Fragmentul poate fi ascultat online: Teodora Matei citește un capitol „O noapte la castel”.
Trunchiurile groase, uscate, din cămin, trosneau din când în când de parcă ar fi vrut să anime dialogul celor doi bărbați. Câteva sfeșnice din colțurile camerei aruncau o lumină difuză. Flăcările se reflectau în mânerele nichelate ale mobilei și în petalele de cristal ale candelabrelor prinse de tavanul înalt. Gazda rămăsese sprijinită de spătarul fotoliului îmbrăcat în catifea. Oaspetele era încercat de sentimente contradictorii, simțea că nu se putea bucura îndeajuns de vizita la care visase atâta vreme. Părea a se teme de ceea ce avea să afle. Voia să amâne cât mai mult momentul unei destăinuiri sau al unei întrebări. Stăpânul castelului se apropie de el și-i puse mâna pe umăr.
– Mai vrei vin?
– Nu, mulțumesc, e-atât de bun încât încerc să-l savurez, zâmbi Dominic.
Nikos se aplecase, iar ultimele raze de soare ale zilei de toamnă îi cădeau pe față. La colțurile ochilor avea riduri dese; prin șuvițele întunecate dinspre tâmple se strecurau numeroase fire albe. Zâmbetul, care și pe vremuri era unul zgârcit, de complezență, i se transformase într-o simplă mișcare a mușchilor, fără a mai fi însoțit de sclipirea din ochii mari, căprui.
– E timpul să trag draperiile, pe Anna o deranjează lumina asta de crepuscul. Dacă vine…
Nu termină propoziția. Cu spatele drept, cu pași rari, apăsați, Baronul se îndreptă spre cordoanele terminate cu ciucuri groși. Trase încet de ele și biblioteca se izolă, dintr-o dată, de restul lumii. Nu mai exista niciun castel, niciun oraș plin de muritori arși de dorințe, nicio închisoare din care demult, fiecare în felul lui, plecase. Rămăseseră doi prieteni vechi în fața unei carafe de vin, încă nepregătiți să umple golurile, doritori mai mult să se vadă decât să afle cum trecuse timpul peste ei.
Nikos se așeză pe fotoliul din fața oaspetelui. Puse piciorul drept peste cel stâng și își înmuie buzele în paharul pe jumătate plin cu licoare aurie.
– Îți mulțumesc, Dominic! Săptămâna trecută, când ți-am trimis invitația la cină, am ezitat mult înainte de a o semna. Am realizat că tu mi-ai fost unicul prieten adevărat, omul care mi-a acordat încredere pe vremea când eram doar un deținut. De lux, ce-i drept, dar…
– Nici eu nu eram mai mult decât un gardian la începutul carierei, recunoscu bărbatul zâmbind unor amintiri.
– Știu că ți-a fost greu atunci când… Când am plecat.
– Mi-a fost, oftă celălalt. M-am simțit trădat de tine, acuzat pe nedrept de cei din conducere. Scos din serviciu, interogat ca un infractor oarecare. La rândul meu, l-am avut pe Dan. Prietenul meu pasionat de calculatoare și femei mi-a fost alături, știind tot ce-i povestisem despre tine și blestem.
– N-am avut încotro, Dominic, n-am avut încotro… repetă baronul în timp ce-și privea tatuajul de la încheietura mâinii drepte.
Firul subțire, ca de ață, lega simbolurile străvechi ale apei, aerului, pământului și focului. Deși pielea își mai pierduse elasticitatea, desenul rămăsese la fel de viu ca în ziua când fusese aplicat de bătrânul magician.
– Până la ultima întâlnire cu bunicul Ritei, eram convins că zilele mele aveau să se desfășoare ca în ultimii ani: deținut în aripa condamnaților pe viață, posesorul unui tatuaj ce-mi permitea să revin la castel pentru a-mi reîntâlni prietenii, protectorul și iubitul Annei, autor de povestiri pe care n-o să știu niciodată de ce le-am scris, așteptând ca, într-un fel sau altul, să-mi pot recâștiga libertatea. Nici o clipă nu m-am gândit la vorbele bătrânului, la înțelesurile lor ascunse.
Baronul își drese glasul și lăsă capul pe spate clipind des, sperând ca lacrimile din colțurile ochilor să nu-i alunece pe obraji, dovedindu-i slăbiciunea.
– Din păcate, povestea ieșirii mele din închisoare e la fel de greu de crezut precum toate celelalte istorisiri cu care încântam, pe vremuri, cititorii revistelor online. Cred că, în afară de cei implicați în ele, ești singurul care le-a acordat încredere. Ăsta-i motivul ce te-a dus aici, alături de mine. Să-ți mulțumesc și să-mi cer iertare.
– Stai liniștit, se fâstâci Dominic, eu sunt un biet șofer de taxi, tu ești un nobil, nici nu se pune problema de iertare sau lucruri de genu-ăsta! Am fost curios, am aflat poate mai mult decât trebuia, mi-am dorit să-ți recâștigi libertatea, liniștea… Poate ăsta era drumul meu în viață.
– Tocmai despre asta-i vorba, prietene! Conduci o mașină, plimbând oamenii de colo-colo. Nu știu dacă veniturile îți sunt mai mari sau mai mici decât înainte, dar puteai căpăta vechime acolo, la închisoare, puteai avansa… Ai fi avut o altă poziție în societate.
Oaspetele dădu din mână zâmbind amar:
– Nu-mi pare rău! Poate ajungeam la fel de blazat precum colegul meu Leo, dependent de cutia cu clătite și sticla de Coca-Cola, nerăbdător să iau în primire vreun novice și să-l muștruluiesc doar ca să-mi arăt mușchii. Cât despre poziție în societate… Nu cred c-am pierdut nimic!
– Nu trebuie să fii politicos doar pentru că-ți sunt gazdă, Dominic! surâse Nikos întinzând paharul spre a ciocni cu celălalt.
– Îți spuneam despre vorbele magicianului, reveni Baronul la tonul serios dinainte. În noaptea în care m-a scos din castel și m-a dus în pădure să-mi arate mormântul Ritei… Ei bine, blestemul a început așa: Tu ai tatuajul. Te vei folosi de el în continuare. Nu mai poţi s-o faci pentru fata mea, ai s-o faci pentru mine. Cât am să trăiesc… Te vei întoarce la castel, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Însă oaspeţii tăi… Baroane, oaspeţii tăi îţi vor rămâne veşnic alături, ascunşi de ceaţă. Vei fi singur! Singur, împreună cu ei. Nimeni nu va înţelege şi nimeni nu te va crede!
Bărbatul oftă adânc. De-a lungul timpului, cuvintele i se întipăriseră în minte, unul câte unul. Și le repeta doar pentru a se convinge că nu era captiv într-un coșmar din care n-ar fi putut să mai iasă.
– Aveam două feluri de gânduri: primele erau rugăciuni. Nici nu știu cui le adresam, căci toată credința mea în divinitate îmi fusese zdruncinată de teribilele întâmplări din adolescența și tinerețea mea. În al doilea rând, ca pe un psalm de penitență, repetam spusele bătrânului. Literă cu literă mi se săpaseră-n memorie, vedeam aievea chiar și săgețile din ochii lui când mă împungea cu degetul ăla cu încheieturi noduroase, ca o creangă de copac uscat. Și toate astea ca să nu mi-o reamintesc pe Rita. Să nu fiu nevoit să-mi închipui durerea bietului suflet ce i se desprindea de trup…
– Ce s-a-ntâmplat? Te-a iertat? simți Dominic nevoia să intervină, nevrând să-și mai lase gazda captivă trecutului.
– Nu m-a iertat, mă va urmări de oriunde-ar fi, din orice lume pe unde-ar putea sălășlui duhul de vrăjitor! Doar că atunci, în noaptea evadării, a trebuit să-și recunoască neputința. Cuvintele ignorate de mine, de-a lungul vremii, fuseseră: Cât am să trăiesc…
Oaspetele se scutură ca de un fior. Simți nevoia să se ridice, să tragă o gură de aer și să-și maseze tâmplele. Citise povestirile Baronului de zeci, poate sute de ori. Nici măcar o clipă nu întârziase peste propoziția transcrisă de prietenul său. Trecuse cu ochii pe deasupra rândurilor, uneori plângând de disperare neștiind soarta celuilalt, alteori pierzându-se în visare, recreând din fragmente povestea de dragoste atât de frumoasă și atât de tristă dintre Rita și Nikos.
– Deci asta ți-a adus salvarea? întrebă cu glasul gâtuit de emoție.
– Da, prietene. Omul acela îmi spusese: Vei plăti după legile voastre, oarbe şi omeneşti. Blestemul meu e să rămâi pe veci cu femeia blondă, cu prietenii tăi băutori de vin şi jucători de cărţi… Ei nu vor şti. Vor trăi ca şi cum aşa ar trebui s-o facă, de-a pururea oaspeţi. Nu vor întreba şi nu vor cere nimic. Vei trăi cu mulţumirea şi împăcarea lor. Te blestem să-ţi foloseşti tatuajul ca să-i revezi, să petreci împreună cu ei. Să le vezi fericirea, dar să nu le-o poţi împărtăşi. Mă trimisese în închisoare cu o vină imposibil de dovedit. Același om mi-a oferit salvarea, ori măcar posibilitatea de a ieși dintre zidurile acelea strâmte.
– Ar trebui să te reapuci de scris povești, Baroane! dădu Dominic din cap.
– Am mai scris, pe ici, pe colo, pe unde-am fost prin lume… Tot mai simțeam nevoia să împărtășesc câte ceva despre mine…
– O, știu! Dacă nu erau Dan și nebunia lui, dacă n-aveam un tovarăș pierde-vară fără altă ocupație decât scotocirea internetului… Dacă n-ar fi stat zile și nopți să caute diverse cuvinte sau sintagme în articolele de pe bloguri… Ei bine, fără toți acești dacă te-aș fi jelit ca pe-un mort și mi-ai fi atârnat de inimă ca o piatră de moară! se dezlănțui bărbatul, accentuându-și fiecare frază cu mișcări ferme ale arătătorului mâinii drepte.
– Ciudat mod de a-mi spune că ții la mine, zâmbi Nikos cu o sclipire în ochi, prima din acea seară.
– În fine… Mai toarnă-mi un pahar, rogu-te, și promit să mă așez confortabil, să nu te mai întrerup. Mi-era dor de glasul tău, mi-era dor să știu că-ți era bine!
Baronul sună după unul dintre servitori, ceru o altă carafă și o cutie de trabucuri fine, iar când toate acestea sosiră pe o tavă grea de argint, își servi personal musafirul cu vin rece, aromat, din pivnița castelului.
– Înainte de toate, permite-mi să-ți cer ceva! E vorba despre Anna.
Abia când primi acceptul celuilalt prin înclinarea discretă a capului, Nikos continuă:
– Ea e într-o situație tare delicată. Nu știu cum să-ți explic astfel încât să n-o pun într-o lumină nefavorabilă. Îți amintești, bătrânul a zis: Te blestem să iubeşti aceeaşi femeie! Femeia care a luat locul Ritei. S-o amăgeşti cu plecările tale, să nu-i poţi răspunde niciodată la întrebări. Pentru că nimeni, niciodată, nu te-ar crede! Partea asta din blestem a rămas până-n ziua de azi și probabil o vom lua cu noi pe lumea cealaltă. Atunci când eu mi-am recăpătat libertatea, Anna a pierdut o parte din ea. E greu de spus ce știe despre tot ce i se-ntâmplă, dar uneori se trezește voioasă și cheamă cameristele, ordonându-le să-i pregătească baia, apoi rochiile de spectacol. E convinsă că urmează seara unei premiere. Alteori rătăcește prin castel căutându-mă. În zadar o prind de mână, o strig pe nume. Se scutură de mine ca de-o nălucire și umblă, plângând, pe coridoare.
Se opri, înghițind în sec; neputându-și stăpâni plânsul, se ridică și parcurse cei câțiva metri ce-l despărțeau de fereastră. Dând deoparte un colț al draperiei, șopti ca pentru el:
– Nu e mereu așa. Cred că știe absolut tot, dar mintea ei nu vrea să accepte adevărul. Au văzut-o niște medici de-aici, de prin alte țări… Unul dintre ei a sfătuit-o să scrie mult despre orice i se-ntâmplă, despre ce-ar vrea să spună celorlalți. Ține un jurnal. Câteodată, îl găsesc sub perna mea, alteori pe birou, de parcă m-ar îndemna să citesc. Am vrut să discut cu ea despre asta, dar se uită pierdută în ochii mei și zâmbește. I-am scris, la rândul meu, câte ceva, însă a rupt foile, lăsând caietul plin doar cu propriile cuvinte. Atât voiam să te rog: dacă vine, să ne prefacem că discutăm despre vreme, cărți, ori noutățile din oraș. Lasă-mă pe mine să stabilesc subiectele și totul va fi bine.
Dominic își aminti privirea tristă a femeii din timpul cinei, zâmbetul ei forțat, senzația că, de fiecare dată când voia să fie amabilă, părea să-și caute îndelung cuvintele. Clipi apăsat, în tăcere, încredințându-și gazda că n-avea să comită vreun gest necugetat.
Nikos se sprijini de spătarul fotoliului, fără a renunța la atitudinea mândră, considerată trufașă de cei ce nu-l cunoșteau, de stăpân al castelului și păstrător al unor taine dureroase. Își încrucișă brațele peste piept înainte de a face primele dezvăluiri:
– În seara aceea se adunaseră niște nori ciudați. Nu știu dacă-ți mai amintești.
Luând pauza Baronului ca pe un îndemn la confirmare, Dominic rosti încet, cu privirea pierdută în discurile mișcătoare de lumină aruncate de lumânări pe luciul unei oglinzi.
– Ba bine că nu! Fusesem cu Dan la un bar din centru și băusem, dar nu atât de mult încât să nu mai percepem corect realitatea. La un moment dat, prietenul meu s-a uitat în sus, s-a oprit și m-a prins de mânecă. Frățioare, mi-a zis, așa ceva n-am văzut de când sunt! Știindu-l ușor impresionabil, am dat să scap de strânsoarea lui, dar a insistat: Domi! Vine Apocalipsa, să mor io! Am văzut vălătuci de nori negri trecând în viteză peste oraș. După ei, fuioare albe ce se dezintegrau în câteva secunde. Apoi alte valuri cenușii compacte, întunecând străzile. Oamenii se opreau în loc și făceau poze sau filmau. Alții alergau disperați în căutare de adăpost. Am bănuit că venea vreo furtună, deși aerul era limpede, rece și nu se auzea niciun fel de tunet. Am privit vreo zece minute defilarea aia ciudată apoi ne-am îndreptat spre case.
– Așa e. Aveam ora de plimbare de la șapte seara, însă conducerea a decis că nu erau întrunite condițiile atmosferice favorabile pentru desfășurarea acestei activități. Bine, astea au fost cuvintele citite de pe foaie de fostul tău coleg, Leo. N-aveam de ales, i-am mulțumit, m-am așezat la masă și am recitit o povestire la care lucram mai demult. N-avea nicio legătură cu mine, așa că textul curgea greu, nu găseam timpurile, nici expresiile potrivite. Mi-am făcut de lucru până spre ora stingerii, când am închis laptopul și l-am predat celuilalt gardian, un tip roșcovan, morocănos, venit de pe altă secție. Mi-am făcut toaleta, am asistat la închiderea ușii și m-am întins, ca de obicei, pe pat.
– Doamne, ce m-ai speriat în prima mea seară din Sectorul Patru! nu se putu abține oaspetele de a-și aminti cum suspectase moartea unui deținut, atrăgându-și ironia colegului experimentat, Leo.
Nikos surâse, ca după amintirea unor momente plăcute. De fapt, atunci începuse Dominic să se intereseze de cazul lui. Aceea fusese seara ce marcase începutul relației dintre deținut și gardian.
– Ai fost singurul care a observat asta. Mă bucur, pentru că am câștigat un prieten. Mă întristez, gândindu-mă că, poate, te-am rănit. Iartă-mă!
– Baroane, tu care crezi în descântece și vrăji ale nomazilor, care-ți ai destinul legat de prima dragoste, îți ceri iertare? Gândește-te că așa a trebuit să fie. Eu mă simt onorat să stau acum, aici, cu tine, să te ascult, să mă bucur de încrederea ta. Am pierdut o slujbă, dar am câștigat un suflet ales. Voi fi alături de tine atât cât voi putea.
– Mulțumesc, șopti celălalt stingherit. Dar să revin… Aproape ațipisem când am auzit bătăi puternice în ușa metalică. Mi-am spus că visez, că așa ceva nu se poate întâmpla în sectorul condamnaților pe viață. Mi-am frecat ochii cu dosurile palmelor, m-am ridicat în șezut și am încremenit: în fața mea stătea bătrânul magician. Purta haina aceea lungă, de piele, cu care-l văzusem prin pădure când n-aveam decât zece ani, pălăria cu boruri largi, toiagul noduros ce-l ajuta să meargă printre copaci. S-a uitat la mine cu ochi stinși în care pâlpâia o scânteie slabă de viață. N-a rostit nici măcar un sunet, mi-a făcut semn să-l urmez și, pe ușa larg deschisă, prin fața gardienilor concentrați cu studiul monitoarelor de control sau a celor din pază, cu puști grele pe umăr, am părăsit închisoarea.
– Așa de simplu a fost? întrebă uimit Dominic.
– Exact așa. Umblam ca în transă pe urmele pașilor lui, aveam impresia adeseori că pluteam, acum eram la marginea orașului, acum intrasem în crâng… Dar drumul până la piatra albă, marcată cu tatuajul neamului lor, a fost cumplit. Îmi simțeam picioarele ca de plumb, voiam să mă opresc, să-mi îngădui câteva minute de odihnă, dar o voință ce nu-mi aparținea mă punea să-mi car propriul trup ca pe o povară, de parcă spiritul era cel ce-nainta prin întuneric. Și ploua ca în coșmarurile mele din vremea tinereții; șuvoaie de apă cădeau necontenit prin perdeaua de crengi jupuite. Când scăpărau fulgerele, vedeam silueta gârbovită din fața mea.
Baronul oftă adânc; își umezi buzele cu limba și agită paharul din mână în lumina flăcărilor din cămin, fără a-l apropia de gură, bucurându-se doar de mișcarea unduitoare a lichidului uleios.
– La piatra de mormânt ne-a întâmpinat câinele alb. Despre el îmi povestise bătrânul că fusese chemat spre a ajuta spiritul Ritei să-i părăsească trupul. Nu m-a mai atacat, dar mârâia pe înfundate, amenințător. Alături îi stătea cel mai de preț dar lăsat de fata de care mi-e legată viața: fiul meu.
La vederea surprizei sincere a oaspetelui său, Nikos făcu o pauză, lăsând vorbele abia rostite să-și găsească locul în mintea celuilalt, să-și dezvăluie înțelesurile.
– Ce nu mi-a spus demult bătrânul era că Rita murise în chinurile facerii, strigându-mă, de parcă simpla mea vedere i-ar fi adus alinare. S-a stins la scurt timp după ce-a devenit mamă, plângând de fericire, privindu-și fiul. Iar ceea ce nu-mi va da pace nicicând e gândul că îmi seamănă leit, iar ființa aceea simplă, înțeleaptă și dulce mi-a admirat trăsăturile pe care ar fi trebuit să le urască în ultimele ei clipe pe-acest pământ.
– Nici nu mi-a trecut prin minte…, recunoscu Dominic, sugrumat de emoție.
– Acesta-i purul adevăr. Iar cel ce devenise străbunic a întins degetul spre copil și mi-a spus: Pentru neamul nostru, e un străin. Pentru tine, o datorie. Ai grijă de el. Eu mă voi stinge curând. Mă rog să-i dăruiești viața pe care o merită! Câinele i s-a lipit de picior și amândoi, ca un singur trup, au dispărut printre copaci. Băiețelul de aproape trei ani a întins o mânuță spre mine; de cum l-am ridicat în brațe mi-am simțit sufletul ușor, mintea – limpede ca după un somn bun, odihnitor. N-am știut încotro s-o iau, așa că am mers spre castel. La jumătatea drumului, dragul de Tunet, calul meu negru ca tăciunele, ne-a ieșit în întâmpinare. La timp pentru a-mi petrece oaspeții ce se pregăteau de plecare. Trăsurile ce-aveau să-i ducă în satul din vale așteptau aliniate în fața porții iar ei, unul câte unul, mi-au strâns mâna, mulțumindu-mi de găzduire.
*
Cu zece ani în urmă
Ploaia lovea puternic geamurile ferecate ale dormitorului. Ca prin vis, Dominic auzea rafalele plesnind casa din toate părțile, strigătele fraților gemeni la vederea unui fulger impresionant, numărătoarea acestora în așteptarea tunetului. Tot o iluzie i se păru și alerta de mesaj de pe telefonul mobil. Într-un târziu apucă aparatul, îl apropie de față și citi: Executați tornada! Miezul nopții! Clipi des, încercând să îndepărteze senzația de vedere împăienjenită, dar și greața care-l apucase la trezirea bruscă. Regreta escapada din bar cu Dan, dar nu mai putea da timpul înapoi. Alarma se dăduse la ora douăsprezece; de când lucra la penitenciar nu prinsese decât fulgere sau tunete, adică incidente minore. Cea de față era una serioasă, o posibilă evadare dintr-un sector securizat.
Se îmbrăcă pe fugă, gândindu-se cât timp avea până când mașina de serviciu ar fi ajuns în stația din apropierea lui. Își permise să se spele îndelung pe dinți, apoi să-și arunce jeturi de apă rece ca gheața pe față. Înainte de a părăsi casa, merse în dormitorul celor mici și-i sfătui să se potolească. Înfășurat în pelerină, porni o cursă nebună prin ploaie, înfruntând vântul ce-l lovea din față.
În autobuz, n-avea nimeni chef de conversație, toți colegii erau indispuși după primirea alarmei, bodogăneau vremea, apa ce le intrase în pantofi sau le înmuiase hainele, ba chiar conducerea închisorii, în cazul în care ar fi participat la un simplu exercițiu. Dominic se lăsă să cadă pe o banchetă, își încrucișă zgribulit brațele peste piept și închise ochii. Se lăuda că-și pusese cizmele de cauciuc, înjumătățind astfel motivele de indispoziție create de plimbarea forțată din creierii nopții.
În sala mare de festivități, erau așteptați de toată conducerea penitenciarului. Cu o figură mâhnită, dând de înțeles că exista un motiv serios pentru punerea lor pe drumuri, directorul îi anunță:
– În această noapte, în jurul orei douăsprezece, s-a înregistrat un eveniment deosebit de grav. Ca urmare a furtunii puternice, alimentarea cu energie a fost întreruptă timp de cinci secunde, până la intrarea în funcțiune a generatorului. După aplicarea procedurii impuse de această situație, colegii din Sectorul Patru au raportat dispariția deținutului Nikos, cunoscut și ca Baronul. S-au format patrule ce au pornit în căutarea fugarului, a fost dat în urmărire pe țară și în consemn la punctele de frontieră. Șefii de echipe operative vor stabili sarcini precise pentru fiecare dintre dumneavoastră. Sunteți liberi!
Dominic înghiți în sec. Era imposibil, omul alături de care se plimbase prin curtea îngrădită cu doar o zi în urmă n-ar fi riscat o evadare. Gândurile i se învălmășeau, neștiind ce să creadă. Revăzu în minte ochii mari, căprui, ai bărbatului, zâmbetul cald când se uita dincolo de sârmele încolăcite pe stâlpi metalici și vorbea despre castel și pământuri. Îl vedea aievea mândru, cu umerii drepți, cu mâinile împreunate la spate, acceptându-și soarta, respectând regulile, nevrând să cauzeze neplăceri. Se scutură ca de un fior, neatent la ce se întâmpla în jurul lui. Când zarva colegilor s-a mai potolit, s-a îndreptat spre biroul șefului de secție. Mic de statură, grăsuț, acesta împărțea ordine în stânga și-n dreapta celor prezenți, repetându-le de câteva ori, să fie sigur că fusese înțeles. Când dădu cu ochii de Dominic, își șterse fruntea transpirată cu o batistă minusculă pe care, mai apoi, o flutură spre noul venit:
– Tu! Rămâi la urmă, avem de vorbit!
Tânărul se conformă; lipit de perete, să facă loc celorlalți, așteptă până când biroul se goli. Ar fi vrut să plece în căutarea celui ce-i devenise prieten, ar fi vrut să-l găsească, să afle el primul motivele, dar și modalitatea în care deținutul părăsise celula, parcursese vreo doi kilometri de coridoare, apoi ieșise pe una dintre porți. Toate astea în cele cinci secunde cât a durat pornirea generatorului.
– Ce faci, măi puță, ți-a plecat prietenul? I-ai găsit vreun ogeac până se potolesc spiritele? Ori te-așteaptă la castel, să dați niște chiolhanuri?
Mâna grea a lui Leo i se lăsase pe umăr; răsuflarea grea, duhnind a conservă de pește, îl lovi peste față. Dominic îl înfruntă pentru prima oară cu adevărat de când fusese repartizat în Sectorul Patru. Ridică bărbia și spuse tare, răspicat, nepăsându-i dacă avea să fie auzit de ceilalți:
– Nu am prieteni nici de o parte nici de cealaltă a gratiilor!
Degetele bărbatului îl apăsară preț de câteva secunde cât mai-vârstnicul coleg își căută cuvintele. La rândul lui, aruncă pe același ton:
– De-ăștia ca tine am mâncat la micul dejun! La câte aere aveți în voi, mă mir că nu vă luați zborul!
Tânărul ridică din umeri și acceptă invitația șefului de secție de a se așeza pe unul dintre scaune. După ce plecase ultimul coleg, rotofeiul închisese ușa. Fără a-și dezlipi privirea de pe fața subalternului, îl sfătui pe un ton calm, egal, prea calculat pentru a i se potrivi în momente ca acela:
– Ai aici un teanc de coli și un mănunchi de pixuri. Descrie, te rog, cu multe amănunte orare, activitățile tale din ultima săptămână. Atât aici, la penitenciar, cât și afară. Vrem numele oamenilor cu care te-ai întâlnit și date de contact.
Făcu o pauză, pentru a savura uimirea reflectată în ochii celuilalt, paloarea instalându-i-se pe față, și continuă:
– Lumea vorbește că te-ai apropiat de Baron, că i-ai citit toate născocirile publicate prin reviste. Poate ți-a făcut și niște confidențe. În cazul ăsta, ne-ar ajuta să aflăm și noi cât mai multe despre familia lui, alte rude în viață… Și, drept să-ți spun, te-ar ajuta și pe tine!
Dominic se uită năucit la foile albe de pe masă, la fața nădușită a celuilalt, nereușind să înțeleagă ce i se cerea. Deja se lepădase de relația cu deținutul, spunând că n-avusese prieteni prin închisoare; nu putea să scrie tot ce aflase despre viața acestuia; ar fi încercat, pe propria piele, senzația de a susține un adevăr incomod și a fi privit ca un lunatic.
Rămas singur, alese să descrie, cu lux de amănunte, tot ce-și amintea din ultimele zile. Povesti, detaliat, despre întâlnirile cu Dan la baruri sau sala de biliard, despre meciurile de fotbal ale gemenilor a căror echipă era în campionatul local. Niciun cuvânt despre Nikos.
Nu știa cât timp trecuse, simțea doar o sfârșeală ca în pragul leșinului, când superiorul său veni să ia declarațiile. Îi lăsă, pe colțul biroului, o ceașcă de cafea și un corn cu ciocolată. La plecare încuie atent ușa, iar tânărul gardian închise ochii, își acoperi fața cu palmele, impunându-și să gândească limpede, să nu cadă pradă disperării.
A doua vizită a șefului de secție îl găsi plimbându-se nervos prin încăpere.
– Am venit după partea a doua. Cea cu deținutul, spuse rotofeiul împrăștiind cu palma foile goale. Unde e? Trebuie să știm tot ce ți-a spus!
– Nu mi-a destăinuit nimic despre prieteni sau rude în viață! replică Dominic, știind că nu mințea defel.
Poate puțin, așa, în privința bunicului Ritei, dar cine-ar fi urmărit prin lume un magician cu haină lungă de piele, pălărie cu boruri mari și convoiul acestuia de căruțe? Sau, de ce l-ar fi încadrat în categoria apropiaților, dacă moșul dorea moartea Baronului? Cu sufletul împăcat, tânărul ridică din umeri:
– Asta e tot! Ce ordonați cu privire la situația de criză, în ce mă privește?
Cu ochii mai-mai să-i iasă din orbite, șeful de secție începu să arunce prin cameră hârtiile și pixurile de care subalternul lui nu se folosise. Strigă nervos, împroșcând violent cu salivă:
– Tu n-ai ordin! N-ai decât să stai aici, să scrii, să dăm de urma dichisitului de Baron! Îți dai seama ce mă freacă șefii? Ce-o să iasă-n presă? Ce rahat aruncă nenorocirea asta în capetele noastre, ale tuturor?
Dominic admise că nu se gândise la niciuna dintre ipotezele enumerate de superior. Starea aceea de confuzie nu-l părăsise. Realiză, într-o secundă, că așteptările tuturor celorlalți erau în el, în presupusele confidențe făcute de fostul deținut.
– Deci, ce am de făcut?
– Să scrii! Să-ți muncești creierii, să-ți amintești! Poți pleca după ce ne dai o listă cu nume și adrese! Până atunci nu părăsești biroul!
– Cu tot respectul, asta se numește sechestrare de persoană și se pedepsește cu închisoare de la…, rosti tânărul, conștient că, dintr-o dată, era singur împotriva tuturor.
– Nu-mi arăta că n-ai făcut școala degeaba! țipă grăsuțul. Ceea ce faci tu intră la complicitate, la tăinuire de informații, și am dreptul să te rețin, pe motive disciplinare, până la douăzeci și patru de ore!
– Sunt de acord, domnule! spuse Dominic aplecându-și fruntea. Am o singură precizare: trebuie să dovediți toate acestea. În plus, am dreptul să dau un telefon și vreau să beneficiez de el. Îmi voi suna mama, să angajeze un avocat.
– Poți suna pe cine vrei! Uite, folosește-l pe-al meu! îi întinse șeful de secție receptorul telefonului de pe birou. Dar ai mare grijă ce faci! Îți tai creanga de sub picioare!
În timp ce apăsa cu grijă tastele, tânărul zâmbi cu un aer de falsă naivitate:
– La lista acuzațiilor nefondate de mai devreme, voi adăuga și ultimele amenințări.
Se aplecă, ferindu-se la timp de suportul de creioane ce prinsese o traiectorie dubioasă spre fereastra întredeschisă. Se lovi de gratiile metalice, iar cioburile de material plastic săriră în toate colțurile încăperii. Nimic nu stătea în calea furiei celuilalt. Dosarele vechi aterizară sub masă, împrăștiind în urma lor o puzderie de file îngălbenite, zdrențuite pe la colțuri, sau albe ca zăpada.
– Amenințări, hai?! Are dreptate Leo! Vin toți mucoșii să ne dea lecții! Să ne spună nouă…
Se opri brusc, auzind că cineva răspunsese apelului lui Dominic, iar acesta spunea calm, de parcă ar fi dat un telefon de complezență:
– Sărut mâna, mama! Ce faci? Dormeai? Scuze, nu mi-am dat seama. Da, am avut alarmă azi-noapte. Vreau să te rog ceva: am nevoie de un avocat. Nu trebuie să fie unul faimos, că ăștia sunt scumpi, dar nici vreun tinerel aiurit… Eu sunt bine, la închisoare… Știu că sună ironic, dar am nevoie de-un om al legii ca să ies. Mulțumesc, pupă-i pe cei mici și nu te-ngrijora, totul va fi în regulă!
Fragmentul poate fi ascultat online: Teodora Matei citește un capitol din „O noapte la castel”.
Au trecut 10 ani de la povestea din Stăpânul Castelului…
„Teodora Matei reușește să construiască un volum ce stă remarcabil de bine în picioare, adăugând un plus de prospețime și de vitalitate, un strop de mister și un amestec de fantastic și modern.”
(Recenzie „Stăpânul castelului” de Liviu Szoke pe blogul Fan SF)
O noapte la castel
Teodora Matei
Editura Tritonic
Colectia: SFFH
ISBN: 978-606-749-358-0,
Format: 13 x 20 cm, 132 pag,
Aparitie: 2018, Octombrie