o sută de mii sau un milion de ani, pentru că Omul nu mai era nevoit să recepționeze mesaje olfactive urgente…
Urechi flexibile, ca niște saci, care ar putea capta semnale mult prea discrete pentru urechea umană, dar care s-ar adapta mai rapid decât ochiul unei pisici la modificări subite – evident, un spectru acustic larg și o prelucrare complexă a sunetelor.
Când vorbea extraterestrul, limba lui maronie, ca trompa de fluture, zvâcnea printre dinții bonți.
– Purtăm denumirea colectivă de Sp’thra. Nu puteți auzi componentele ultra și infrasonice ale cuvântului, așa că renunț la ele. Înseamnă „comercianți de semnale”. Asta suntem noi – un popor de lingviști, imitatori de sunete și comunicatori. Avem și nume individuale – al meu este Ph’theri. Cum de am învățat limba voastră atât de repede? Pe lângă faptul că suntem experți în numeroase metode de comunicare, folosim mașini de limbaj. Aveți și voi așa ceva? îl întrebă pe Sole.
– Nu… dar lucrăm la concepte…
– Atunci vă putem oferi la schimb informații despre mașinile de limbaj. Vreți să aflați de unde venim? De pe două planete ale unui soare portocaliu, puțin mai mare decât al vostru, poziționate pe partea interioară a aceluiași braț spiral interior al galaxiei, aproape de centrul ei, dar dedesubtul masei principale de sori…
– Dar n-ați venit din direcția aceea! protestă un glas rusesc, dens ca găluștele dintr-o supă grasă.
– Nu, am călătorit în regiuni mai îndepărtate, iar acum ne întoarcem în cea interioară. Dar steaua noastră se află în direcția pe care am indicat-o, la unu unu zero trei ani-lumină, ca să folosesc unitatea voastră de măsură…
O mie o sută trei ani-lumină.
Un moment de uluială. Apoi, o undă de șoc străbătu sala.
– Spune-ne cum de e posibil să călătoriți atât de departe, ceru același glas unsuros.
Răspunsul căzu deasupra capetelor din încăpere ca o bilă neagră în urnă, dată unui candidat neagreat:
– Nu.
Sole scrută trăsăturile extraterestrului. Ce-ar fi citit în ele un alt Sp’thra? Ce însemna zvâcnetul ăla mut al limbii? Ochii care se îngustau, numai ca să se bulbuce imediat? Schimbarea discretă a nuanțelor pielii, altminteri, cenușie? Ochii acoperiți de a treia pleoapă, care se închidea pâlpâind de la tâmplă spre baza nasului. De câte ori clipea Ph’theri, cele două membrane gemene se uneau într-o fereastră transparentă, care întârzia o clipă după redeschiderea pleoapelor, dând globilor o strălucire tulbure. La început, clipea poate o dată pe minut, pe urmă, mai des.
Oare cât de ușor îi era vizitatorului să interpreteze semnalele rudimentare, de primate, ale lui Homo Sapiens?
Refuzul declanșă în sală un potop de discuții aprinse despre particule mai rapide ca lumina și călătorii în stare de animație suspendată, despre găuri în textura spațiului și despre relativitate, discuții care crescură în intensitate până când, pe neașteptate, Ph’theri ridică mâinile în aer.
Avea trei degete la fiecare mână și câte o pată portocalie strălucitoare, de mărimea unei monede mari, în fiecare palmă. Degetul mare, lung, care pornea din mijlocul osului încheieturii și care, în mod normal, se sprijinea pe cel mijlociu, era acum răsucit într-o parte, ca pentru a lăsa vederii pata portocalie.
O rusoaică, medic fiziolog, începu să se joace cu propria mână, încercând să-și dea seama dacă degetele acelea dispuse în formă de triunghi isoscel aveau dexteritate.
Mijlociul părea extrem de flexibil. Descria un arc de cerc deasupra strălucirii portocalii, ca un pendul. Un semn de nerăbdare? Un avertisment? În timp ce Ph’theri își legăna degetele încoace și încolo, tot acoperind și descoperind petele, Sole îl auzi pe Zwingler că rămâne cu răsuflarea întretăiată și-l văzu scuturându-și rubinele gemene într-un gest defensiv.
Gestul spontan și absurd al lui Ph’theri avu efectul scontat: oamenii încetară cu pălăvrăgeala și se holbară la el cu gura căscată.
– Trebuie să lămuresc un lucru, rosti extraterestrul, pe un ton superior. În această etapă, există întrebări la care se poate răspunde și întrebări la care nu se poate răspunde. Formula de discuție este schimbul de informații. Vă vom oferi informații gratuit, în limba pe care ne-ați furnizat-o. Din moment ce noi suntem cei care s-au deranjat să vină pe această planetă, e normal ca tot noi să evaluăm valoarea tranzacției acesteia. Vă convine aranjamentul? Dacă nu, plecăm…
Sala răsună din nou, de data asta, de proteste uimite. Sciavoni le puse însă capăt rapid:
– Aveți grijă! strigă el. Dacă vorbește serios?
– Sunt absolut de acord, tună Stepanov, adresându-se echipei sale. Trebuie să-i acceptăm condițiile, necesitatea o impune… măcar ca tactică, îi preciză el separat lui Sciavoni, într-o șoaptă mârâită.
– Dă-i drumul, Ph’theri, îl rugă Sciavoni, făcând semn „orchestrei” sale să cânte pianissimo. Spune-ne ce vreți voi de la noi…
– Noi, Sp’thra, suntem în mare grabă, reluă extraterestrul. Din cauza modului în care călătorim. Tehnologia nu este negociabilă, să fie clar. Dar vă pot spune, din curtoazie, că, în general, presupune navigarea pe fluxurile oscilante ale spațiului. Energiile se echilibrează când brațele spirale ale galaxiei se freacă unul de altul. Când câmpurile lor energetice se tensionează, alunecă și fac salturi. Permiteți-mi să fac o analogie. O planetă are suprafață dură și miez moale. Porțiuni din suprafață alunecă într-o parte și-n alta. În consecință, se produc cutremure. În același fel, brațele galaxiei se freacă unul de altul până când eliberează energie. Până când explodează stelele. Sau până când sunt forțate să se înghită pe ele însele – să se reducă la dimensiunea unui punct…
– Colaps gravitațional, murmură o voce americană, fascinată.
– Noi, Sp’thra, navigăm în apropierea faliilor unde se produce tensiunea cea mai mare – crăpăturile în vasul curbat al spațiului. Spațiul este un vas care se fisurează și se reface în permanență, asemenea scoarței planetare. Putem să determinăm cursul fluctuațiilor care se produc pe dedesubtul spațiului și al luminii – în miezul miezului universului, unde plutește materia și zboară lumina – și să navigăm pe ele…
– Deci chiar puteți călători cu viteză mai mare decât a luminii! exclamă un astronom californian blond, tuns foarte scurt.
– Nu! Navigăm sub viteza luminii, folosindu-ne de punctele în care fluxul este pe cale să se modifice, ca să ne arunce rapid pe cursul nostru. Dar numai unele fluxuri sunt suficient de rapide și de intense, altele sunt lente și slabe. În plus, se inversează periodic. În prezent, e disponibil cel mai rapid flux care ne-ar putea duce pe lumile noastre gemene. Dar, în scurt timp, se va modifica și va scădea în intensitate. Așadar, ori ne grăbim, ori o luăm pe drumul mai lung, navigând lent, pe fluxuri mai slabe, până când întâlnim unul foarte puternic. Până în sistemul vostru solar am ajuns mai greu, pentru că fluxurile sunt prea „agitate” acolo unde se dispersează neregulat un volum mare de materie. Trebuie să apelăm la propulsia planetară clasică. Fluxul devine navigabil numai dincolo de orbita celui mai îndepărtat gigant gazos al vostru, în adâncurile cosmosului…
O observație care ar fi produs consternare până în anul precedent, adică înainte ca satelitul interior al lui Saturn, Janus, să fie, în sfârșit, descoperit și botezat după zeul roman al ușilor, cel cu două fețe – una către Sistemul solar, cealaltă, către Stele.
Californianul îi zâmbi larg unui coleg și-i spuse:
– Ca surferii! Se pare că e ceva adevăr în benzile desenate ale puștilor mei – tipii ăștia trebuie să fie un soi de Silver Surfer, atâta doar că sunt pătați și călătoresc cu o minge, nu pe o placă!
– Treaba asta cu mareele cosmice ar putea explica nenorocitul ală de colaps, quasarii și undele gravitaționale, până și organizarea populațiilor de stele! replică însuflețit colegul său grizonant.
– Ce este propulsia planetară clasică, dacă nu vă supărați? interveni rusul care întrebase mai devreme cum de puteau călători Sp’thra în locuri îndepărtate.
Ph’theri ridică o mână și-și pendulă din nou degetul peste semnul portocaliu din palmă. Atenție! Oprește! bănui Sole. Un semn de circulație universal?
– Aceasta e o întrebare tehnică, din categoria tranzacțiilor.
– Continuă, Ph’theri, se precipită Sciavoni. Suntem nerăbdători, atâta tot.
Ph’theri lăsă mâna jos.
– Permiteți-mi să vă dau un exemplu de tranzacție. Cine poate măsura fluxurile în modul cel mai avantajos? Evident, un înotător a cărui minte se naște din ritmul mareelor de pe planeta sa. Noi, Comercianții de semnale, am găsit, după cercetări îndelungate ale stelelor, făcute cu mijloace anevoioase, o lume a Cititorilor de fluxuri. Cu ei facem schimb de servicii. Sunt tranzacții foarte valoroase – și încă esențiale pentru noi…
– Dar ce sunt acești Cititori de fluxuri? Pești? Păsări? Sau ce? întrebă un angajat al Marinei, un tip rumen la față, despre care Sciavoni își aminti că e implicat într-un proiect desfășurat la Miami, în care balenele și delfinii erau dresați să deservească stațiile submarine și să dezamorseze mine – unul dintre cei mai pasionați căutători ai cheii așa-numitului limbaj al cetaceelor.
Ph’theri flutură iritat din mână.
– Citesc fluxurile atmosferice, dar lumea lor e un gigant gazos, iar ei înoată în metan…
– Am avut dreptate să întreb, nu, Sciavoni? încercă marinarul să se scuze, fără să renunțe la tonul îngâmfat. Poate că am găsit cui să ne vindem balenele. Le dăm pe post de piloți de nave spațiale, închipuie-ți…
– Am văzut balenele voastre în emisiunile televizate, replică Ph’theri cu dispreț. Habar nu aveți ce forțe acționează într-un gigant gazos. Nu se compară cu nimic de pe planeta asta. Numai că gigantul gazos este la fel de vast și de complex ca mareele stelare. Chiar și așa, Cititorii de fluxuri au nevoie de mașinile noastre pentru ca mintea lor să înțeleagă realitatea…
– Dar nu vă puteți construi singuri mașini de citit fluxuri? mormăi marinarul, dezumflat.
– Să vă explic. Noi nu am evoluat în acest fel. Dar Cititorii de fluxuri, da. Cititul fluxurilor este o trăsătură moștenită a realității lor, una codificată în sistemul lor nervos. Noi, Sp’thra, nu putem citi fluxurile instinctiv, orice mașinărie am folosi. Cu toate acestea, cârmaciul trebuie să fie o ființă vie, ca să reacționeze cu suficientă flexibilitate. Noi cumpărăm abilitatea aceasta a lor…
În punctul acesta, extraterestrul își pierdu detașarea. Păru să sufere o schimbare bizară. Asemenea unui medium care cade în transă, începu să explice pe un ton aproape cântat:
– „Realitatea-lor”, „Realitatea-noastră”, „Realitatea-voastră” – conceptele mentale despre realitate, bazate pe mediul în care a evoluat, sunt puțin diferite între ele, dar toate fac parte din „Această-realitate” – totalitatea universului actual…”
Ian Watson, Încorporarea, Editura Eagle, 2023
Traducere de Antuza Genescu
