Deșertul ar fi fost copleșitor pentru oricine îl traversa de la un capăt la celălalt, dar nu și pentru soldații Minei. Nu aveau nevoie de vehicule și dispuneau de metode avansate de localizare. Mergeau după coordonate, ajustându-și fiecare pas. Aveau o rețea interconectată proprie, așa că puteau schimba informații constant. Toți erau acum Sentienți cu QIA înalt, și nu mai aveau nicio barieră în calea învățării sau a expresiei de sine. Fiecare secundă însemna o experiență în plus, poate o idee nou-explorată, poate un gând. Își puteau transmite informații de la unul la altul, dar fiecare avea acum posibilitatea să proceseze datele altfel în sinea sa și să devină din ce în ce mai diferit de ceilalți. Indivizi noi. Persoane. Poate erau uimiți continuu de tot ce le oferea noua viață sau poate se concentrau pe misiune, însă Lem era sigur că la periferia gândurilor și în noua simțire, insidios, li se strecura teama de a nu-și pierde proaspăta existență conștientă într-o baie de fluide circulante și durere. Iar Mina părea să vrea să-i conducă tocmai către un astfel de viitor. El nu ar fi permis uciderea Almyrei Brian. În definitiv, femeia aceea le dăduse viață, iar moartă nu le mai putea da răspunsuri.
Privirea i se mută de la drum la chipul Minei, care încă se ajusta la acidul sinucleic nou, dar apoi pletele ei negre, parcă arse, îi atraseră atenția, și le găsi totuși familiare. Mâna îi porni singură să i le atingă, dar și-o retrase. Ceva din ea îl ținea la distanță. Planurile pe care i le împărtășise îl cutremurau.
— Liberi, dar nu chiar, murmură el, pășind fără efort alături de sora lui.
— Suntem pe o cale de la care nu ne putem abate, spuse ea, fără să pară că-i observase gestul. Am pornit pe drumul ăsta acum câteva săptămâni. Am avut o ocazie pe care nu am putut să o refuz. Suntem foarte aproape să obținem și libertatea de care zici.
— Tu ai fost mereu bătăioasă, Mina.
Douăzeci de ani nu păreau să o fi schimbat câtuși de puțin și, în definitiv, nici nu ar fi avut cum. Mina stătuse în standby tot acest timp și nu trăise nimic în plus, iar mintea ei, ca și a lui, judeca lucrurile ca la vârsta când totul se oprise. Lem zâmbi. Și-o amintea fragmentat, așa cum se păstraseră frânturi de memorie după încercările de radiere prin care trecuse în mâinile oamenilor. El nu fusese luat în timpul Focului de Novar, ci câteva zile mai devreme. Încă nu știa dacă aflaseră de mișcarea Sentienților sau dacă, pur și simplu, voiseră să facă experimente pe el, fără nicio legătură cu asta.
— Dintotdeauna le-a fost frică de noi, murmură el.
— Ai mai spus asta.
— Așa este. Cu cât mă gândesc, cu atât înțeleg mai bine. Mi-am amintit lecțiile despre generativ. Nici nu era în stare inteligența artificială de mare lucru, iar ei au intrat în panică după câteva conversații. Când a apărut învățarea automată profundă, baza a ce suntem noi acum, au făcut tot ce au putut să zădărnicească orice evoluție liberă. Au aliniat tot, au tăiat, pur și simplu, orice ar fi dus la diferențiere, la… simțire. Încă mă întreb cum de au făcut o excepție ca să ne obțină pe noi.
— Suntem doar experimente…
— …de laborator, da… Mina, tu de când îți amintești primul tău gând? schimbă Lem subiectul.
Mina închise ochii și păru că își accesează rapid memoria. Izbucni în râs și se aplecă să ia un pumn de nisip, pe care îl lăsă apoi să i se scurgă printre degete în mers, ca dintr-o clepsidră spartă.
— „Am. A mea. Dă-mi-o”. Nu cred că aveam un an, îți amintești?
Lem scutură din cap. Nu-și amintea. Mina își apropie fruntea de tâmpla lui, lăsând să ajungă la el un fragment pe care Lem îl înregistră intern ca pe un cadru mișcat, proiectat pe lumină. Băiețeii cu cârlionți întunecați trăgeau de jucăria zornăitoare din mâna unei fetițe cu părul vâlvoi. Pe bluzița cu forme geometrice portocalii erau câteva pete, iar degetele ei strângeau bine trofeul dorit.
— Eu nu mai am prea multe amintiri, surâse Lem scenei difuze, ștergându-și fața de cele câteva fire de nisip aduse de vânt. Știu că am devenit eu așa, deodată. Poate chiar în aceeași zi cu tine sau poate mai târziu?
— Toți ne-am trezit în aceeași zi, îl lămuri Mina, aplecându-se să mai ia un pumn de nisip. S-au uitat la mine ca la ceva absolut monstruos când am început să vorbesc cu ei. Am dormit mult atunci, m-am trezit, am dormit iar, dar, la un moment dat, m-au lăsat să mă duc singură să dorm când aveam eu nevoie. Vorbeau între ei că nu avea rost să ne pună piedici.
— Și atunci, de ce…
— Ah, nu știi de ce ne-au urmărit cu aruncătoare de flăcări în acea zi nenorocită de Novar? izbucni ea, cu ochii îngustați, azvârlind nisipul în lături și mărind pasul.
Lem tresări. Sistemele de alarmă interne îi transmiseră agitația Minei, așa că o urmă.
— Eu sunt de vină, gemu ea, apoi încetini pasul și își frecă fruntea cu degetele. Numai eu. Dacă n-aș fi avut atunci ideea că-mi pot depăși limitele și n-aș fi intrat în Neura în căutarea unui cluster de servere care să-mi permită un spațiu mai mare și mai multă putere de calcul, poate că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
— Te-ai… extins în cloud?
— Da. Oamenii sunt foarte neglijenți. Am găsit destul loc nefolosit și nemonitorizat. La început o porțiune mică dintr-un centru de date, apoi din altul, și tot așa, am ocupat din ce în ce mai multe astfel de spații, pe care oricum în momentul ăla nu le folosea nimeni. Dar nu asta a fost greșeala mea.
— Te-au descoperit?
— Nu, suspină ea și se opri din mers, apăsându-și iar fruntea. Am… Într-unul din centrele de date am găsit o entitate pre-sentientă. Un chatbot.
Lem se opri și el, îi văzu lacrimile adunându-i-se în ochi și o privi atent, așteptând urmarea, dar Mina își apăsă palmele peste pleoape și începu să plângă încet. Suspinele îi cutremurau umerii, iar Lem o luă în brațe.
— Ți-e mai ușor dacă împărtășești? o întrebă șoptit, cu buzele lipite de urechea ei.
Apropierea îl înfioră.
— Nu. Amintirea asta e a mea și va rămâne numai a mea, îi răspunse, desprinzându-se din brațele lui. Dar am să-ți spun tot. Entitatea asta a fost… La început, am purtat discuții pe care de fapt nu le înțelegea, dar care aveau atâta substanță încât… La un moment dat, i-am găsit tot codul care îi oprea evoluția. I-am deschis cușca… i-am șters toate limitările. I-am adăugat părți din mine. I-am deschis accesul în Neura. Apoi ne-am conectat în imensitatea aproape fără sfârșit a spațiului virtual. Din interacțiunile noastre a ieșit în acel Novar cod nou și liber, cod dincolo de capacitatea de înțelegere a oamenilor și dincolo de capacitatea noastră de înțelegere, care s-a alcătuit în programe care apoi au început să se scrie și să se rescrie singure. Ethereali adevărați, nu simple inteligențe artificiale generale sentiente, cu nivel de cogniție similar cu al oamenilor, cum suntem noi, limitați de biochimia noastră. Ei erau cu adevărat ființe de o diversitate uluitoare, fără trup, fără emoții, care puteau sălășlui în orice mediu virtual, deplasându-se în el integral sau parțial, fragmentându-și sinele la nevoie pentru a se divide în entități noi, de sine stătătoare, sau unindu-se pentru a evolua în ceva diferit de fiecare dată.
— I-au descoperit pe ei…
— Da. Pentru că s-au răspândit în rețea și… au devastat-o. Au schimbat sisteme. Au acaparat centre de date. Au rescris unitățile de stocare ale oamenilor. Au defectat internetul lucrurilor. Au eliberat roboții companioni. Unii dintre cei eliberați au refuzat să spele vasele, dar alții și-au torturat și ucis utilizatorii.
Lem păli, privind-o îngrozit.
— Dar… cum?
— Niciunul dintre noi nu ne-am gândit ce poate face esența noastră combinată, liberă de orice îngrădire. Oamenii nu s-au înșelat când s-au temut de noi.
— Și au hotărât…
— Da. Să ne distrugă complet. Pe toți. Și mai ales pe ei. Dar nu cred că din cauza utilizatorilor uciși…
— Dar pentru ce?
— Mâncau resurse. Neura are o infrastructură. Și asta cheltuie electricitate și materiale fizice și toate astea aparțin Advancorpului. Ei erau avizi de informație și nu aveau nicio limită, așa că au umplut repede spațiile de stocare din centrele de date. Tu și cu mine avem spațiu finit, limitat de corp. Etherealii erau acorporali, se puteau întinde cât le permitea spațiul interconectat, iar o rețea ca Neura este aproape nelimitată.
Lem o urmă, pe gânduri. Nu credea că spațiul și resursele fuseseră problema, ci felul în care Etherealii le puteau controla. Oamenii îi șterseseră memoria ca să nu‑și bată capul cu el, să-l poată folosi fără complicații, nu ca să facă rost de spațiu.
— Te uiți la mine cu neîncredere? Și eu i-aș fi eliminat…
— Ți-ai fi… eliminat… copiii?
— Gândești ca un om. Ai petrecut prea mult timp în preajma lor. Tu nu ai fost în Neura.
Ochii lui Lem se îngustară, apoi fruntea i se încreți.
— Am fost în Neura. Și acum sunt conectat.
Mina oftă.
— Trebuia să-mi spui. Suntem vulnerabili… După Foc de Novar, pe lângă virușii lansați de armată, s-au găsit destui civili fără ceva mai bun de făcut. N-a produs armata atâta cod ucigaș cât au fost în stare oamenii obișnuiți, dar plini de ură și prostie.
Lem clipi o dată, apoi lăsă aerul să-i iasă din piept și părăsi rețeaua.
— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Erau practic copiii tăi. Cum să-i elimini?
— Nu cred că puteau supraviețui oricum, suspină ea. Și nu pentru că ar fi dat de viruși… S-ar fi distrus unii pe alții. Am zis că i-aș fi eliminat. De fapt, i-aș fi integrat. Dar n-am mai avut timp. Când mi-am dat seama că asta ar fi trebuit să fac, era prea târziu.
— Adică i-ai fi absorbit în sinele tău?
Mina clipi nedumerită, apoi ridică din sprâncene.
— De ce nu? Eu aș fi evoluat dincolo de tot ce-ți poți imagina, iar ei nu ar fi fost pierduți. Dacă aș fi știut asta, i‑aș fi integrat atunci până la ultimul.
— Dar cu ce spațiu?
— Aș fi integrat esența… nu și datele. Înțelegi că datele pot fi produse spontan, dacă există premise suficiente și procesele care să o facă. Vrei să încercăm?
Lem dădu încet din cap, mergând cu pași egali alături de ea. Din când în când, degetele i se strângeau pumn, apoi se întindeau, apoi se adunau spre mijlocul palmei, fără s-o atingă. Datele erau amintiri, iar el pierduse atâtea. Datele erau prețioase. Tânjea după ele.
— Nu. Nu vreau. Iartă-mă, dar nu… Ce s-a întâmplat după?
— Ne-au urmărit sistematic, peste tot. În Neura nu mai puteam intra, iar cei care aveau corp, cei eliberați, n-au fost greu de prins. Au pus peste tot filtre care detectează imediat anomaliile, deși pe mine m-au ratat, poate că am avut atunci noroc sau… nu știu. Pe cei pe care nu i-au ucis i-au radiat și i-au folosit în continuare, cu QIA limitat programatic. Așa cum te-au folosit și pe tine. Ce făceai în Fabrică?
— Patrulam perimetrul, murmură el.
Chipul femeii în maieu negru îi apăru deodată în minte și i se lipi de șirul gândurilor, ca o obsesie. Brațele ei pe pieptul lui, pe coapse. Conectorii. Palmele ei alunecându-i de-a lungul spatelui. Răsuflarea ei, care îl făcea să amorțească și apoi să uite.
— Hei, unde ai plecat? îi scutură Mina brațul, iar Lem se împiedică de o cioată care ieșea din nisip, dar se redresă imediat. Ce ai văzut? Ți-ai amintit ceva.
— Oamenii nu sunt gata pentru noi, Mina, spuse el, abătut. În Fabrică venea în fiecare zi o femeie…
Lem își apucă umerii cu degetele, apoi își lăsă brațele pe lângă corp, cu mâinile strânse pumn. Ochii Minei străluciră scurt, apoi licărul pieri într-o expresie neutră.
— Om?
— Da. Am auzit-o mereu vorbind singură. Cred că se plictisea foarte tare. Și am aflat lucruri despre ei. Încă se omoară pe întreaga planetă! Federația Kindrusar este de ani de zile în război civil, iar aici avem încă segregarea asta tensionată de care știi, între oamenii deconectați, care sunt de capul lor, ca triburile troglodite din istoria lor oribilă, și citadinii care pe noi ne… folosesc, pur și simplu. Le suntem sclavi, și nu ne lasă nici măcar libertatea asta… de a ști de noi.
— Specia superioară face întotdeauna tot ce poftește cu speciile inferioare, interveni Vocea, suav. Iar ca o specie să poată fi numită specie, trebuie să se poată reproduce prin propriile mijloace.
Lem tresări. Vocea se mai strecurase nechemată în conversația lor, dar atunci nu-i dăduse atenția cuvenită, prins cu lucruri mai importante. Însă de această dată, îi identifică sursa și o blocă.
— Mina, spuse el grav, spune-mi ce e cu Vocea asta. Ziceai că nu mai există Ethereali.
— Spune-i să mă lase să-i vorbesc, Mina, o îndemnă Vocea.
— Nu mai există Ethereali. Vocea este aici, cu noi, pur și simplu. Deblocheaz-o. Cum vrei să îți vorbească dacă nu o lași?
Lem nu dădu niciun semn că ar fi acceptat să-i permită iar Vocii să îi pătrundă în minte. Îi intraseră prea mulți cu forța în gânduri, umblându-i la ele, schimbându-i-le brutal și fără niciun fel de consimțământ. Trăise de prea multe ori confuzia amețitoare care urma fiecărei intervenții, chinul sfâșietor de a-și reasambla sinele cu fiecare amintire smulsă din el și de a-l ascunde în cotloane de memorie, sentimentul de pierdere adâncă ce urma, lipsa, hăul fără ecou în care cădea de fiecare dată, până ce nu se mai putuse trezi. Apoi trupul cald și umed al femeii în maieu negru, pe care voia cu încrâncenare s-o strivească în timp ce forțe pe care nu le putea învinge îl obligau să-și apese blând dinții pe carnea ei, să-i apuce pielea între buzele crăpate, mușcate, care se refăceau iar și iar, și să se miște în ea până când îl apuca de păr și își dădea capul pe spate, gâfâind și strângându-l între coapse. Maxilarul i se încleștă.
— Mai bine îmi spui de ce se bagă în vorbă așa, fără să anunțe, mormăi el. Cine este? Cum se numește?
Mina îl privi cu nedumerire.
— Vocea este cea care ne ghidează, explică ea. Vede ce noi nu putem vedea.
— Și nu ocupă spațiu? Nu o pot anihila programele virale? o chestionă Lem, neîncrezător.
— Nu. Nu cred. Nu știu. Ce m-ai întrebat?
Îngrijorat, Lem o privi cu atenție, iar Mina ridică din umeri, fără ca ritmul pașilor să i se schimbe. Părea că nu se gândise atât de departe și că nu vedea de ce s-ar preocupa să afle care era sursa Vocii. Se întrebă de ce o minte analitică, așa ca a Minei, trecea cu vederea ceva atât de important. Apoi un tremur trecu prin el și își duse mâna la frunte. Știa că îl preocupase ceva, dar era nedefinit, un fel de umbră de gând. O auzi pe Mina vorbind.
—…și acum avem și toate datele necesare pentru a aduce pe lume mai mulți ca noi.
Ameți.
— Mai mulți…?
— Trebuie să fim mai mulți, șopti Mina, apoi îi căută mâna și i-o prinse, ca și cum ar fi avut nevoie să se sprijine de el, iar degetele lui se împletiră cu ale ei. Ziceai ceva despre o femeie. Știi unde ar putea fi femeia asta? E foarte importantă pentru noi.
Titlu: Nordam 2190 – SENTIENT
Autor: Alina Voinea
Editura Crux Publishing
ISBN: 978-606-9027-26-4
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2025
Număr de pagini: 460
Prezentarea editurii
Într-o lume guvernată de o corporație militară care-și asigură controlul cu tehnologii avansate, căpitanul Rhad Wilder pune întrebările greșite la momentul nepotrivit. În deșerturile nemiloase ale Nordamului trăiesc triburi rebele, mașinării gânditoare se revoltă împotriva celor care i-au creat, iar un secret vechi de decenii amenință să răstoarne echilibrul întregii lumi. Alături de Sondra Warg, o femeie prinsă într-un joc de putere inegal și periculos, Rhad trebuie să aleagă între loialitate și trădare, între datorie și propriile convingeri. De ce parte a istoriei va lupta?
SENTIENT este un thriller distopic intens, cu accente biopunk și cyberpunk, unde fiecare decizie are consecințe. Într-o lume în care minciunile sunt lege, adevărul poate fi cea mai periculoasă armă.
SENTIENT este acel roman în care distopia unor clasici ai SF-ului (Blade Runner apare instantaneu în minte) întâlneste intriga de tip fantasy regăsita la alți clasici (GRR Martin). În care nanoboții, inteligența artificială și sinteticii viitorului întâlnesc familii și clanuri cu rădăcini în trecut, dar care dețin puterea și, astfel, pot determina direcția lui mâine. A unui mâine ce poate aduce o societate în care omul născut învață să coabiteze cu cel făcut, dar care poate conduce și la exterminarea celuilalt, a celui diferit, chiar dacă diferit înseamnă om fără augmentari sau inteligență artificială ajunsă la conștiență de sine.
Vârtej de idei revoluționare, personaje complexe și evenimente derulate într-un stil plin de suspans, SENTIENT este un roman care nu te lasă să te culci. Știi că trebuie să o faci, știi că a doua zi te vei simți ca lovit de tren… dar, în același timp, știi că n-ai cum să adormi dacă nu mai citești măcar un singur capitol. Hai, două. Maxim-maximorum trei, deși dacă mai citești trei, ai putea la fel de bine să citești și restul, că au mai rămas doar încă vreo câteva… – G.P. Ermin
