Letopisețul Țării Românești
de la Basarab I Întemeietorul încoace în anul 1310 de la zidirea lumiei 6818, scris de cărturarul și stolnicul Constantin Cantacuzino
În anul 1683 de la zidirea lumiei 7191, i-o încredințat Sultanul Mehmed al IV-lea oștire marelui vizir Kara Mustafa să pornească întru luarea Vienei și apoi l-o chematu la dânsul pre Radu Turcitul îmbrăcatu în blănuri de leopard cusute pe spate cu aripi de vultur. Astfel i-o grăitu: „Scris-am această carte spre Șerban Cantacuzino. Cum o purcede vizirul la Viena, oți merge către Țara Românească să-l chemați pe domnul ei să ne deie ajutorul în lupta ce-o urma. La urmă apucați drumul Ungariei și prăduiți vrăjmașii ce ne stau în cale.”
Suit-au în zori pe cai cei cinci sute de achingii împreună cu Radu Turcitul și-au pornitu de la Poartă spre Apus, soarele arzându-le spinările acoperite în cămăși galbene și capetele ascunse suptu coifuri împodobite cu coarne.
***
După ce au lăsatu vorbă scrisă către domnul Șerban Cantacuzino, care dat-au îndată oști întru agiutor către Sultanul Mehmed, Radu Turcitul și ai săi deliler suiră spre Țara Hațegului, trecând cu bidivii cu tot apa Jiului prin Pasul Vâlcan, pe unde o răzbătut și drumul lui Traian, împăratul Râmului, cu veacuri și veacuri înapoia acestor vremi în urma descălecatului în Dachia.
Doară foc și pârjol lăsară serdengeçtiler îndărătul lor, iară den fiecare așezare căzută jafurilor culeseră răsplată și mare bogăție pentru isprăvile făcute întru slava Porții.
În a lor cale auziră că roade și avuții ascund cnezii Densușului pe ale lor pământuri, și degrabă se porniră într-acolo. La ceas de noapte au datu de cel dintâi sat. Zis-a Radu Turcitul oamenilor săi: „Cinste Semilunii să aducem, împrejmuind asemenea ei sălașul ce ni s-o ivit în cale”, iară achingii, la un semn al conducătorului, luară asupră-și datoria ce o aveau, încercuiră locul pe cai și de îndată năvăliră printre căși, însă pe nimenea nu găsiră înlăuntrul sălășluirii și nici semn de averi nu li se arătă.
„Ce-i de făcut acuma?” întrebat-a pe Turcit un derviș mânat de gustul dulce al jafului când văzu lumina răzbătând prin depărtarea întunecoasă.
Atuncea recunoscu Radu turla unei biserici și gândind că averile cele multe se ascundeau într-însa răspunse Turcului: „Porni-vom către scăpărarea ceea!”
Și întocmai cum zise, așa făcură, subt orânduirea lui Radu cel vânjos cu barbă sură. De-îndată ajuns-au la poarta băsericăi, că o și împresurară dinspre răsărit, apus și miazănoapte, iară Radu descălecă de pe cal și capete de țărani ivitu-s-au de dincolo de zid. Cum pătrunse în curte oamenii priceput-au că era loc de ferială și se traseră dinaintea sa. De le-ar fi fost cu putință, pașii i-ar fi gonit din acel loc, însă Turcii aținutu-le-au calea și credincioșii se porniră a se ruga Domnului Celui de Sus.
Doară câțiva achingii, printre care și-un Tătaru, îl urmară pe Turcit înăuntru unde preoții neștiutori de atacul ce se petrecea afară cântau slujba Învierii. Dintre aceștia, unul purtând mitră cu podoabe felurite și felon auriu, pregătitu-s-a să aprindă făclia mare și frumos împodobită din candela de deasupra sfintei mese, dară Turcitul, răzbind prin mulțime, îl opri: „Tăceți, ghiaurilor, și închinați-vă Porții!”
Însă preoțimea nu încetă a glăsui cuvântarea cea sfântă, iară Radu, care purta la spate tolba cu săgeți, și mai tare se înfurie, sabia ridicând-o în aer: „De vreți ca limbile să vă rămâie la locul lor, veți face cum v-oi spune!”
Trei slujitori fugiră înapoia lui, așezându-se alăturea la câtăva gloată speriată adunată în bisericuța pictată de Ștefan Zugravul în anul 1443 de la zidirea lumiei 4878. Un al patrulea, cel cu mitra pe cap, nu se clinti dinaintea Turcitului, privindu-l cu despreț.
„Rușine mare aduci Domnului și ăstor locuri, valahule! Ți-ai uitatu credința și te-ai datu pe mâna Turcului, râvnind la măreție și la vieață fără de grijă. Dar să știi tu, turcitule, că Dumnezeu ăl din Ceriul de Sus toate le vede și pedeapsă vei primi pentru ale tale fapte.”
La auzirea celor vorbe, Radu și mai tare se mânie, și fără a sta pe gânduri curmă vieața preotului, prăvălit la picioarele adunăturii, iar murmur de spaimă cuprinse întreg locul și s-ar zice că murii prinseră a-l chema pe omorâtor la ei. Numaidecât cum Radu trase sabia din pântecele popii, ce-și dăduse cea de pe urmă suflare, acesta s-o grăbit spre zidurile din piatră și marmură culeasă de ziditori de pe vechea așezare dacică, de parcă Diavolul însuși ar fi pus stăpânire pre dânsul.
Cum trecu printre cei patru stâlpi sprijinindu turla îngustă, dintre care unul era înscrisu cu stela lui Longinus, generalul de la Rîm ce-o murit prin părțile acelea de mâna Dacilor, Turcitul se opri înaintea păreților naosului și în stană de piatră se prefăcu când văzu sfinții zugrăviți de Ștefan, al cărui nume se mai poate citi și astăzi pe zidurile Densușului, căci tuturora le lipseau cu desăvârșire ochii ca și cum pictorul băsericăi uitase înadins a-i înfățișa, iară obrazurile lor în asemenea hal îl oțăriră că Turcitul prinse a le cresta chipurile cu vârful sabiei sub privirile îngrozite ale mulțimii și nici în acest ceas nu s-ar fi opritu dacă icoana ascunsă în umbră până atuncea nu i s-ar fi arătatu luminată de șuvițele soarelui pătrunzând prin ferestruici.
Văzându asemenea lucru minunatu, Radu uită de-îndată de orbii săi și se îndreptă către icoana îmbrăcată în armătură de argintu, ce tăinuia o tânăra cu fruncea naltă și fir supțire auriu împletit la spate. Măcar că avea chipul luminos și uitătura blândă ca a unui copilandru, ținea într-o mână un jungher și în cealaltă o tipsie aurită, purtându pe ea o altă pereche de ochi a fragedei femei, însă ascunzând în dânșii nu blândeața fetei, ci caznele tuturor orbilor de pe păreți. Perechea ceea îl dojenea ca și când ar fi făcut-o și în alte vremi, și totuși cumva trebuia să fie a lui.
Atuncea a trasu Turcitul icoana de pe postamentu de marmură și ca un răsculat s-a pornitu înapoi către ieșire, în vreme ce adunătura striga la el să le-o deie înapoia pe sfânta Lucia cea Nouă, făcătoarea de minuni, încercându să i se pună stavilă în cale. Dară degeaba vrut-au să i se împotrivească. Într-o clipeală, Turcitul poruncitu-le-a oamenilor săi: „Să nu mai rămână picior de om în vieață, iar după ce-oți termina cu ei să luați pradă ce va fi să găsiți prin-înăuntru.”
Achingii ce îl urmaseră imediat săriră la gâturile Ghiaurilor, pe când Radu ieși pe ușa strâmtă a bisericii și aceeași poruncă o dădu și celorlalți bărbați. Apoi a suit pe cal și așteptatu-a ca baia de sânge să se săvârșească, iar lucrurile prețioase să fie strânse. Și cum s-o terminatu măcelul cei cinci sute încălecară și îl urmară pe Radu spre alte locuri și jefuiri.
***
N-au apucatu să treacă nici cinci zile de când Avci Mehmed primit-a pe o tipsie de argintu capul lui Kara Mustafa, că sultanul chemă înapoi la Stambul pe Turcit cu ai săi cinci sute de achingii. Cum primiră veste de la Înalta Poartă, deliler făcură cale întoarsă de pe drumurile regatului unguresc și de îndată se arătară înaintea lui Mehmed al IV-lea Vânătorul cu prădăturile făcute.
Colane îmbelșugate atârnau la gâturile lor și tot felul de bogății ședeau pe spinările bidiviilor când intrat-au în curtea împărătiască de la Topkapu, iar Turcitul purta în brațele sale icoana Densușului de care nu se despărțea zi sau noapte, ducându-se vorbă printre oamenii săi că Ghiaurul s-o fi întors la vechile obiceiuri creștinești.
Dintre aceștia intrat-a la sultan doară Radu Turcitul, luându cu dânsul chipul sfintei Lucia și daruri de aur către conducătorul său, știindu că mare bucurie avea să-i aducă acestuia din urmă, iubitoru de bogăție și pietre de preț.
Cum pătrunse în Hünkâr Sofası, Radu îl văzu pe Mehmed Sultanul în mijlocul încăperii cu bolți aurite și zidărie smălțuită cu mare migală. Acesta de pe urmă ședea pe divanul tras cu fire aurite, învestmântatu fiind cu caftan roșu, iară pe capu avându turban alb cu mici pene de păun și podoabe așijderea straiului ce îl purta. Înaintându prin odaia cu opaițe scumpe din sticlă, Radu privit-a spre Avci Mehmed și un simțământ ciudat puse stăpânire pre dânsul când se plecă înaintea Turcului cu dărușagurile sale.
Rămânându cu icoana în brațe, Turcitul zis-a lui Mehmed Împărat al Stambulului: „Măriei Tale aducem plocon întru mulțumire pentru prada ce ne-o lasă spre păstrare!”
Pe vremea ceea ridicatu-s-au de pe canapele Avci Mehmed și lovind din baston spus-au: „Akıncı, adevărat este că în loc să apuci drumul Ungariei spre prăduire, jafuri făcut-ai prin părțile ce ni se închină și credința noastră ai uitat-o? Spune! Spune, cum fără de teamă, ți-ai uitat stăpânul? Arată-mi că ești nevinovatu!”
„Doară unde poruncitu-mi-ai să merg, Împărate, doară acolo am călcatu!”
„Mincinosule! Atuncea de ce primit-am vorbă din Țara Hațegului că achingii mei lasă pârjol în urma lor?!” zis-au Mehmed Sultanul ridicându mânios bastonul.
Radu începu a tremura și nici o vorbă nu scoase, strângând și mai tare la pieptu icoana.
„Grăiește, Akıncı, de vrei să nu-ți iau capul! Te-ai întorsu la credința căinească?”
„Nu, stăpâne!”
„Înșelăciune după înșelăciune rostește limba-ți spurcată! Iară pentru dânsele plată amarnică vei da!”
„Viața mea, sultane, e în mâna voastră!”
Dintr-un semnu gărzile l-au prinsu pe Turcit, încercându a-i lua-o pe Lucia cea Nouă, însă le fu fără de putință, trăgându-l după ei cu chipul sfintei cu tot. În urma lor, Mehmed Împărat al Stambulului pășea încetu spre locul osândei.
Când ieșit-au în curte, Radu văzut-a pe oamenii săi împrejmuiți și despuiați de tot belșugul, care prin porunca Sultanului era obiceiul să rămâie achingiilor. Mare îngrijorare că și aceștia aveau să-și piardă capetele prinsu-l-a în stăpânire, dară cei care îi slujiseră odată îl scuipară de cum îl văzură, vrându a-și scăpa pielea.
Astfel pornit-a întregul alai către piața cea mare a Stambulului unde norodul se strânsese curiosu să vază caznele ce urmau a se petrece, căci era faptu cunoscut că o podea rîdicată însemna că o viață va fi luată.
Ajunși la malul Cornului de Aur, Mehmed Sultanul așezatu-s-au între oamenii de seamă ai Împărăției așa cum era datina execuțiilor. Apoi porunci: „Să fie dezbrăcatu cel căruia i-am zisu până mai acuma Akıncı și pedepsit după voia noastră: arsu pe piept să fie, mâinile să-i fie ciuntite, iară capul luatu așa cum și el a ars și-a prăduit pe cei ce oștile ni le-au pus întru ajutor în lupta ce-am purtat-o.”
Nu apucat-au Avci Mehmed să rostească ultimul cuvânt, că Turcitul, suitu pe podină, deja stătea golitu înaintea gloatei înconjurate de ieniceri, icoana sfintei fiindu-i luată și aruncată alăturea vestmintelor ce le purtase până adineauri.
La un semn al Împăratului, călăii îl prinseră de braț pe Radu și-l însemnară cu fierul roșu, încins la un capu. Abia când mâinile ii fură tăiate, zbieretele Turcitului răsunară și mulțimea se dădu înapoi speriată: femeile încercară a acoperi privirile plozilor, bărbații lor le împiedecară, pe când achingii se cutremurară la gândul că avea să le vie și lor rândul, cerându îndurare lui Mehmed.
Mergându anevoios, Turcitul fost-a purtatu către butucul de lemn și proptit de el ca o păpușă de cârpă. Când gâdele ridicat-a lama în aer, Radu, tremurând tot, se uită spre icoana sfintei Lucia și în acea pereche de ochi de pe tipsie revăzu mâhnirile tuturor orbilor, dar și pe ale sale. Chipul ei blând îi șopti însă că în curându patimile lui aveau să se sfârșească. Capul lui Radu zbură precum bolovanul, uitătura-i rămânând nemișcată spre toți aceia care îl trădaseră, îmbrățișați de înfricoșarea pedepsei.
Mehmed Împărat ridicatu-s-au, cuvântându: „Căpățâna să-i fie plimbată prin tot Stambulul să afle și cei ce n-au fost aicea ce pățesc vânzătorii de credință. Trupul să-i fie azvârlit în Bosfor cu icoana ceea ce-o purta mereu…”
Tăcere lăsatu-s-a preț de o clipă.
„Cât despre voi…”, zis-au Mehmed Sultanul, „vouă să am să vă arăt iertare, însă de vreunul va să iasă din vorba mea vreodată, caznele lui Akıncı nimică toată vor fi fost.”
Mare mulțumire arătară achingii în fața mărinimiei Sultanului, în vreme ce capul și trupul lui Radu erau deja purtate prin oraș. Astfel s-a scrisu istoria lui Radu Turcitul pe 18 aprilie 1684, de la zidirea lumiei 7192.
(fragment din romanul în lucru Madona cu lacrimi de sânge)
