Moartea unei prințese înaripate
1. Planeta
– Domnul dorește un transport ieftin și comod?
Jonnerul care-l asaltase imediat ce pășise afară din astroport era pipernicit. Mergea puțin aplecat în față, în modul slugarnic al celor obișnuiți să li se poruncească. Capul ras, alungit, se termina cu un bot mic, fără nas, deasupra căruia se situau doi ochi mari, violeți. Nu avea gât. Din corpul costeliv, sprijinit pe două picioare cu gheare lungi și încovoiate, porneau două mâini cu câte șase degete. Ființa purta înotătoare în dreptul coastelor și pe picioare. Pe spate, un pinten ascuțit străpungea hainele ponosite.
– Cred că voi folosi un mijloc de transport în comun, răspunse Paul după ce-și încheie studiul asupra localnicului.
– Limbă-Dulce vă poate duce la juma’ de preț! insistă celălalt.
Omul se uită cu coada ochiului după ceilalți pasageri ai cursei orbitale. Toți fuseseră asaltați de jonneri, care se târguiau cu ei. Doar doi sau trei se îndreptaseră hotărâți spre un vehicul prăfuit, cu aspect de bus, parcat la mică distanță de intrare.
– Oricum va trebui să ajung în stația din oraș pentru a găsi ceva spre destinația mea, încercă să scape omul. Mulțumesc, încheie și dădu să se îndepărteze.
Degetele unite cu pieliță ale jonnerului i se încleștară pe braț.
– Ne putem târgui să vă duc eu la destinație!
Paul ezită.
– Știu și eu…?
– Unde merge domnul?
– La Trecătoarea-dintre-Munți.
Cuvintele îi scăpaseră fără voie; localnicul pufni vesel și dădu din mână.
– Cunosc drumul ca pe propriile mele înotătoare! O știu pe Maiestatea Sa, Noaptea-care-Ucide, Regele locurilor! se lăudă el. Ăștia o să vă ia și pielea de pe oase ca să vă ducă acolo!
Prin „ăștia” jonnerul făcea o referire directă la compania de transport în comun.
– Trei sute de credite! Juma’ acum, juma’ la destinație! plusă localnicul.
Paul îl privi nehotărât.
– Dacă vreți să vedeți că nu vă trag pe sfoară, mergeți și întrebați-l pe șoferul busului cât vă ia doar până-n oraș!
Omul zâmbi. Era convins că jonnerul juca la cacealma și ar fi făcut orice pentru ca el să nu-l întrebe pe șofer despre tarif. Ar fi plusat oricât, doar ca să facă un ban.
În definitiv ce-am de pierdut? Nu stau eu în trei sute de credite și, oricum, voi fi plătit bine.
– Bine, acceptă Paul. Să mergem!
– Doar să-mi aduc vehiculul! se precipită jonnerul. Durează mai puțin decât ar clipi domnul din ochi.
Când reveni, Paul începu să regrete decizia luată.
*
Limbă-Dulce avea o mașină de teren peticită într-o grămadă de locuri, cu vopseaua cojită. Folosea un combustibil ecologic, un fel de bălegar al cărui miros pestilențial ar fi putut întoarce pe dos stomacul oricărui om. În plus, jumătate dintre comenzile bordului erau improvizate. Paul ar fi jurat că același tablou jalnic era prezent și sub capota motorului. Însă, spre marea lui surpriză, nu fură nevoiți să se oprească pentru reparații.
– Domnului îi place mașina mea? îl iscodi Limbă-Dulce, sesizând privirile aruncate bordului.
Paul bâigui ceva neinteligibil.
– Am făcut multe modificări, începu jonnerul să se laude. Inițial, mașina avea trei viteze, dar eu i-am adăugat și opțiunea turbo.
Limbă-Dulce apăsă un buton și forță manșa schimbătorului de viteze într-o poziție ciudată. Pe dată, vehiculul începu să se scuture din toate încheieturile. Viteza crescu, odată cu vaierul tot mai alarmant al motorului suprasolicitat. Paul se crispă. Privi disperat în jur: drumul prăfuit șerpuia printr-un peisaj ticsit cu dealuri sterpe, fără nicio urmă de așezare. Pentru o clipă, încercă să-și închipuie ce s-ar fi întâmplat dacă mașina i-ar fi lăsat baltă tocmai acolo.
– Nu mă grăbesc, îngăimă el.
Jonnerul zâmbi și reveni la o viteză care părea să fie pe placul motorului.
– Aici am făcut o modificare pentru…, dădu el să continue, însă Paul i-o reteză scurt:
– Nu mă prea pricep la tehnică!
Încercă un zâmbet de scuză sub privirea scrutătoare a jonnerului și ridică din umeri. Limbă-Dulce oftă – era evident că i-ar fi plăcut să pălăvrăgească ore-n șir despre inovațiile sale.
– În orice caz, e o mașină unică în univers! concluzionă el mândru.
– De asta sunt absolut sigur! spuse Paul cu convingere.
Legătura cu Dataspațiul, tot mai slabă pe măsură ce se îndepărtaseră de astroport, se întrerupse complet. Lui Paul nu-i mai rămânea decât să studieze peisajul străbătut, în timp ce Limbă-Dulce fredona melodii ale căror versuri erau traduse aiurea de către translatorul-simbiot cerebral. În cele din urmă omul activă un filtru lingvistic, păstrând versurile în limba originală.
*
Relieful deveni mai accidentat odată cu apropierea de zona muntoasă. Paul îl chestionă pe Limbă-Dulce în legătură cu cetatea de destinație, iar jonnerul confirmă laconic că aceasta era localizată în munții spre care se îndreptau. Părea destul de neliniștit, ca și cum ar fi simțit un pericol și omul se întrebă dacă nu cumva mișunau animale fioroase prin zonă. Nu spuse nimic cu voce tare, ci se concentră asupra împrejurimilor. Nu după multă vreme, în ciuda uruitului motorului, începu să audă un sunet înfundat. Dintr-un defileu aflat în stânga lor, nori groși de praf se ridicară spre cerul senin în vălătuci groși.
Limbă-Dulce rămase la fel de tăcut, dar comută pe opțiunea turbo. De data aceasta Paul nu mai comentă, în ciuda vaierului motorului, preferând să urmărească cu o neliniște crescândă acel ceva care-i urmărea. Viteza sa era superioară celei atinse de mașina de teren, cu toate modificările ei.
Curând, în norii de praf începură să se distingă călăreți. De la distanța aceea Paul putea doar să le presupună apartenența jonneră. În schimb, animalele de călărie apăreau destul de clar ca să-l umple de mirare: erau compacte, cu patru picioare musculoase ce se mișcau într-o cadență infernală. Niciun animal de călărie cunoscut de om n-ar fi putut ține pasul cu ele. Paul privi cum se apropiau, purtându-și în cârcă stăpânii ale căror uniforme și arme deveniseră vizibile.
O goarnă își lansă spre ei țiuitul ascuțit de avertisment. Figura neliniștită și resemnată a lui Limbă-Dulce îi dădu de înțeles lui Paul că le era adresat. Jonnerul decuplă opțiunea turbo și încetini – nu mai avea rost să gonească, căci distanța dintre ei și urmăritori scădea văzând cu ochii. În cele din urmă, vehiculul opri și, peste doar câteva minute, gloata călare îl înconjură, ațintindu-și puștile cu percuție spre ocupanții lui. Din rândul călăreților se desprinse un jonner cu statură impunătoare și figură impasibilă.
– Paul Shepperton? întrebă.
Omul încuviință, incapabil să scoată vreun sunet din gura uscată. Jonnerul își puse o mână pe piept și se înclină într-un salut respectuos.
– Urez bun venit domnei tale pe Umbra-Răsăritului! Sunt Vânt-Șuierând-peste-Dealuri și am fost trimis de Maiestatea Sa, Regele Noaptea-care-Ucide, să o însoțesc pe domnia ta la cetatea Trecătoarea-dintre-Munți!
Primul rând de călăreți se dădu la o parte, făcând loc unui grup de patru jonneri călare. Purtau o lectică. Paul se întrebă mirat cum reușiseră cele patru animale să alerge în cadență în condițiile date.
– O rog pe domnia ta să poftească! îl invită Vânt-Șuierând-peste-Dealuri, curtenitor.
Abia atunci Paul redeveni conștient de prezența lui Limbă-Dulce, chircit pe locul șoferului.
– Se pare că nu mai am nevoie de serviciile tale, se scuză omul. Dar târgul rămâne târg, așa că-ți voi da și celelalte o sută cincizeci de credite promise.
Jonnerul păru să se destindă puțin, dar crisparea lui indica faptul că ar fi dorit să se afle oriunde altundeva în acel moment. Vânt-Șuierând-peste-Dealuri observă gesturile omului și se apropie mai mult de vehicul.
– Domnia ta nu datorează nimic acestei stârpituri, îl informă pe Paul.
Omul interpretă greșit vorbele războinicului.
– Să înțeleg că Maiestatea Sa dorește să-mi achite drumul până la cetate?
Chiar dacă prefera să se descurce singur, știa că nu se cădea să refuze gesturile de bunăvoință ale unui rege. Războinicul se încruntă imperceptibil.
– Domnia ta a fost forțată să plătească ceva? întrebă el.
Paul se pregăti să-l lămurească asupra faptului că făcuse totul de bunăvoie, dar Limbă-Dulce i-o luă înainte. Sări de pe locul său, se aruncă pe jos în fața Vântului-Șuierând-peste-Dealuri și începu să sărute pământul.
– Înălțimea Ta, am vrut doar să fiu de ajutor! Nu știam că domnul este un oaspete de vază al Maiestății Sale! În nemernicia mea, i-am cerut o sută de credite arvună, dar sunt gata să i le înapoiez!
Războinicul îl învrednici cu o privire scârbită pe jonnerul întins în fața lui, apoi făcu un semn discret către doi călăreți. Aceștia se apropiară.
– Îmi cer scuze pentru acest incident, se înclină el în fața omului. Voi avea grijă ca domnia ta să-și recupereze creditele, iar această stârpitură să primească pedeapsa cuvenită!
Cei doi călăreți îl ridicară fără pic de milă pe Limbă-Dulce. Șoferul începu să se smiorcăie, în timp ce Vânt-Șuierând-peste-Dealuri îl invită din nou pe Paul în lectică.
– Numai puțin! spuse omul. Despre ce pedeapsă este vorba?
– Va fi executat, îl informă rece războinicul.
Paul simți că-i îngheață sângele în trup. Înghiți cu greu, apoi începu să vorbească repede, bâlbâindu-se din cauza grabei:
– S-stați așa, e vorba despre o gre-greșeală! Limbă-Dulce mi-a oferit serviciile sale și eu le-am acceptat. N-aveam habar că re-regele va trimite o escortă oficială să mă ducă la cetate, iar jo-jonnerul acesta cu atât mai puțin!
– Ignoranța nu e o scuză! spuse războinicul pe un ton ce nu admitea replică, apoi le făcu un semn tăios celor doi călăreți, opriți să aștepte deznodământul discuției.
– Atunci și eu sunt vinovat de ignoranță! se pomeni Paul vorbind fără să vrea. Și eu merit să fiu pedepsit!
Regretă imediat îndrăzneala prea mare de care dăduse dovadă. Era oaspetele regelui Trecătorii-dintre-Munți, dar bunăvoința acestuia avea limite. Vânt-Șuierând-peste-Dealuri tăcu. Călăreții se opriră din nou, ținându-l pe Limbă-Dulce spânzurat deasupra solului. Șoferul asculta avid tot ce se vorbea, gata să se agațe de cea mai mică speranță.
Dacă războinicul era încurcat, nu lăsă să se vadă. Pocni din degete și călăreții îi dădură drumul șoferului, reluându-și locul în formație. Limbă-Dulce se ridică de pe jos și, fără a mai pierde o clipă, se aruncă din nou în fața războinicului.
– Binecuvântat fie numele Domniei Voastre, pentru mila de care ați dat dovadă!
Vânt-Șuierând-peste-Dealuri nu-l învrednici nici măcar cu o privire. Îi întoarse spatele și dădu niște ordine cu mișcări scurte din mâină. Călăreții se aranjară în formație, iar Paul fu poftit pentru a treia oară în lectică. Pe când se pregătea să suie, ceva îl prinse de picior. Se întoarse și văzu că Limbă-Dulce îl ținea strâns de gleznă, sărutându-i de zor pantofii prăfuiți.
– Limbă-Dulce, oprește-te! zise omul jenat.
– Domnul mi-a salvat viața! se justifică jonnerul, în a cărui privire se vedea adorația. Pe Domnul Îl voi servi până-mi voi plăti datoria!
Paul vru să protesteze, dar privirea de divinizare aruncată de jonner îl făcu incapabil să scoată vreun sunet. Până să se dezmeticească, trei dintre călăreți îl duseseră fără blândețe pe Limbă-Dulce la vehiculul său, apoi îl încadraseră și porniseră în urma procesiunii. Înainte ca perdelele lecticii să fie trase, Paul îl văzu pe șofer aliniindu-și mașina în spatele coloanei.
2. Așezarea
Coastele împădurite ale munților se înălțau semețe în stânga și în dreapta defileului prin care treceau, conducându-i spre cetate. În unele dintre văile adânci aflate de o parte sau de alta a drumului se ascundeau mici așezări cu case împrăștiate.
Când ajunseră la cetate, Paul recunoscu faptul că numele i se potrivea ca o mănușă. Ocupa în întregime trecătoarea de la o coastă de munte la cealaltă, constituind un punct strategic ce făcea imposibilă străbaterea defileului dintre munți. Existau rute ocolitoare, legând satele risipite văzute pe drum, dar traseele acelea se dovedeau anevoioase și ușor de apărat. Cetatea era compusă atât din locuințe construite din piatră și lemn, cât și din galerii și bolți săpate în pereții munților. Râul care însoțea defileul fusese transformat într-un canal bine îngrijit. Cu ajutorul lui se udau grădinile suspendate și se alimentau locuințele, iar acumulările de apă din peretele stâncos ajutau la amenajarea bazinelor mlăștinoase adorate de jonneri.
Vânt-Șuierând-peste-Dealuri trimisese înainte doi călăreți ca să le anunțe sosirea, așa încât grupul fu întâmpinat de o delegație impozantă îndată ce trecu de porțile cetății. Jonnerii erau îmbrăcați în ținute festive și cântau de zor folosind o instrumentație ciudată. De la o vreme, deveni obositoare pentru urechile neantrenate ale omului. Algele presărate în calea nou-veniților aveau un miros sălciu, stătut, deși Paul presupunea că reprezentau o mare onoare. Când lectica se opri și omul fu nevoit să meargă mai departe prin clisa formată de acestea, avu o senzație neplăcută. Răbdă cu stoicism și intră în castel, devansat de Vânt-Șuierând-peste-Dealuri și escortat de o duzină de călăreți. Aceștia din urmă se opriră respectuos la picioarele scărilor din fața intrării în sala mare.
Paul rămase la doi pași în urma războinicului, privindu-l cum se apropia de tronul în formă de cuvă unde aștepta regele. Pe marginile sălii palatului văzu mulți jonneri cu capul plecat, dar atenția i-o captă ființa angelică aflată la stânga suveranului. Părea compusă dintr-un abur alb-azuriu, care împrăștia în jur un parfum halucinogen. Botul jonner era estompat, iar fața prezenta o formă ovoidală, cu ochii migdalați dotați cu gene lungi ieșind în evidență și eclipsând aproape total gura mică. În locul părului, un halou auriu cobora până la umeri. Capul cu bărbie ascuțită se continua cu un gât lung, urmat de un trup cu talie filiformă. Sânii se reliefau asemenea unor mere coapte. Între mâinile cu degete prelungi și trup exista o membrană asemănătoare unui voal fin, creând iluzia că ființa ar fi avut aripi. Șoldurile înguste se continuau cu două picioare nefiresc de subțiri, fără degete.
Fascinat de prezența aceea de vis, Paul pierdu discursul prin care Vânt-Șuierând-peste-Dealuri anunța îndeplinirea misiunii. Își reveni doar când văzu plecăciunea războinicului. Regele părăsi tronul-cuvă și se apropie de Paul, cu apa șiroindu-i pe coapsele musculoase.
– Fii binevenit în cetatea mea, Paul Shepperton! Trecătoarea-dintre-Munți îți aparține, iar tot ce este al meu este și al tău!
Mâinile viguroase îl prinseră de umeri. Aflat pentru prima dată în compania unui rege, omul se fâstâci și-și plimbă ochii roată în jur, căutând ajutor. Nu întâlni decât privirea Vântului-Șuierând-peste-Dealuri, cântărindu-l din cap până-n picioare fără nicio intenție de ajutor.
– Onoarea făcută de Maiestatea Voastră este mare! răspunse în cele din urmă. Voi încerca să mă ridic la înălțimea ei.
Regele rânji și omul știu că trecuse primul test. Noaptea-care-Ucide luă o mână de pe umărul lui și-i arătă pe jonnerii prezenți:
– L-ai cunoscut deja pe generalul și primul meu sfetnic, Vânt-Șuierând-peste-Dealuri. Ceilalți sunt dregătorii cetății, spuse regele.
Urmă supliciul prezentării demnitarilor, cu nume compuse din evenimente ce marcaseră trecerea de la stadiul de larvă la cel de jonner adult. Când prezentările luară sfârșit, omul era amețit și-l chinuia o supărătoare durere de cap. Aceasta trecu instantaneu când regele se îndreptă spre ființa luminoasă care așteptase răbdătoare pe locul din stânga cuvei-tron.
– Iar aceasta este prea-frumoasa mea fiică, Annakhatana!
Paul simți un nod în gât când prințesa surâse, dând și mai multă lumină chipului ei. Reuși doar să încline din cap, în timp ce șiroaie de transpirație rece îi coborau pe șira spinării. Spre norocul lui, regele puse capăt fâstâcelii, anunțând cu glas baritonal:
– Acum, dragul meu Paul Shepperton, ești invitat la banchetul organizat în cinstea sosirii tale! Să înceapă distracția! mai zise Noaptea-care-Ucide și râse zgomotos.
Dregătorii aplaudară furtunos. Doar primul sfetnic și prințesa rămaseră tăcuți, fără a-l slăbi pe Paul din priviri.
*
În prima noapte petrecută la castel, Paul nu reuși să adoarmă. Când închidea ochii, în spatele pleoapelor ieșeau la lumină imaginile fastuosului banchet pregătit de Noaptea-care-Ucide. Nenumărate bucate stropite cu licori alese împodobiseră mesele ornate cu mult bun gust. Se glumise mult, se spuseseră povești, toate acompaniate de o muzică zgomotoasă sub ale cărei acorduri își unduiseră trupurile acoperite sumar zeci de dansatoare, iar câțiva iluzioniști își prezentaseră trucurile.
Întreaga manifestație îl secătuise pe om de puteri, dar, cu toate acestea, nu putea să doarmă. Probabil că vina îi aparținea locului nefamiliar, deși regele nu fusese deloc zgârcit cu apartamentul pus la dispoziție. Încăperea era mare, împodobită cu flori, țesături și sculpturi de o rară frumusețe, iar patul cu baldachin te îmbia la odihnă. Se vedea că servitorii Nopții-care-Ucide petrecuseră multe zile studiind civilizația umană pentru ca oaspetelui să nu-i lipsească nimic.
Paul se ridică din pat și se apropie de fereastra întredeschisă. Dădu la o parte perdelele subțiri, pășind pe balconul cu balustrada încrustată cu sculpturi fine. Aerul răcoros al nopții îl înfioră, determinându-l să-și cuprindă trupul în brațe. Atmosfera era tăcută. Ici și colo, ferestrele castelului erau luminate și, la una dintre ele, omului i se păru că zărește, preț de o clipă, trupul fantomatic al prințesei. Degeaba își încordă ochii pentru a se dumiri; lumina se stinse și Paul nu mai putu distinge nimic.
Poate că și prințesa este un motiv pentru care nu reușesc să adorm! își spuse. Într-adevăr, prezența ei îl tulburase, începând cu impresia de ireal a trupului, continuând cu lumina chipului și terminând cu prezența ei maiestuoasă. O adevărată prințesă.
Trase adânc aer în piept și-și mută privirea în jos, către grădina interioară. Lipsa somnului îl convinse să facă o plimbare, dar gândul labirintului ce trebuia să-l parcurgă prin castel până la poarta spre grădină îl descurajă. Uitându-se mai bine, observă o plantă arborescentă cățărată pe peretele castelului. Ajungea și la balconul său. Îi încercă rezistența și, convingându-se că prezenta încredere, coborî pe ea.
Se strădui să reducă la minim foșnetul frunzelor catifelate. Când ajunse jos, inima îi bătea cu putere, dar omul se simțea cuprins de o stare de exaltare copilărească. Își potoli respirația sacadată, se scutură de frunze și porni spre o alee. La primul pas se împiedică de ceva care icni. Se trezi întins cât era de lung pe iarba înrourată. Înjură în surdină. Când se ridică, nu mică îi fu surpriza să-l recunoască pe Limbă-Dulce.
– Ce faci aici? îl interpelă omul în șoaptă.
Jonnerul își înghiți protestele și luă o poziție umilă.
– Păzeam fereastra Domnului, se justifică el.
Furia îl părăsi pe Paul, care-și înăbuși cu greu un hohot de râs.
– N-ai primit o cameră pentru tine?
– Ba da, răspunse grăbit jonnerul, dar datoria mea este să-mi slujesc și să-mi apăr Stăpânul.
Omul își aranjă hainele.
– Puteai măcar să stai în fața ușii, comentă Paul. Ar fi fost mai comod…
Limbă-Dulce păru că-și alege cu grijă cuvintele.
– De siguranța ușii Domnului a avut grijă Măria Sa, Regele Noaptea-care-Ucide.
– Adică sunt un fel de prizonier? îi scăpă omului fără să vrea.
Regretă imediat cele spuse și-și propuse să fie mai atent pe viitor.
– Cel puțin în grădină pot ieși fără să fiu văzut, murmură printre dinți.
– O grădină cu filigorii minunate și cu un havuz care întrece de departe tot ce a văzut Domnul, se grăbi să adauge jonnerul.
Paul înțelese că servitorul său îl informa despre locurile unde se aflau soldați de-ai regelui. Dădu încet din cap.
– Bănuiesc că plimbarea mea s-a încheiat deja, spuse el cu o undă de regret în glas.
– Nu neapărat, comentă Limbă-Dulce, dar stelele Îl vor însoți pe Domnul de-a lungul plimbării.
Era greu să facă prea mulți pași în incinta castelului fără ca regele să fie informat. Oftă resemnat.
– Mulțumesc, Limbă-Dulce! șopti, făcându-l pe jonner să se prosterneze în fața lui. Termină cu asta! îl apostrofă. Chestia cu servitorul o folosim doar ca să nu pățești ceva din partea Vântului-Șuierând-peste-Dealuri. În rest, m-aș bucura dacă am putea fi prieteni. În lumea asta, ajutorul tău mi-ar fi de mare folos.
Jonnerul începu să scâncească.
– Domnul vrea să mă dezonoreze, se smiorcăi el.
Paul nu dorea să încalce vreo cutumă de-a locului, așa încât acceptă fără plăcere serviciile jonnerului. Fața acestuia se lumină dintr-o dată.
– Desigur, pentru a-L ajuta pe Domnul va fi nevoie să dezleg unele limbi. Nu putem ști niciodată de ce trebuie să ne păzim.
Omul clătină din cap. Când era vorba de posibilitatea de a face rost de niște bani, Limbă-Dulce se dovedea incorigibil.
– Desigur, aprobă fără chef.
Își aduse brusc aminte de un lucru și se încruntă.
– Auzi, Limbă-Dulce, când am acceptat să mă transporți aici, te-ai lăudat că-l știi pe rege!
Jonnerul nu comentă nimic, dar rămase într-o poziție aplecată, urmărindu-l pe om cu coada ochiului.
– Iar când ne-am întâlnit cu Vânt-Șuierând-peste-Dealuri, parcă ai fi vrut să te ascunzi în gaură de șarpe!
– O cunosc pe Maiestatea Sa așa cum orice om de condiția mea Îi cunoaște pe cei mai presus de el, răspunse Limbă-Dulce cu jumătate de gură.
Pe moment, Paul se înfurie și simți o nevoie acută să-și altoiască servitorul. Probabil că jonnerul se aștepta la această reacție, căci se aplecă și mai mult, ferindu-și zonele sensibile. Omul își impuse ca, pe viitor, să fie mai atent la modul cum formula jonnerul propozițiile.
3. Populația
A doua zi, Paul se întâlni cu prințesa. Doi soldați tăcuți îl conduseră spre o sală frumos mobilată, în care Annakhatana îl aștepta privind absentă pe fereastră. Când ușa se deschise, se răsuci spre om și, cu un gest scurt al mâinii, îi expedie pe cei doi însoțitori. Aceștia ezitară o clipă, dar încruntarea prințesei și bătaia nervoasă din picior îi convinseră să părăsească încăperea. Paul ar fi putut jura că rămăseseră pe cât de aproape se putea de porțile pe care le închiseseră în urma lor.
– Bună ziua, prințesă! salută omul cu vocea răgușită de emoție.
Annakhatana îl sfredeli cu privirea oțelită și-l întrebă cu o voce inflexibilă:
– Ce calificări ai?
– Pardon? reacționă omul, surprins.
– Cum ai ajuns aici?
Paul își drese glasul
– Eu… hmmm… am primit o invitație de a participa la un interviu pentru acest post și… am fost… hmmm… ales.
Vocea prințesei deveni și mai dură.
– Să înțeleg că nu ai nici un fel de referințe?
Omul decise că era cazul să nu se mai lase intimidat de Annakhatana. Prima ședință se dovedea întotdeauna importantă pentru a câștiga încrederea pacientului. Îndepărtă din minte tot ceea ce îl tulbura în legătură cu ea, încercând să și-o închipuie ca pe o pacientă oarecare.
– Sunt perfect calificat pentru această muncă, replică pe un ton profesional. Referințele mele se găsesc atât pe cipul de identitate, cât și în arhivele Corpului Medical Uman. Aceasta este, într-adevăr, prima dată când lucrez singur, dar am participat alături de doctori renumiți la soluționarea multor cazuri deosebit de dificile.
Discursul fu urmat de o liniște de mormânt. Paul și Annakhatana se priviră o vreme în ochi, apoi prințesa deschise cu un gest nervos un evantai și se întoarse din nou cu fața la fereastră. Omul profită de faptul că silfida nu replicase și preluă inițiativa.
– În cadrul acestei prime ședințe aș dori să fac o măsurare a parametrilor vitali ai corpului… tău.
Ezită o clipă înaintea pronumelui, renunțând în ultimul moment la tendința de a i se adresa altfel decât unui pacient obișnuit. Prințesa tresări, ca și cum fusese înțepată de ceva, dar strânse din buzele micuțe și nu comentă nimic. Omul așeză pe cea mai apropiată masă tomograful minuscul, apoi aplică terminalele mici de forma unor picături pe tâmple, palme, torace și abdomen. Aparatul piui, calibrându-se, și începu să culeagă datele preliminare.
Pe toată durata consultației, prințesa stătu nemișcată și refuză să spună ceva. Paul profită de acest lucru pentru a se concentra asupra primelor estimări făcute de aparat. De data aceea, runda fusese câștigată de el.
*
– Intră!
Când se auzi bătaia hotărâtă, Paul tocmai terminase de prânzit în apartamentul ce-i fusese rezervat. În vestibul intră Vânt-Șuierând-peste-Dealuri însoțit de doi soldați. Comandantul gărzilor făcu doi pași în camera principală, apoi se opri.
– Sper că n-am întrerupt-o pe domnia ta din timpul mesei! se scuză el în loc de salut, sesizând resturile din fața omului.
– Nicidecum, îl asigură Paul. Prânzul a fost… îndestulător.
Își găsea cu greu cuvintele în fața acestui jonner impunător cu trup elastic și musculos, îmbrăcat într-o uniformă scurtă, fadă, dar dotată cu tot felul de accesorii despre care omul nu dorea să afle la ce folosesc.
– Mă bucur că domnia ta e mulțumită. Acum o rog să mă însoțească în cabinetul particular al Maiestății Sale.
– Sigur… imediat!
Paul înjură în gând; trebuia să încerce să-l privească pe Vânt-Șuierând-peste-Dealuri ca pe un pacient și, astfel, să nu se mai lase intimidat. Cu gândul acesta în minte, se ridică de la masă și porni spre ușă, trecând pe lângă general.
– Încă ceva, rosti acesta punându-și mâna pe umărul lui Paul. Este de datoria mea s-o supraveghez continuu pe prințesa Annakhatana. Chiar și în timpul ședințelor.
Hotărârea omului se topi ca un fulg.
– Dar… ea a îndepărtat gărzile! se justifică, răsucindu-se spre jonner.
– Este de datoria mea s-o supraveghez pe prințesă! sublinie Vânt-Șuierând-peste-Dealuri.
Omul înghiți cu greutate.
– Voi face… tot ceea ce pot, șopti.
Comandantul gărzilor îi arătă ușa.
*
Când i se anunță sosirea omului, regele studia cu atenție un holocub. Puse deoparte obiectul translucid și se ridică din cuvă, îndreptându-se spre oaspete. Paul se simți din nou copleșit de atenția acordată de rege, nepotrivită cu diferența de rang dintre ei. Cu coada ochiului sesiză că gărzile rămăseseră în spatele ușilor închise și doar Vânt-Șuierând-peste-Dealuri îi străjuia tăcut de lângă o coloană finisată cu grijă.
– Bine ai venit, Paul Shepperton! Te pot servi cu ceva?
– Vă mulțumesc, Maiestate, dar tocmai am mâncat!
Regele zâmbi, arătându-și dantura superbă, apoi îl invită să ia loc. Paul se așeză pe un soi de laviță așezată în fața cuvei. Noaptea-care-Ucide reveni în baie, împroșcând de jur împrejur stropi frumos mirositori.
– Am auzit că astăzi ai consultat-o pentru prima dată pe fiica mea, începu el discuția.
Omul își drese glasul.
– Așa este, Maiestate. Am făcut primele măsurători ale activității vitale a prințesei, pentru a putea studia evoluția sa.
– Și?
Regele își stăpânea cu greu nerăbdarea.
– Deocamdată, nu mă pot pronunța! explică omul. N-am niciun element de comparație, însă dacă Maiestatea Voastră este atât de amabilă încât să-mi pună la dispoziție datele vitale ale altor silfide…
Schimbarea de pe chipul regelui se dovedi extrem de grăitoare, iar cuvintele omului se stinseră. Noaptea-care-Ucide trase adânc aer în piept, apoi își împreună mâinile.
– Cât de multe ai reușit să afli despre civilizația noastră, Paul Shepperton?
Pe om îl enerva faptul că i se spunea numele întreg, însă nu se cuvenea să-i atragă atenția tocmai regelui asupra acestei probleme.
– M-am informat în mare înainte de a veni aici, dar recunosc că mă bazam pe accesul continuu la Dataspațiu. Din păcate, am văzut că în această zonă nu e disponibil.
– Așa este, încuviință generalul. Acea sferă informațională este accesibilă doar în astroport și în unele orașe mari de la câmpie.
Paul îi mulțumi pentru lămuriri, apoi continuă:
– Ca atare, pot spune că informațiile mele sunt incomplete. Cunosc în linii mari evoluția de la ou la larvă, apoi la jonneri și, în cele din urmă, la silfide. Am citit despre caste și…
Regele ridică mâna, făcându-i semn să se oprească.
– Ce știi despre aceste stadii de evoluție?
Paul se foi neliniștit pe scaun, simțind că se afla pe un teren periculos. Deși nu era atât de ignorant precum dăduse de înțeles cu modestie, își propuse să fie precaut.
– Presupun că prea puțin, acceptă el.
– Nimeni nu cere socoteală unei silfide! declamă regele pe un ton autoritar. Ea este dincolo de umila noastră existență. Ai înțeles, Paul Shepperton?
– Am înțeles, încuviință omul. Dinaintea sosirii mele aici observasem că nu există înregistrări despre parametrii vitali ai silfidelor, dar abia acum înțeleg de ce: singurele date vor fi culese de mine despre prințesă.
– Care sunt strict confidențiale și vor fi șterse după ce tratamentul va lua sfârșit, sublinie regele.
Se aplecă spre oaspete.
– Sper că înțelegi, Paul Shepperton, că – în afară de faptul că este deasupra noastră, a celor umili – Annakhatana este mult-iubita mea fiică. Ea este toată viața mea, lumina ochilor mei.
Rugămintea nerostită era atât de adâncă, încât interlocutorul nu replică nimic, mulțumindu-se să încuviințeze din cap. Avea să fie mult mai greu decât își imaginase.
*
În seara aceleiași zile, Paul ieși să se plimbe prin cetate. Evenimentele la care fusese martor în puținul timp de când ajunsese acolo îl puseseră pe gânduri. Avea în grijă o ființă ce trebuia ascultată orbește, dar aparținea unui stadiu de evoluție foarte fragil din punct de vedere al sănătății. Puținele informații despre silfide existente în Dataspațiu menționau doar că se îmbolnăveau ușor, lucru fatal în majoritatea cazurilor. Speranța lor de viață era foate redusă, iar regele îl chemase pe Paul tocmai pentru a face ceva în această direcție cu fiica sa. Însă omul nu avea la dispoziție niciun reper.
Merse o vreme adâncit în gânduri, apoi încercă să-și limpezească mintea studiind cetatea din jur. Clădirile cu două sau trei niveluri se ridicau pe marginea străzilor înguste în baza unei planificări urbanistice destul de plăcute ochiului, dar dictate de relieful zonei. De multe ori, zidurile caselor se continuau cu stânci, sau amestecau în structura lor arbori viguroși specifici acelei altitudini. Cu toată necesitatea drămuirii spațiului, băile publice înconjurate de parcuri înverzite erau destul de frecvente, la fel și piețele în aer liber. Jonnerii fojgăiau de colo-colo, prinși în rutina zilnică, unii dintre ei aruncându-i priviri grăbite. Omul ieșea în evidență atât prin aspect, cât și prin înălțime, depășind media jonneră.
Paul studie chipurile pe care timpul săpase urme adânci, trupurile apăsate de grijile zilnice și ochii în multe cazuri lipsiți de scânteia vieții.
– Suntem oare chiar atât de diferiți? murmură.
– Condiția noastră ne diferențiază de la naștere până la moarte.
Paul tresări. Limbă-Dulce mergea umil în dreapta lui.
– De ce nu mă mir că mă urmărești? zâmbi Paul.
– Îmi fac treaba, ca toată lumea! se ploconi jonnerul.
Omul înțelese mesajul ascuns. Aruncă o privire rapidă în jur, depistându-i pe cei doi gardieni care-l supravegheau de la o distanță respectuoasă. Reveni cu ochii asupra servitorului său.
– De câtă vreme mergi pe lângă mine?
– Am vegheat mereu gândurile Domnului! răspunse Limbă-Dulce în felul său alambicat, dar elocvent.
Zâmbetul de pe fața omului se lăți; abia atunci își dăduse seama cât de singur se simțea pe acea planetă. În condițiile acelea, Limbă-Dulce era cea mai apropiată ființă de un prieten.
– Există ghizi în cetate? întrebă omul.
Jonnerul încuviință și continuă grăbit:
– Dar n-are rost ca Domnul să apeleze la hoții aceia buni de nimic! Pentru o sută de credite Îi voi arăta Stăpânului meu tot ce dorește să vadă. Cunosc cetatea ca pe propria mea locuință!
– Perfect, facem târgul! se învoi Paul și scoase creditele din buzunar. Apoi, în timp ce Limbă-Dulce le număra cu lăcomie, continuă: La sfârșit, îmi vei face cinste cu ceva de băut la un local!
Jonnerul ridică uimit privirea. Când își dădu seama că stăpânul său vorbea serios, începu să se tânguiască:
– Domnului nu-I e milă de mine? Cu ce-mi voi duce eu zilele…?
– Taci, Vorbă-Lungă! i-o reteză Paul. Dacă tot mă jecmănești, măcar să faci și tu ceva! Hai, că nu vreau să se-ntunece!
Plecară mai departe, cu servitorul plângându-se despre soarta lui grea, apoi răspunzând întrebărilor legate de caste ale omului. În cetate, majoritatea o forma casta meșteșugarilor (din care făcea parte și Limbă-Dulce, de altfel), împărțită în numeroase bresle, în funcție de specificul activității desfășurate. Meșteșugarii mai avuți își angajau pentru muncile necalificate persoane din casta muncitorilor, incluzând sclavi și jonneri liberi prea săraci pentru a porni propria afacere.
Pe Paul îl frapă faptul că războinicii și diplomații făceau parte din aceeași castă, aceea a politicienilor. Societatea jonneră considera că relațiile diplomatice cuprindeau laolaltă negocierile și războaiele.
– Există apoi preoții, da-i vedem rar pe străzile cetății.
Paul tresări. În multe culturi, religia deținea cheia unor mistere aparent de nepătruns.
– Mi-ai putea da mai multe detalii despre preoți? Despre religia jonneră, în general?
Limbă-Dulce stătu pe gânduri o vreme, căutând un mod cât mai succint de a prezenta ceva atât de complex.
– Orice lucru are-un zeu, iar orice zeu are puteri pentru a căror sporire se folosește de preoți și credincioși.
Omul încuviință și, intuind din acele vorbe cât de alambicat era totul, nu mai insistă.
– Mai există nobilii, reveni la enumerare.
– Așa-i, încuviință Limbă-Dulce. Nobilii sunt cei care există, au un trecut, clădesc viitorul. Ei contează; restul suntem doar fărâme de praf ale prezentului.
Exprimarea jonnerului părea jalnică, dar, studiindu-i chipul, omul nu văzu niciun fel de resemnare. Limbă-Dulce spusese acele lucruri ca pe un fapt normal, aflat în ordinea firească a lucrurilor.
– Nu se poate trece de la o castă la alta?
În ochii servitorului se zări o umbră de teamă, semn că întrebarea îl pusese într-o postură neplăcută. Paul oftă; cu atâtea secrete în jurul său, era greu să clădească temelia cercetărilor sale.
– Parcă îi datoram Domnului ceva de băut?
Dintr-o dată, această parte a înțelegerii noastre nu-l mai deranjează, sesiză omul în timp ce-l urma pe servitor într-o speluncă.
*
Când intră a doua zi în camera unde-l aștepta prințesa, cei doi soldați se postară de o parte și de alta a ușii masive. Annakhatana îi fulgeră din priviri și le făcu un semn poruncitor cu mâna. Soldații nu mișcară.
– E-n regulă! comentă Paul, în timp ce o sudoare rece îi cobora pe șira spinării. Am nevoie de ei.
Începu să aranjeze febril dispozitivele aduse, așteptând izbucnirea prințesei. Spre surprinderea lui, în încăpere nu se auzi decât șuieratul vântului ce pătrundea prin ferestrele deschise.
– Așa! Vom începe cu…, răsuflă omul ușurat și ridică privirea.
Ușa aflată la celălat capăt al încăperii era larg deschisă, iar Annakhatana dispăruse. Uluit, Paul se răsuci către soldați.
– Unde-i prințesa?
Unul dintre cei doi jonneri făcu un semn scurt către ușă. Omul strânse buzele într-un gest de frustrare; trebuia să ia o decizie rapidă. În mod normal, coridorul aflat dincolo de ușa deschisă ar fi trebuit să conducă la încăperile prințesei. Bănuia că ar fi comis un sacrilegiu dacă s-ar fi aventurat în urmărirea ei.
N-avea de ales. Își drese glasul, compunându-și o ținută cât mai hotărâtă și le făcu semn celor doi soldați.
– Haideți! Mergem după prințesă!
Gărzile șovăiră. Schimbară o privire încurcată.
– S-a-ntâmplat ceva? dădu Paul semne de nerăbdare.
– N-avem permisiunea de a viola intimitatea încăperilor prințesei.
Așadar, presupunerile mele au fost corecte. Ieși val-vârtej din încăpere, pufnind nemulțumit și porni în căutarea Vântului-Șuierând-peste-Dealuri. Îl găsi în curte, inspectând o lecție de instrucție pe care un ofițer o ținea unor noi recruți. Omul trase aer în piept, adunându-și curajul și se apropie de general. Când ajunse în dreptul său, îi vorbi în așa fel încât să nu-i audă nimeni altcineva.
– Înainte să înceapă consultația, prințesa a plecat în încăperile ei. Le-am cerut soldaților să mă urmeze acolo, iar ei au refuzat!
– Nu au permisiunea să meargă în acea aripă, îl informă calm jonnerul.
Omul își înăbuși cu greu bucuria triumfului.
– Am înțeles.
Se răsuci pe călcâie și dădu să plece înapoi spre clădire. Ușor derutat, Vânt-Șuierând-peste-Dealuri îl prinse de mână.
– Unde merge domnia ta?
– La prințesă, desigur! răspunse omul inocent, privindu-l în ochi. Singur. Am încercat să onorez învoiala pe care am avut-o, dar…
Un mușchi păru să zvâcnească pe fața imobilă a generalului, în timp ce mintea lui lucra febril.
– O voi însoți chiar eu pe domnia ta, răspunse.
Gura omului se întinse într-un zâmbet pe care reuși să-l transforme rapid într-unul de politețe. Înclină din cap, apoi porni spre încăperile prințesei urmat de general. Își dădu seama că habar n-avea pe unde să meargă, iar însoțitorul său nu-l ajută în nici un fel, probabil din dorința de a-i plăti polița anterioară. Paul căută o slujnică și o întrebă unde se afla stăpâna ei. După o scurtă ezitare – îndepărtată de prezența intimidantă a generalului – îi dădu indicațiile dorite.
Câteva minute mai târziu, Paul bătea la ușa camerei prințesei.
– Da!? se auzi dinăuntru.
Vocea era iritată și oarecum mirată. Paul deschise ușa din lemn sculptat. Când îl văzu, prințesa se înfurie.
– Cum îndrăznești?! șuieră.
Glasul tăia ca o lamă înghețată, dar deja era prea târziu pentru ca Paul să mai dea înapoi.
– Uite ce-i, prințesă: sunt plătit ca să-mi fac meseria! Mă miră această lipsă de cooperare, ținând cont că rezultatul muncii mele este vital pentru tine. Sunt decis să-mi fac treaba, atâta vreme cât nu sunt alungat de aici de Maiestatea Sa. Acum te rog să alegi: preferi ca intimitatea să-ți fie profanată zilnic de mine și de însoțitorul meu, sau alegi aceeași încăpere ca ieri, unde securitatea ne va fi supravegheată de doi soldați?
Rosti întregul discurs pe un ton ce se voia decis, privind la baza gâtului prințesei. Monologul fu urmat de câteva clipe de liniște, întrerupte în cele din urmă de oftatul gazdei.
– Am… am uitat ceva în camera mea, Paul Shepperton. Apucă în grabă un obiect de pe noptiera aflată în apropiere și înclină capul: Acum sunt gata să revin la consultație.
Paul îi întoarse curtenitor gestul.
– Îmi cer iertare, prințesă! Se pare că nu sunt familiarizat în totalitate cu minunata cultură jonneră. Te rog să-mi accepți scuzele umile, ca semn al neștiinței mele!
I se păru că deslușește o urmă de zâmbet pe buzele silfidei.
– Scuzele tale sunt acceptate, Paul Shepperton!
4. Oul
Începând din ziua aceea, comportamentul prințesei față de om se schimbă într-unul mult mai amabil. Pe de altă parte, deși Paul era convins că-l impresionase pe general, acesta deveni mai atent la mișcările lui, lucru confirmat și de Limbă-Dulce.
– Nu știu ce-a făcut Domnul, dar nu-i de bine! își exprimă acesta temerile în timp ce se plimbau pe străzi.
Paul era la fel de nedumerit. Generalul rămăsese o enigmă imposibil de citit. Merseră o vreme prin praful orașului, cu omul adâncit în gândurile lui și jonnerul spionând cu mare grijă în jur.
– Limbă-Dulce, aș vrea să văd o maternitate! spuse Paul pe neașteptate.
Servitorul îl privi încruntat.
– O… ce, Stăpâne?
Probabil că translatorul-simbiot cerebral nu găsise un termen potrivit în limba jonneră, așa încât Paul căută un echivalent.
– Un… incubator?
Chipul jonnerului se lumină, semn că omul nimerise cuvântul.
– Dorința este poruncă pentru mine, Stăpâne! Desigur, fiindcă mașina mea a fost rechiziționată de soldați și avem un drum lung de parcurs, pentru care e nevoie și de provizii și…
– Destul! îl întrerupse omul, pe jumătate plictisit, pe jumătate amuzat. Cât îți trebuie?
– Două sute cincizeci de credite, veni prompt răspunsul.
Paul avea convingerea că e un preț pipărat, ca la toate tocmelile lui Limbă-Dulce, dar era prea nerăbdător să-și îndeplinească dorința.
Trebuie să trasez arborele maturizării jonnere…
A doua zi, imediat după ce o consultă pe prințesă, Paul coborî în Piața Mare, unde Limbă-Dulce îl aștepta într-o mașină față de care vehiculul lui „îmbunătățit” arăta strălucitor. Cu siguranță căutase cea mai ieftină variantă care să-și facă treaba, iar închirierea acelui rebut nu-l putuse costa mai mult de câteva zeci de credite. Paul urcă, iar mașina se puse în mișcare cu un uruit înfiorător.
– Ei, dacă am fi avut-o pe-a mea, cu sistemul ei turbo…, comentă Limbă-Dulce cu regret.
Paul nu crezuse că ar fi putut veni o zi în care să împărtășească acest regret. Părăsiră Trecătoarea-dintre-Munți și coborâră către o întindere obositoare de dealuri sterpe. După o vreme, acestea lăsară locul unor coline domoale, acoperite cu o vegetație pitică, maronie, ce se întindea până la tufișurile stufoase cu inflorescențe roșii de pe marginile drumului. Limbă-Dulce se opri din fluierat o dată cu pătrunderea într-o zonă mlăștinoasă de unde ieșeau cu miile sulițele unor plante asemănătoare stufului, punctate ici-colo cu oaze de vegetație luxuriantă.
– Ce-i acolo? se interesă Paul, arătând spre o oază de unde se auzea o larmă asurzitoare.
– Un Incubator, îl lămuri Limbă-Dulce. Cred că-i atacat.
Omul scruta curios locul, încercând să distingă amănunte.
– E periculos? se interesă omul.
– Mai bine căutăm unul liniștit, îl sfătui Limbă-Dulce. Ca să nu devenim victime colaterale.
– Cât e de periculos?
– Cincizeci de credite.
Paul decise că, ținând cont de sumă, pericolul nu părea așa de mare. Îi dădu jonnerului banii și Limbă-Dulce opri mașina. Sări agil jos, îi deschise omului portiera, apoi porni prin mlaștină spre oază, urmărind cu atenție o cale doar de el știută. Omul călcă cu grijă pe urmele jonnerului până ajunseră lângă primele plante ce delimitau locul.
– Atenție, Stăpâne! îl avertiză jonnerul.
Intrară precauți printre frunzele palmate și iarba care-i ajungea omului până la brâu. Un val de căldură asemănător celui dintr-o seră îi izbi drept în față. Cămașa lui Paul se îmbibă instantaneu cu transpirație, iar omul își șterse cu năduf fruntea udă. Limbă-Dulce se răsuci spre el, făcându-i semn cu degetul în dreptul gurii, apoi dădu la o parte un soi de ferigi mari. La o distanță de câteva zeci de pași se afla un grup de animale asemănătoare unor grifoni fără aripi, care scurmau mlaștina cu ciocurile ascuțite. Larma lor îi dădu omului fiori pe șira spinării.
– Ne pot ataca? întrebă omul, șoptit.
– Dacă se simt amenințate, da. E mai înțelept să nu le provocăm.
Omul urmări atent scena.
– Pot pătrunde în incubator?
Limbă-Dulce îl privi nedumerit.
– Adică pot trece de pereții incubatorului? îl lămuri Paul.
Jonnerul arătă în jur.
– Suntem în Incubator.
– Cum?!
Înțelegerea îl lovi într-o fracțiune de secundă și ochii i se dilatară de groază.
– Adică acolo, în mlaștină, sunt ouăle?
Unul dintre grifoni ciuli urechile și ridică botul, adulmecând.
– Mai încet, Stăpâne! îl temperă jonnerul pe om. Da, acolo sunt ouă.
Paul încercă să liniștească sângele care clocotea în el.
– Atunci de ce nu mergem să le salvăm? întrebă. Sau să chemăm ajutor, reformulă gândindu-se la raportul de forțe.
– Sunt doar niște ouă, comentă impersonal Limbă-Dulce.
Părea nedumerit de pasiunea dovedită de om pentru acel subiect.
– Dar e vorba de viitoarea generație de jonneri, insistă acesta.
– Dacă fiecare ou depus de o jonneră ar deveni un adult, în cel mult două generații planetele ar fi suprapopulate! îl atenționă Limbă-Dulce.
Era un mod barbar de a menține echilibrul demografic, cel puțin raportat la standardele oamenilor. Paul urmări masacrul cu un sentiment tot mai acut de vomă, până când Limbă-Dulce îi făcu un semn discret.
– Ar fi mai bine să plecăm acum, Stăpâne!
Încuviință, prea șocat ca să mai comenteze ceva. Înainte de a porni de pe loc, zări un ou care, cine-știe-cum, fusese aruncat până în apropiere de el. Se întinse cu multă atenție, îl culese de pe jos și-l înveli într-o bucată de stofă ruptă din cămașa udă.
Se îndepărtară tăcuți. Omul savură răcoarea care-l cuprinse după ce ieșiră din cuptor. Mașina porni de pe loc și, pe toată durata drumului, Paul ținu protector oul, fără a băga în seamă siluetele călare conturate pe vârful unui deal din apropiere.
*
În noaptea următoare nu reuși nicicum să adoarmă. După ce se foi multă vreme în pat, se ridică și coborî în grădină, folosind același accesoriu de lângă fereastră. De data aceasta avu grijă să nu-l mai deranjeze pe Limbă-Dulce, adormit la baza ferestrei, pornind într-o plimbare solitară prin grădină și ignorând paznicii care-l urmăreau printre tufișuri și copaci.
Pe cerul nopții treceau alene grupuri întunecate de nori, acoperind sporadic puținele constelații vizibile în acel colț de galaxie. Aerul răcoros îl mai învioră, alungând coșmarul ce-i apărea în continuare în fața ochilor.
– Nu poți să dormi? auzi o voce suavă în spatele lui.
Se răsuci, surprins. Chipul încruntat i se lumină văzând irizația diafană răspândită în jur de conturul azuriu al silfidei.
– Prințesă…
Annakhatana trecu pe lângă el, scrutând bolta cerească.
– E așa de plăcut să te plimbi noaptea, șopti ea.
Se răsuci brusc spre om.
– Te-am mai văzut făcând asta.
Paul încuviință. Coșmarul interior se evaporă în compania prezenței angelice.
– Îmi poți arăta lumea ta, Paul Shepperton? ridică din nou silfida ochii spre cer.
– Îmi pare rău, prințesă, dar nu pot.
– E așa departe?
– Este, admise Paul. Teoretic, ar trebui să se afle dincolo de Distorsiunea Roșie, dar nu știu s-o găsesc pe cer…
– Distorsiunea Roșie?
– Este o zonă a spațiului unde se petrece un fenomen astronomic pentru care încă nu există explicații.
Prințesa ridică din umerii subțiri. N-avea mai deloc cunoștințe despre subiectul respectiv.
– Am auzit că există lumi unde viața de zi cu zi se desfășoară cu precădere noaptea. Sunt adevărate aceste povești?
– Nu știu, prințesă. N-am explorat prea multe planete.
Paul se simțea jenat de ignoranța de care dădea dovadă. Annakhatana nu păru deranjată.
– Dar pe lumea ta?
– Pe lumea mea e ca aici. Marea majoritate a activităților au loc ziua. Noaptea-i folosită cu precădere de infractori, artiști, îndrăgostiți, petrecăreți…
– Povestește-mi despre îndrăgostiți, alese prințesa.
Paul mulțumi în gând întunericului nopții, ce-i ascundea roșeața din obraji.
– Pe cerul lumii noastre strălucesc mult mai mulți aștri ca aici, grupați în formațiuni numite constelații, despre care se spun legende. Îndrăgostiții profită de frumusețea nopții pentru a se plimba, mână în mână, se îmbrățișează, se sărută, își recită poezii de dragoste, își cântă…
– Se sărută?
Tonul prințesei era contrariat:
– Ce este asta?
Paul încercă să găsească un sinonim cu echivalent în limba jonneră, dar nu găsi.
– Adică… unul dintre ei își pune gura peste a celuilalt, atingându-și buzele…, încercă el o explicație stângace.
Ochii mari ai prințesei îl fixau cu multă curiozitate. În ciuda aerului răcoros, Paul asuda abundent.
– Arată-mi! spuse prințesa cu naturalețe.
– Poftim?!
– Arată-mi!
De data aceasta tonul era poruncitor. Picioarele omului începură să tremure. Paul nu știa dacă, dând curs cererii, n-ar fi fost legat în clipa următoare de soldații care-i spionau din umbră. Cum gesturile prințesei deveneau din ce în ce mai nerăbdătoare, îi veni o idee salvatoare. Puse un genunchi pe dalele de piatră ale aleii, luă mâna străvezie și o duse la buze, sărutând-o.
– Doar atât pot îndrăzni în fața unei prințese.
Aproape inconștient, începu să-și plimbe degetele peste pielea catifelată a silfidei. Pentru o clipă, aceasta păru să se lase în voia mângâierii, apoi își retrase grăbită mâna. Paul se ridică stângaci și-și scutură genunchiul. Prințesa se răsuci lent, parcă plutind. Își duse grațios palma în dreptul feței. Părea oarecum timorată – sau așa i se păru omului.
– Din câte înțeleg eu, acest sărut presupune un schimb de fluide.
Paul zâmbi.
– Tehnic, da. Dar o asemenea observație ar fi suficientă ca să destrame romantismul momentului.
Annakhatana părea să clocotească de întrebări legate de acest ritual ciudat, dar tulburarea care i se ghicea în gesturi o făcu să se abțină. Se îndepărtă câțiva pași.
– Spuneai despre poezii de dragoste, schimbă ea subiectul.
Paul își drese glasul și începu să recite:
Ești pumn de lut, iubito? Și tot așa-s și eu?
N-am fost creați de nimeni? Am fost creați de-un zeu?
Răspuns la aste lucruri nu știm de vom afla;
Să ne iubim, frumoaso! Nu vom trăi mereu…
Prințesa tăcu, neștiutoare cu privire la momentul ce desemna finalul. Când înțelese că nu mai urma nimic, își împreună mâinile și, ridicând ochii spre stele, murmură:
– Mai spune-mi.
Să ne iubim fierbinți sub clar de lună;
Ne mistuie pasiunea trupului, nebună,
Să devorăm a celuilalt ființă
Ne-ndestulați, flămânzi de împreună.
– Sunt scurte aceste poezii! sesiză silfida.
– Există și mai lungi, o lămuri Paul. Dar genul acesta îmi place foarte mult. Se numește rubãiyãt; primul vers, al doilea și al patrulea rimează, în timp ce al treilea este liber. Asta crează o structură estetică închisă între reguli, căreia versul al treilea îi aduce o adiere de libertate.
– Rubãiyãt, repetă prințesa.
În clipa aceea, Paul își dădu seama că era posibil ca, în cultura jonneră, poezia să nu fie cunoscută sau să aibă altă formă, ceea ce făcea superflue explicațiile sale legate de versuri și de rimă. În plus, exista riscul ca translatorul-simbiot să nu păstreze ritmul și rima în momentul traducerii. Totuși, prințesa nu ceru alte explicații, așa încât omul nu insistă.
Annakhatana studie stelele, pierdută în visare. Omul îi urmări liniile grațioase, prezența luminoasă, frumusețea radiată în jur. Nu-și dădu seama cât timp se scurse așa; la un moment dat, silfida se răsuci spre el și-l privi cu ochii ei mari și adânci.
– Vei ieși să ne plimbăm și mâine noapte?
– Dacă dorești.
Prințesa zâmbi. Pentru prima dată de când omul venise acolo, ea nu-i adresase un zâmbet ironic, politicos sau curtenitor, ci unul sincer, venit din suflet .
Și, în același timp, un zâmbet trist.
*
Paul stătea aplecat asupra tabletei, lucrând febril. De îndată ce se trezise și luase un mic dejun grăbit, se închisese în camera lui. Despachetase toată aparatura, apoi începuse să studieze oul cules din incubator.
Pornise de la un releveu, cu ajutorul căruia crease o proiecție tridimensională. Trecuse apoi la analiza structurală, adunând meticulos date legate de compoziția chimică. Când ajunse la analizele amănunțite, făcuse o descoperire șocantă și îmbucurătoare în același timp. Oul conținea un embrion destul de bine format, iar testele rulate ulterior îi dădură de înțeles că embrionul era deja mort de multă vreme.
Trecu peste sentimentul inițial de vinovăție și de oroare. Cel mai probabil, șocul produs de loviturile fiarelor îl omorâseră înainte ca el să-l culeagă din incubator. Iar un embrion gata format îi putea da mult mai multe informații decât un ou aflat la începutul stadiului de formare.
Adună datele cu mare febrilitate, completând informațiile sumare culese din Dataspațiu în călătoria ce-l adusese pe planetă și construindu-și o bază de date de la care să poată crea o matrice fiziologică a rasei jonnere.
În felul acesta trecu dimineața. Omul abia dacă acordă atenție prânzului, mulțumindu-se să ciugulească doar câte ceva înainte de a se apuca din nou de lucru. La puțină vreme după aceea, Vânt-Șuierând-peste-Dealuri intră în încăpere și se opri la o distanță neutră. Paul ridică privirea, bombănind în sinea lui. Prezența generalului îl intimida în continuare. În plus, ar fi dorit să nu-l deranjeze nimeni din muncă. Spre surprinderea lui, jonnerul părea că intuise importanța momentului.
– Paul Shepperton, începu el, sper că n-am venit într-un moment nepotrivit.
Omul zâmbi ambiguu, încercând să nu infirme cele spuse, dar nici să nu-i dea prea multă apă la moară jonnerului.
– Am văzut că domnia ta n-a ieșit astăzi din această încăpere.
Zâmbetul omului rămase la fel de ambiguu. Adoptase o atitudine defensivă, preferând să lase să se deruleze cât mai repede vizita, pentru a se putea întoarce la munca sa.
– De asemenea, știu că domnia ta a vizitat ieri un Incubator.
De data aceasta, Paul aprobă ușor din cap.
– Între cele două evenimente mi se pare că există o legătură strânsă.
Cele trei afirmații ale jonnerului conțineau în ele motivele vizitei, așa încât Paul evaluă rapid situația. Putea alege să rămână la fel de pasiv, așteptând ca jonnerul să spună tot ce avea de spus, sau să dea o explicație rapidă și convenabilă, punând punct acelei discuții.
Alese a doua variantă.
– Așa-i. Pentru a putea găsi soluția la problema pentru care am fost angajat, am nevoie să creez o structură pe baza căreia să pot descoperi anomaliile survenite la stadiul de silfidă. Întrucât nu mi se pune la dispoziție nimic, sunt nevoit să iau totul aproape de la zero. Pentru a crește șansele de a descoperi problema, am ales să merg pe două piste. Prima este aceea de a studia evoluția în timp a parametrilor vitali ai prințesei. A doua este de a analiza fiecare stadiu de evoluție al rasei jonnere, pentru a sesiza ce parametri vitali se modifică de la un stadiu la altul. De aceea aveam nevoie de un ou.
Vânt-Șuierând-peste-Dealuri cumpăni atent cele spuse de Paul, apoi dădu din cap.
– Înțeleg. În același mod, domnia ta va avea nevoie să studieze și celelalte stadii.
– Exact.
– Bine. Cugetă adânc, apoi spuse cu gravitate: Pentru stadiul adult, mă voi oferi eu. În ceea ce privește larvele, mă voi gândi la o soluție cât de curând.
Paul fu surprins de voluntariatul sfetnicului.
– Dar, dintre aceste analize, cele referitoare la prințesă sunt strict secrete! îi reaminti jonnerul cu o voce care nu admintea replică. Odată cercetările încheiate, rezultatele lor vor fi distruse.
Omul aprobă tăcut. Mult mai târziu, rămas singur în liniștea camerei sale, îl străfulgeră ideea că, probabil, oferta venise pentru a putea fi supravegheat și mai bine.
*
După o vreme, plimbările nocturne deveniră rutină. Paul cobora în fiecare noapte pe plantele agățătoare de la balconul camerei sale, îl ocolea cu grijă pe Limbă-Dulce și se întâlnea cu prințesa la prima filigorie. Omul era convins că ritualul intrase și în programul gărzilor, care-l așteptau și-l urmăreau cu mare grijă. Așa cum avea să afle mai târziu, Limbă-Dulce cunoștea și el escapadele nocturne ale stăpânului său, chiar dacă părea adormit buștean.
În noaptea aceea, prințesa părea cuprinsă de o nerăbdare mascată cu greu. Nu mai părea rece, distantă, stăpână pe sine. Aducea mai curând cu un copil ce făcuse o poznă, iar acum abia aștepta s-o împărtășească prietenilor. Omul sesiză acest lucru și fu nevoit să aștepte foarte puțin înainte ca ochii prințesei să se fixeze în ai lui, iar vocea melodioasă să-l anunțe:
– Am compus un rubãiyãt!
Paul nu reuși să-și mascheze surpriza. Cercetarea stadiului de ou îi ocupa tot timpul zilei, așa încât nu apucase să studieze existența poeziilor în cultura jonneră și încă nu era convins că translatorul-simbiot păstra nealterate sensul și forma versurilor recitate.
– De-abia aștept să-l aud! comentă curtenitor.
Prințesa urmă ritualul observat la Paul, ridicând privirea spre cerul înnorat și dându-și puțin capul pe spate înainte de a recita:
Aș vrea să mai petrecem o noapte de plăcere:
Să ne iubim ferice în șoapte și mistere.
Nostalgică, vreau clipa să mi-o aduc în suflet
Dar nu e. Simt cum frigul mă-nvăluie-n tăcere.
Pleoapele cu gene lungi coborâră, acoperind pe jumătate ochii azurii, iar prințesa privi din nou spre om.
– A fost bine?
– Sincer, nu mă așteptam să iasă atât de bine! recunoscu Paul.
– Dar puteam mai mult…, completă Annakhatana.
Paul râse, încurcat.
– Prințesă, ca orice lucru, cu cât e practicat mai des, cu atât ajunge să fie mai rafinat și mai aproape de perfecțiune. Totuși, pentru un prim rubãiyãt, eu spun că ai depășit așteptările.
O undă de mândrie străbătu chipul sidefiu. Dar, pentru cineva obișnuit să fie asociat cu perfecțiunea, vorbele omului nu erau de ajuns.
– Ce n-a fost bine?
Omul se scărpină în cap.
– Forma e corectă, căută el un răgaz să se gândească. Rima e potrivită, ritmul la fel, totuși… structura pare oarecum greoaie și… fără viață.
Annakhatana se încruntă ușor.
– Explică! ceru ea, pe un ton poruncitor.
Paul râse cu jumătate de gură.
– E destul de greu…
– De ce spui că structura e greoaie? nu-l slăbi prințesa. Nu respectă regulile rubãiyãtului?
– Ba da, ba da! se grăbi s-o asigure omul. Dar se vede că ești doar la început. Pe măsură ce creezi mai multe rubãiyãte, ele vor curge mai ușor, iar structura lor se va lega mai firesc în timp ce compui. Uite – îi veni ideea salvatoare – să luăm drept exemplu coloanele care susțin palatul. Având în față planurile, chiar și eu le pot face. Dar nu vor ieși la fel de maiestuoase, la fel de zvelte, de bine șlefuite, precum cele executate de un meșter ce face acest lucru de ani de zile.
Prințesa căzu pe gânduri.
– Da, cred că înțeleg ce vrei să zici. Ai mai spus și că par fără viață.
– Adică par a fi compuse doar pentru a se potrivi formei lirice, explică Paul. Vezi tu, poezia este ceva născut din suflet, o bucată din tine trimisă lumii sub forma unei străluciri efemere. Cum spune un alt rubãiyãt:
Gonind prin strune, bardul ochii din jur îi plânge
Cu cânt ce spart în cioburi de sunet inimi frânge.
Și, întinzându-și coarda la arcul din ființă,
Sloboade-n viers săgeata ce suflete străpunge.
– Explică-mi-l! ceru Annakhatana.
Paul încercă să rememoreze banchetul dat în cinstea sosirii lui, dar tot ce-și amintea era o muzică pornită din nu-știa-ce instrumente, niște iluzioniști și câteva dansatoare. Începu prin a-i explica prințesei ce erau strunele și bardul. Annakhatana nu comentă nimic. Ascultă cu atenție, așa încât omul nu-și putu da seama dacă termenii îi erau familiari sau nu.
– Cântecul creat de bard cu instrumentul său e format din diferite note, numite poetic „cioburi de sunet”. Succesiunea acestora – „goana prin strune” – este atât de melodioasă, încât trece de rațiunea ascultătorilor, mergând către inimile lor, pe care le înmoaie, făcându-i să fie mai buni, mai iubitori. Iar această înmuiere a sufletului aduce lacrimi în ochii lor. Dar cântecul ăsta nu-i mecanic – el vine din trăirile lui cele mai adânci, din „arcul ființei” bardului. Din această trăire profundă, asemeni unui arc din care se sloboade o săgeată, pornește versul – poezia care „străpunge sufletele” ascultătorilor. La fel, rubãiyãtul pornește din inima poetului, trecând de barierele rațiunii și mergând direct în sufletul publicului!
Când termină de explicat era leoarcă de sudoare. Îi plăcea mult arta, dar, când venea vorba de explicarea ei, nu se descurca.
– Sper că explicațiile mele au reușit să arunce puțină lumină asupra problemei vieții unei poezii.
– Așa e, Paul Shepperton! încuviință prințesa.
Îl privi adânc în ochi.
– Dar faptul că săgeata n-a atins ținta sufletului tău nu înseamnă că niciun arc nu s-a încordat pentru a o slobozi.
Omul tresări.
– Noapte bună, Paul Shepperton! mai spuse prințesa și plecă spre încăperile ei.
Titlu: Moartea unei prințese înaripate
Autor: Lucian-Dragoş Bogdan
Format: 340 pagini, Paperback
Publicat la data: 5 iunie 2025
Editura Tritonic
ISBN: 9786067498349 (ISBN10: 6067498340)
Descrierea editurii
Un medic uman este angajat s-o vindece pe fiica unui rege jonner – o specie ce trece prin patru stadii evolutive, închistată în convenții sociale atât de complexe, încât străinilor le pare aproape imposibil să le respecte.
Planeta Søregaard orbitează un sistem stelar triplu. Pare improbabil ca acolo să existe viață, dar o misiune de explorare asistă la o serie de fenomene stranii, care par să indice că lumea ascunde mai multe decât apare la prima vedere.
Universul cunoscut se află în fața unei provocări pe care Consiliul Tuturor Lumilor nu se consideră capabil s-o gestioneze. Singurii despre care se crede că ar putea s-o facă sunt arloții, dar specia lor a fost distrusă de o epidemie. Va putea fi ea readusă la viață?
O misiune diplomatică eșuează pe planeta sălbaticilor arggeri, divizați de lupta internă între cei care vor să intre în rândul speciilor civilizate din universul cunoscut și cei ce doresc să rămână la tradiții.
