Capitolul 1
O zi aproape plictisitoare de vacanță
Profesorul Virgil Bunea se trezi ca de obicei la ora șapte dimineața fără nici un pic de efort fiindcă de ani de zile era obișnuit să se trezească la ora asta fie vacanță, fie week-end. Pe vremea când încă mai trăia soția lui, care era o leneșă și dezordonată model, mereu îi reproșa că este prea corect și prea tipicar. Sâmbăta sau duminica indiferent cât de ușor se trezea, tot la ora șapte conform tabietului, tot o auzea mormăind dezaprobatoare când se ridica ușor din pat să se ducă în sufragerie și să lucreze sau să citească.
Au trecut trei ani de când a murit în accidentul de mașină atât ea cât și părinții ei și în câte o duminică i se mai părea că încă îi aude vocea mormăind același vechi reproș. Din când în când în câte o astfel de zi își făcea reproșuri că nu și-a făcut timp să dea examenul de conducere fiindcă doar știa ce dezordonată era soția lui și că uneori avea impresia că totul i se cuvine. Inclusiv prioritate din toate direcțiile cum glumea ea uneori.
După accident poliția i-a spus clar că vina îi aparținuse în întregime ei așa că a fost bun de plată pentru daunele produse dar nu asta era problema fiindcă stăteau bine cu banii. Problema era că a rămas cu o casă imensă pe cap în care uneori se simțea atât de singur încât simțea nevoia să vorbească de unul singur. Și cu o durere în suflet care nu-i mai trecea. Fostul lui coleg de clasă, Paul Nedelcu care ajunsese cel mai bun psiholog al județului i-a spus la un moment dat că toate astea vor trece. Iar dacă nu vor trece atunci să se căsătorească din nou fiindcă poate nu știa dar era unul dintre cei mai bine văzuți burlaci din oraș.
— Din cauza caselor, probabil a glumit el și Paul i-a răspuns.
— Ei, din cauza celor două case ca niște vile, din cauza contului de care se tot vorbește că îl ai destul de dolofan plus că nu ești nici tu chiar așa de urât cum te crezi.
Au râs amândoi de gluma asta fiindcă toată lumea știind că socrul lui era un antreprenor de succes și cum nu aveau alte rude lumea vorbea că i-a lăsat o mică avere. Iar pe lângă casa în care locuia îi mai lăsase și o vilă în Poiana Brașov pe care o închiriase ca să scape de grija ei.
De fapt dispunea de o avere destul de mare dar se apropia de 33 de ani și nu prea mai avea încredere în femei. Nu devenise doamne ferește misogin dar nu mai avea încredere în ele și gata. Și asta nu din cauza fostei soții ci fiindcă avusese câteva experiențe care l-au făcut să își piardă încrederea în femei așa la modul general. Mai avea uneori câte o aventură, ca să-și mai potolească hormonii dar când vedea cât de repede ajungea discuția la căsătorie prefera să-și lase hormonii nepotoliți.
Când s-a uitat în calendar și-a dat seamă că era luni 23 august și fără să vrea și-a amintit ce îi povesteau colegii mai în vârstă despre această zi nefastă. Își imagina din spusele lor chinurile prin care trebuiau să treacă altădată cadrele didactice și elevii cu ocazia acestei zile festive. În astfel de momente parcă se bucura de libertatea obținută deși el nu participase la nici una și știa de calvarul fostei zile festive doar din povestirile colegilor mai în vârstă.
A mai luat o gură din cafeaua care aproape se răcise și înainte de a ieși din bucătărie a privit instinctiv spre fundul ceștii de cafea. Doina, fost lui soție era o maniacă a ghicitului în cafea și deși îi spunea mereu că este doar un simplu amuzament nu de puține ori a văzut-o ținând seama de semnele pe care ei i se părea că le vede pe fundul ceștii. În câte o dimineață când uita de mania ei și își spăla din greșeală ceașca o auzea bombănind până spre amiază că cine știe ce era în ceașca lui și nu voia ca ea să își dea seama.
Oricum dacă ar mai fi trăit azi i-ar fi făcut un scandal cât toate zilele pentru că pe fundul ceștii lui se lăfăia clar ca într-un glob de cristal o … inimă enormă și compactă.
Iar îi lipsea Doinița, cum o alinta el fiindcă din felul cum era așezată inima ar fi putut să-i spună dacă urma să se îndrăgostească el de cineva sau altcineva urma să se îndrăgostească de el.
Încă zâmbea când a ieșit afară din casă și în timp ce încuia ușa a auzit obișnuitul salut al vecinului lui care ca în fiecare dimineață îl saluta din stratul lui de trandafiri târzii.
— Oh, bună dimineața domnule profesor. Dar ce zâmbitor sunteți azi! Precis ați visat ceva frumos.
Vecinul lui, un colonel pensionar care se ținea extrem de bine pentru cei 75 de ani și ceva pe care îi avea fusese un bun prieten cu socrul lui, făcuseră și o portiță în gard și se vizitau reciproc pentru câte o partidă de șah sau când erau mai bine dispuși pentru câte o tablă. Știa că îl chema Vasile Cernea și fusese colonel, ceva comandant într-o echipă de trupe speciale în tinerețe, oricum se vedea că avea instrucția militară în sânge. Chiar dacă era cu peste 40 de ani mai în vârstă nu a renunțat niciodată la pluralul de politețe față de el deși se vedea că era singur și că ar fi vrut să se apropie ceva mai mult. Era un om activ fiindcă mereu îl vedea robotind prin grădina despărțită de a lui doar de un gard destul de scund.
Și deși Virgil era destul de expeditiv cu vecinul lui mai ales dimineața sub pretextul că încă nu era treaz de-a binelea fiindcă la el își face cafeaua mai greu efectul în dimineața asta a simțit nevoia să meargă până la gard și să de-a mâna și să-i explice cauza veseliei.
S-a distrat și colonelul, mereu i se adresa așa cu domnule colonel, pentru că simțea că asta așteaptă și când să plece l-a întrebat:
— Domnule profesor știu că sunteți o fire practică și un cartezian convins, de, ca orice profesor de fizică care se respectă, dar ce ne facem dacă azi veniți însoțit de o damnă? Să vă caut în imensa mea bibliotecă o carte de vise să vedem despre ce este vorba?
În era internetului când toată lumea își umplea tabletele cu volume virtuale vecinul lui avea o bibliotecă de invidiat și nu de puține ori când era în vizită pe la el se întâmpla să se oprească câteva minute și să se încarce cu trecut cum spunea el.
— Din păcate asta nu vă ajută fiindcă era vorba de cafea nu de vise.
Domnul Georgescu a spus apoi un lucru pe care nu îl credea în stare:
— Dacă nu ați spălat încă ceașca sunteți atât de amabil să mi-o arătați și mie fiindcă de obicei superstițiile astea cu cafeaua și cu visele vin la pachet.
O clipă a vrut să zică că a spălat-o apoi și-a spus că bietul pensionar nu merită să-și bată jos de el în halul ăsta așa că, a intrat în bucătărie și i-a adus repede ceașca apoi și-a luat la revedere, a ieșit din curte și s-a îndreptat spre școală. Era vacanță dar fie vacanță sau nu la ora opt el voia să semneze condica. Cândva vor trece la condica de prezență cu cartelă și evidența pe calculator dar amâna cât putea momentul ăla fiindcă din câte se spunea tot pe el va cădea sarcina asta. Pe el și pe colegul de la informatică.
Locuia pe strada Nisipului de Sus și norocul lui era că făcea mai puțin de zece minute până la liceu așa că putea să nu se grăbească și să meargă în pasul lui obișnuit.
În timp ce încuia poarta a văzut cu coada ochiului că peste drum se deschide o altă poartă și o elevă îmbrăcată în costum de tenis iese și privește spre el.
Strada avea cam cinci metri lățime așa că salutul ei s-a auzit clar în dimineața de vară:
— Bună dimineața domnule profesor! Pot să vă rog ceva?
Înainte ca el să îi răspundă fata a ajuns lângă el fără să privească nici în stânga sau în dreapta și i s-a părut destul de imprudentă traversarea ei cu toate că treceau extrem de puține mașini mai ales la ora asta a dimineții.
Fata se numea Clara Stoicescu și trecea acum în clasa a XII-a. O știa atât de bine nu numai din cauză că erau vecini ci și fiindcă era înscrisă la cercul de fizică, lucru destul de ciudat la o fată. Mai ales la o fată atât de frumoasă ca ea fiindcă nu de puține ori a auzit femeile de serviciu discutând și mirându-se în urma ei: „Doamne cât de frumoasă este fata asta! Parcă ar fi o prințesă!”
De aproape nu se vedea așa de bine dar când se întâmpla uneori să meargă în urma ei în drumul spre școală se mira și el ce corp perfect putea să aibă. Și parcă conștientă de frumusețea ei și a trupului ei avea un mers, așa cambrat de parcă era o mânză în buiestru iar părul de un blond închis prins într-o coadă de cal i se plimba dintr-o parte în alta lăsând în urma ei un miros îmbătător.
Virgil Bunea își alungă gândurile deloc potrivite pentru un profesor și o privi întrebător:
— Sigur că da Clara! Spune, cu ce te pot ajuta?
Fata a privit timid în jos apoi a întrebat:
— Mă duc să mă antrenez pentru viitorul campionat de tenis de luna viitoare și aș vrea să vă rog… a avut o ezitare și o clipă a crezut că vrea să-l roage să-i fie partener și se pregătea să refuze când fata a continuat: să-mi dați voie să vă însoțesc până la școală.
Ia răspuns înainte să își dea seama ce face:
— Sigur că da, nicio problemă dar zău că nu înțeleg de ce!
Fata a arătat spre cafeneaua de la capătul străzii:
— Acolo în fiecare dimineață sunt adunați tot felul de pierde vară care îmi aruncă vorbe murdare și mă gândesc că dacă sunt cu dumneavoastră poate se abțin. Doi dintre ei au terminat liceul anul trecut și le-ați fost profesor. Poate că li se face jenă.
Ei uite că numai pe post de bodyguard nu a mai fost momit să fie dar a acceptat cu plăcere pentru că știa cât de mult se schimbase tineretul în ultimul timp și deși situația părea complet scăpată de sub control măcar așa punctual mai putea ajuta și el puțin la calmarea situației.
— Și să nu îmi spuneți vă rog că se leagă de mine numai fiindcă sunt în costum de tenis. Și dacă sunt numai cu un trening pe mine la fel procedează.
Acum Clara era într-o rochiță de tenis albă, scurtă și pliată și arăta sexy și drăguță dar profesorul Bunea și-a adus aminte că de vreo două ori a văzut-o și în trening și că îl avea atât de mulat pe fund încât îți venea să mergi și să-l mângâi ca să te convingi că este sau nu adevărat. I s-a făcut rușine de gândurile lui, deloc potrivite cu ale unui profesor și în ziua aia chiar a mers mai încet ca să nu fie nevoit să o mai vadă în fața lui etalându-și formele.
Distanța între casele lor și cafeneaua de care vorbise fata era de vreo 200 de metri și într-adevăr pe terasă se vedeau trei băieți care păreau că beau cafeaua matinală care urma să-i pună în mișcare pentru prostiile pe care aveau de gând să le facă peste zi.
Pe drum au discutat una, alta și despre când ar fi bine să se deschidă cercul de fizică fiindcă se făceau experiențe interesante care erau reale și cu totul deosebite de simulările de pe calculator. Clara și-a schimbat locul în așa fel ca să fie ea în stânga, pe lângă zid poate în ideea de fi văzută mai bine și mai ales să fie văzută că este însoțită de fostul lor profesor.
Când mai aveau vreo cinci metri până să ajungă în dreptul meselor scoase pe jumătate pe trotuar fata a schimbat geanta cu echipamentul pentru tenis în mâna stângă iar cu dreapta l-a cuprins pe după talie. Deși a mers mai departe mecanic, ca un automat condus prin telecomandă psihicul lui a rămas blocat. Nu era sigur dar a avut impresia că fata a și culcat puțin capul pe umărul lui când a zis:
— Așa cum spuneam abia aștept să începem fiindcă nu știu cum sunt alții dar eu una ard de nerăbdare.
Se pare că și băieții de pe scaune au rămas la fel de blocați fiindcă au mormăit un fel de bună dimineața cu o jumătate de gură iar ei au trecut așa îmbrățișați mai departe spre strada Băilor.
În cele din urmă profesorul s-a trezi parcă dintr-o transă și a întrebat:
— Clara, ce faci?
— Nimic deosebit! Voiam doar să vadă că sunt sub protecția dumneavoastră.
Au dat colțul pe strada Băilor și ea s-a desprins parcă cu părere de rău de el.
— Vă rog să mă iertați dar asta mi s-a părut cea mai bună soluție atunci pe moment. Nu știu ce m-a apucat.
Profesorul Bunea a încercat să ignore amintirea fiorului plăcut pe care l-a simțit atunci când capul ei s-a lăsat pe umărul lui.
— Bine, bine te iert de data asta dar să nu mai faci.
A arătat clădirea SRI-ului pe lângă care tocmai treceau și a încercat să o dea pe glumă:
— Tu nu vezi că suntem chiar lângă SRI și ăștia înregistrează tot: vrei să ne trezim așa îmbrățișați la știrile de la ora cinci.
— Nu cred că dau ei așa un material bun din mână pentru o simplă știre. Cred că păstrează filmul să vă șantajeze în cazul în care luați premiul Nobel.
Au râs pe tema asta și lui Virgil nu-i venea să creadă cât de ușor a reușit să treacă peste o atât de flagrantă încălcare a regulamentului școlar.
La despărțire, fiindcă ea o lua spre vestiarele terenului de sport iar el trebuia să intre în clădirea principală i-a mai adus odată aminte:
— Clara ține te rog minte fiindcă cred că acum s-a lămurit toată lumea că ești protejată de mine: fără îmbrățișări sau alte gesturi intime.
— Am înțeles domn’ profesor. Fără îmbrățișări, cel puțin nu acolo unde putem fi filmați de SRI, a glumit ea la despărțire și s-a depărtat cu mersul ei cabrat iar el a rămas privind ușor năuc în urma ei.
„E clar că cel care a născocit costumele astea de tenis nu a fost om normal” și-a spus el mormăit și după ce a semnat condica de prezență a mai stat de vorbă cu vreo doi colegi apoi a urcat în laboratorul de fizică.
Parcă fără să vrea s-a dus la geam fiindcă geamurile dădeau spre terenul de sport.
Clara era deja acolo și se încălzea pentru antrenament. Parcă se aștepta să apară fiindcă atunci când i-a văzut umbra la geam i-a făcut bucuroasă cu mâna. I-a răspuns și el și după ce a privit câteva minute la zborul ei prelung în întâmpinarea mingii s-a retras de la geam încercând să își facă ordine în hârtii dar mai ales în gânduri.
Ceruse încă de la sfârșitul anului trecut și în cele din urmă i s-au aprobat fonduri pentru aparatele necesare pentru experiențele de fizică. Le-a comandat și acum le aștepta să vină de la o zi la alta și a mai căutat de câteva ori dimensiunile și specificațiile aparatelor pe internet deși le știa aproape pe dinafară. O să fie pe urmă cam înghesuială în laborator dar el credea că o merita din plin. Cu totul altfel era o experiență simulată față de o experiență reală. Ca și cum ai face sex virtual în loc de sex normal și-a amintit el de o experiență neplăcută cu o tânără cunoscută online. Nimic nu se compară cu un trup cald și mătăsos strâns în brațe.
Iar și-a adus aminte de Clara, s-a dus la geam și fata l-a observat imediat și i-a făcut cu mâna neglijând mingea care a trecut pe lângă ea. I-a răspuns și el și prin cap i-a trecut un gând ca de adolescent: cum ar fi să ia un periscop, că doar avea unul destul de bun în laborator și să se uite cu el după fată ca să nu-l mai vadă când se uită la ea. Și cum ar fi ca cineva, unul dintre colegii sau colegele lui să îl surprindă spionând o elevă pe terenul de sport.
Mda, mai bine să își vadă de lista lui de materiale, și-a spus el și chiar s-a scufundat o vreme în muncă uitând de toate. A început apoi să mute aparatele vechi în depozitul cu materiale punându-le la întâmplare în așteptarea celor noi.
Capitolul 2
O capcană imbatabilă
După o vreme când aproape terminase și el cu mutatul instrumentelor de măsură și cu tabelele pentru noile lui „jucării” cum le numeau unii colegi mai sarcastici, s-a auzit o bătaie timidă în ușă.
După ce a răspuns spre uimirea lui a văzut-o intrând pe Clara numai că de data asta era îmbrăcată tot într-un costum tot alb dar de Karate.
— Bună ziua, domnule profesor, mă scuzați că vă deranjez iar și de data asta dar cu două rugăminți.
Virgil avea o ușoară senzație de neliniște văzând-o atât de dezinvoltă și atât de aproape de el. Dacă nu ar fi fost și profesorul ei ar adăugat măcar în minte: și atât de frumoasă! Dar era profesor așa că și-a luat o figură serioasă ca să nu-i vină iar fetei cine știe ce idee și a spus cât a putut de serios:
— Sigur că da. Doar spune!
— Nu știu cum să vă zic ca să nu mă interpretați greșit dar am întârziat puțin mai mult la discuții cu o colegă și acum la dușuri și la vestiare au rămas numai băieții și sincer să fiu nu mă simt deloc confortabilă să mă amestec singură printre ei acolo.
Virgil s-a încruntat:
— Doamne Clara, sper acum că nu vrei să vin să te păzesc până o să faci tu duș?
Fata a chicotit și ea la o asemenea idee și a negat hotărâtă.
— Sigur că nu domnule profesor… mă gândeam doar să mă lăsați pentru câteva minute în depozitul cu materiale cât să mă schimb. Totuși nu pot merge cu costumul ăsta de Karate până acasă chiar dacă locuiesc atât de aproape. Iar duș, asta e, o să fac când o să ajung acasă.
Efectiv Virgil a rămas cu gura căscată. Era pentru prima dată când era pus în fața unei asemenea situații și nu știa cum să procedeze.
Fata a luat tăcerea lui drept o aprobare așa că s-a întors și a încuiat ușa:
— Nu a mai rămas aproape nimeni în școală dar este mai bine așa până mă schimb să nu se interpreteze cine știe cum.
Clara era de trei ani membră a cercului de fizică și tot de trei ani îl ajuta alături de alți elevi la aranjatul și mutatul aparatelor din laboratorul de fizică așa că se simțea ca acasă în laborator.
În câteva secunde fata a ajuns în depozitul cu materiale și a intrat lăsând ușa întredeschisă. Virgil a rămas siderat fiindcă deși vedea de la o zi la alta cum elevii își schimbă comportarea și își iau tot mai multe libertăți situația asta era cu totul nouă pentru el. A aruncat o privire spre locul unde ar fi trebuit să fie camera video de supraveghere dar știa că este defectă și când i-a spus administratorului să-i cheme pe cei de la întreținere a spus să mai aștepte fiindcă sunt mai multe camere defecte și o să-i cheme chiar înainte de a începe școala pentru toate o dată. Așa că a demonta-o chiar el și ea aștepta cuminte pe masă să vină tehnicienii să o ia.
S-a ridicat în picioare neștiind ce să facă când din depozit s-a auzit un țipăt care s-a repetat după câteva secunde parcă și mai puternic. O clipă s-a gândit la prize defecte, la tot felul de instalații care ar putea să o facă pe Clara să scoată asemenea țipete. Oricum s-a repezit cât a putut de repede spre depozit și a deschis ușa. În mijlocul depozitului printre osciloscoape și alte aparate de măsură Carla stătea în picioare și privea înspăimântată într-un colț.
— Un șoarece, am auzit un chițăit de șoarece a spus fata înspăimântată și a țâșnit pe lângă el până în mijlocul laboratorului de fizică.
Profesorul a privit la aparatura care stătea în dezordine așa cum o așezase el la întâmplare dar era clar că nu avea nici o șansă să vadă și cu atât mai mult să prindă vreun șoarece în dezordinea din depozit.
— Aduceți-mi vă rog geanta cu echipament fiindcă eu nu mai intru acolo! a spus pe un ton hotărât Clara.
A ridicat geanta cu echipament a Clarei și când a revenit în laborator și-a dat seama că șoarecele devenise între timp cea mai mică problemă pe care o avea pentru că în mijlocul laboratorului îmbrăcată numai cu o pereche de bikini minusculi de culoare albastră fata îl aștepta să-i aducă geanta cu echipament. Își ținea mâinile la sâni dar atunci când el s-a apropiat să-i dea geanta ea a întins amândouă mâinile ca să o ia eliberând cei mai frumoși sâni pe care îi văzuse el vreo dată. Erau fermi și virginali și sfârcurile țâșneau asemenea unor gheizere în sus și parcă pocneau în așteptarea unei mâini ca să-i mângâie.
A încercat să nu-i privească și s-a uita instinctiv iar spre locul unde ar fi trebuit să fie camera de supraveghere iar Clara a spus șoptit:
— Este defectă! Am auzit când ați spus ieri domnului administrator să vină să o repare…
În mintea lui era clar cum aveau să se desfășoare lucrurile: Clara avea să ia geanta de la el, o să scoată hainele din ea și se va îmbrăca, acolo sau poate se va ascunde după vreo masă ca să se ferească de privirea lui.
În mintea Clarei se pare că lucrurile aveau să se desfășoare puțin altfel pentru că a lăsat să cadă geanta jos între ei, a pășit peste ea și s-a apropiat până aproape l-a atins și la privit drept în ochi și l-a întrebat:
— Domnule profesor, credeți că sunt o fată urâtă?
Profesorul Virgil Bunea, cel mai serios și mai sobru profesor din tot liceul a rămas efectiv cu gura căscată. La orice de întrebare se aștepta dar nu la așa ceva. A înghițit în sec apoi a încercat să vorbească dar nu a iești decât un fel de hârâit. Și-a dres vocea și în cele din urmă a răspuns:
— Doamne Clara, cum poți să întrebi asemenea prostii. Ești cea mai frumoasă femeie, mă rog fată pe care am văzut-o în viața mea.
Fata îl privea neclintită cu ochii ei albaștri care parcă își schimbau nuanța devenind puțin mai închiși la culoare în funcție de sentimentele fetei. În orice caz fiind atât de aproape se vedeau în ei clar niște puncte și irizații aurii.
Clara nu părea mulțumită de răspuns:
— Nu vă cred! a spus ea hotărâtă.
— Cum poți să spui așa ceva Clara? Toată lumea, inclusiv eu așa credem că tu ești cea mai frumoasă fată. Femeile de serviciu zic în urma ta după ce treci că parcă ai fi o prințesă. Și au perfectă dreptate.
— Sunt frumoasă după părerea tuturor inclusiv a dumneavoastră dar totuși am ceva în mine care nu vă place, nu-i așa?
— Carla nu mă face să repet: ești o frumusețe perfectă, ce vrei mai mult?
La colțurile minunaților ei ochi au apărut lacrimi și fata a spus:
— Dacă ar fi așa cum spuneți dumneavoastră atunci nu înțeleg cum puteți să stați ca un lemn în fața celei mai frumoase fete pe care ați văzut-o?
Profesorul a oftat ușurat:
— A asta era? Păi Clara dragă cum se zicea în poezia aia a lui Labiș suntem la ceas oprit de lege și de datini. Nici măcar nu ai împlinit 18 ani.
Lacrimile din colțurile fetei și-au mărit dimensiunea și păreau că imediat vor aluneca pe obraji.
— Îi împlinesc peste trei săptămâni în 15 septembrie. Ce credeți că se va schimba în mine în trei săptămâni? Ce credeți că se va întâmpla pe 15 septembrie: voi deveni brusc matură sau mai conștientă?
— Nu Clara dar legea zice clar că…
— Să facem abstracție de lege domnule profesor. Vă dau eu dispensă cu de la mine putere.
Profesorul a ridica palmele într-un gest de apărare și era gata să-i atingă sânii așa și le-a tras ca arse:
— Și înafara de asta tu îmi ești elevă iar eu îți sunt profesor: regulamentul spune clar că…
Fata la oprit punându-i mâna pe gură:
— Domnule profesor, suntem amândoi singuri într-o cameră încuiată, camera de supraveghere este defectă și este pe masă deci putem face abstracție de legi și de restul lumii dacă într-adevăr credeți că sunt frumoasă și nu mă mințiți.
— Clara, jur că ești cea mai frumoasă…
— Nu cred! a spus Clara și brusc din ochii ei albaștri care s-au întunecat cu totul s-a pornit un șuvoi de lacrimi cum Virgil nu mai văzuse niciodată la cineva.
Doina, fosta lui soție nu avea obiceiul să plângă ci atunci când ceva nu-i convenea mai degrabă țipa și trântea lucrurile din jur așa că nu știa cum să procedeze.
Singurul lucru care i-a trecut prin cap a fost să întindă mâinile spre ea și să o prindă de umeri într-un gest protector iar fata parcă atât ar fi așteptat fiindcă s-a cuibărit la pieptul lui și parcă suspinele de plâns s-au mai potolit.
După o vreme a ridicat ochii plânși spre el și a spus:
— Dacă spui că sunt atât de frumoasă și că îți plac dă-mi o dovadă!
Virgil nici nu a observat când a trecut de la plural la singular ci a scos din buzunar un pachet de șervețele și i l-a întins.
După ce fata și-a șters ochii și nasul Virgil a întrebat:
— Ce dovadă?
— Sărută-mă! Vorbele pot minți dar corpurile nu…
Virgil a privit spre buzele pline ale fetei. De la atâta plâns erau puțin umflate dar cu atât mai atrăgătoare.
S-a aplecat spre ea iar fata l-a sărutat agățându-se de el de parcă ar fi fost o salvare, un pai pentru un om care se îneacă. A simțit limba ei cum i se strecoară în gură într-o senzație atât de plăcută și de intimă de care chiar uitase că mai există. Nările i-au fost invadate de mirosul ei de transpirație de trup tânăr și corpul ei fremăta în brațele lui. Fără să vrea, ca și cum în corpul uman ar fi fost introdus încă de la naștere un soft biologic special pentru asemenea momente mâna dreaptă s-a întins și i-a cuprins sânul stâng și a început să îl mângâie blând. I se părea că îi simte bătăile inimii tinere cum își accelerează ritmul.
În cele din urmă după un timp care i s-a părut nesfârșit ea s-a desprins de el și s-a depărtat puțin privindu-l cu ochi luminoși și strălucitori:
— Acum te cred! Pasiunea pe care am simțit-o nu se poate mima.
S-a mai depărtat puțin și a răsuflat adânc iar sânii ei superbi ș-au mai ridicat un pic ca și cum ar fi participat și ei puțin la victoria fetei asupra lui. Fără să vrea și-a adus aminte de un banc spus de profesorul de sport care era un izvor nesecat de bancuri:
„Cică o fată îl ceartă pe băiatul care era cu ea: pot să știu de ce te holbezi la sânii mei? Păi ei au început primii, a fost scuza băiatului”
Așa cum se ridicau și coborau în ritmul respirației ei păreau o adevărată ispită și aproape fără să vrea a întins mâinile spre ei iar fata a venit iar pentru o sărutare la fel de lungă ca și prima.
După ce s-au desprins din încleștare fata s-a depărtat de el și l-a întrebat:
— Pot să știu de ce a durat așa de mult prostuț mic?
— Ce anume? a întrebat el nu foarte lămurit la ce se referă fata și cu atât mai mirat de modul cum i s-a adresat.
— Să faci ce ai făcut azi?
Virgil a ridicat din umeri:
— Doar știi și tu: legile și regulamentele ne sunt împotrivă.
— Dă-le dracului de legi și regulamente măcar când suntem noi doi singuri și ascunși de restul lumii.
A început să se îmbrace și l-a întrebat:
— Știi de când te iubesc?
— Credeam că doar mă placi.
— Nici vorbă, a spus ea. Te iubesc încă din clasa a noua încă de când ai intrat prima dată în clasa noastră. Erai încă în doliu după soția ta moartă și păreai atât de singur și de neajutorat încât am hotărât încă de atunci: eu voi fi cea care voi aduce fericirea în viața ta și te voi face iar să zâmbești. Nu-ți cer să mă iubești, este suficient că mă placi fiindcă la un moment dat nu știam ce să mai cred. Te pândeam pe geam să văd când pleci ca să ajung înaintea ta pe trotuar. Mă durea fundul de cât dădeam din el doar, doar o să-ți atrag atenția. Simțeam că mă privești, privirile tale mă ardeau ca o flacără dar erai atât de rece încât nu știam ce să mai cred.
— Regulamentul Clara… dar fata l-a întrerupt:
— Dă-l dracului de regulament. Tu știi că eu nu m-am sărutat cu nici un băiat în așteptarea sărutării tale de care nu eram sigur că va veni vreodată. Asta a fost prima mea sărutare dar zău că a meritat așteptarea.
Era îmbrăcată tot în costumul de tenis cu care venise azi dimineață și era la fel de frumoasă dar mai avea ceva de zis:
— Și să știi că nu îmi place fizica deloc, dar absolut deloc! Stăteam noaptea ca să învăț ca să fiu cea mai bună și să mă chemi acasă la tine la meditații ca să fii mândru de mine și să mă poți trimite la olimpiade. Uneori te chemam lângă banca mea și mă prefăceam că nu înțeleg ceva numai ca să vii lângă mine și să-ți simt mirosul și să te simt interesată de mine. Toată clasa știa că te iubesc numai tu nu vedeai nimic de parcă erai orb.
S-a apropiat iar de el și l-a luat în brațe:
— La biologie ni s-a spus despre o experiență care s-a făcut pe un pui de rață care a fost crescut într-o cutie cu dungi verticale. Când i s-a dat drumul din cutie nu recunoștea rațele din specia lui ci se ținea după cutiile cu dungi verticale pe care cei care făceau experiența le purtau prin fața lui. Mi-am dat seama că pentru tine dungile verticale sunt legile și regulamentele și am pus în scenă o mică piesă de teatru ca să le pot șterge din mintea ta.
— Stai un pic! a spus el. Șoricelul din depozit.
Fata a început să râdă fericită:
— Nu a fost nici un șoricel ci numai o capcană pentru un prostuț mic pe care îl iubesc! Aș vrea ca în public să păstrăm adresarea formală dar să mă lași să îți zic Virgil când suntem numai noi doi. Sau prostuț mic, depinde cum te porți și ce note îmi dai. Dacă îmi dai note mici o să strig în gura mare: „Nu-i corect Virgile să îmi dai 9 după ce ne-am sărutat toată ziua!”
L-a mai sărutat odată lung și s-a pregătit de plecare dar s-a întors de la ușă:
— Am uitat să îți spun dar poate îți aduci aminte că am zis că am două rugăminți atunci când am intrat aici.
— Începe să-mi fie frică, a spus Virgil pe jumătate amuzat pe jumătate îngrijorat.
Clara a scos telefonul și a format un număr iar când o voce de femeie a răspuns s-a dat mai aproape de Virgil ca să poată auzi și el.
— Bună ziua, mamă ce mai faci?
— Bine Clara, tu?
— Și eu fac bine, cum se mai simte bunicul?
— Din nefericire tot mai rău și ne așteptăm de la o clipă la alta să se stingă. Am să te anunț când va veni timpul. Dar de ce m-ai sunat?
— Mamă știi că alarma noastră făcea figuri încă de când ai plecat iar acum a crăpat cu totul și mie- frică să dorm singură noaptea.
A urmat o clipă de tăcere apoi mama ei a spus:
— Păi singura soluție ar fi să vii aici la Predeal.
— Nu pot mamă, știi câte antrenamente am aici și la tenis și la Karate și în curând încep și meditațiile pentru bacalaureat.
— Of, păi nu știu cum să facem atunci.
Fata a ridicat un deget spre Virgil, a zâmbit și a răspuns mamei ei:
— Am rezolvat deja mamă. Am vorbit cu domnul profesor Bunea și a spus că mă poate găzdui la el până te întorci tu.
— Vai Clara, dar cum să faci așa ceva? Cum să deranjezi omul pentru toanele tale. Ce-o să zică oare de noi?
— Nu zice nimic fiindcă a fost de acord, uite ți-l dau la telefon.
Clara i-a întins telefonul și Virgil a scos un anemic „alo” fiindcă nu era deloc pregătit pentru o asemenea discuție.
— Domnule profesor îmi cer mii de scuze pentru fiica asta a mea fiind că este tare nepoliticoasă uneori. Cum să vă deranjeze pe dumneavoastră cu așa ceva?
Virgil a tușit ca să-și dreagă vocea și a răspuns sobru:
— Chiar nu este nicio problemă doamnă Stoicescu. Oricum stăteam singur și am camere libere…
— Nu-i vorba de asta dar Clara este puțin cam alintată și răsfățată. Să nu o lăsați să vi se urce în cap și să nu tratați ca pe o musafiră. Să o puneți să facă treabă și să vă ajute în gospodărie. Să facă de mâncare că știe și să o puneți să facă curățenie. Mi-e jenă să vă plătesc chirie pentru ea așa puneți-o să vă plătească în natură.
— Bine doamnă Stoicescu ne vom descurca nu vă faceți nicio grijă.
I-a înapoiat telefonul Clarei și după ce au mai discutat câteva fleacuri fata a pus telefonul jos și l-a luat în brațe:
— Ce-mi place mie de multitudinea de înțelesuri ale limbii române. Mama a zis să-mi plătesc găzduirea în natură așa că ia de aici un mic avans.
L-a sărutat iar lung și a spus:
— Asta este a treia sărutare din viața mea și promit că după a treizecea nu le mai număr! Mă duc acasă să fac bagajul fiindcă se îndeplinește cel mai mare vis al meu: mă mut la iubitul meu! Te pândesc când treci ca să mă ajuți și să știi că te iubesc! Mult de tot.
A plecat cu mersul ei săltat și el a închis ușa în urma ei și s-a așezat la masa pe care o folosea drept catedră și și-a cuprins capul în mâini. Viața lui o lua razna și avea impresia că nu mai are nici un control asupra ei. Plus că parcă fata asta nu ținea foarte corect numărul de sărutări: parcă au fost totuși patru și nu trei cum zice ea. Nu că asta ar fi cea mai mare problemă a lui pe ziua de azi.
Titlu: O lacrimă de Batavia
Autor: SERGIU SOMEȘAN
Editie: Necartonată
An aparitie: 2022
Editura: SMART PUBLISHING
Format: 200 x 130 x 7
Nr. pagini: 184
„Ce film ar ieși!” a fost primul meu gând, cam pe când trecusem de pagina 20. Dar ce fel de film? Ce fel de carte? „Un (alt) roman post apocaliptic” ar fi o caracterizare incorectă. Chiar și „Un roman post apocaliptic atipic” ar fi pe lângă subiect, și asta dintr-un motiv simplu: suntem sigur într-o atmosferă post apocaliptică, dar lipsește Apocalipsa!
