„Omul focului” (fragment)(timp de citire: 9 minute)

Lumina se diminuă. Era ca și cum o uriașă cortină neagră fusese trasă între apă și focurile din parcare.

Ochii deținutului se măriră extrem de mult.

— Ce e? întrebă ea.

El nu îi răspunse, doar dădu un pic din cap, distras. Își puse o mână pe genunchi și împinse, ridicându-și cu ceva efort întreaga greutate a corpului. Ea putea vedea că picioarele îi erau vătămate. El păși în stânga ei, dispărând din privire. Ea îl auzi șoptind către cineva, apoi un icnet jos de durere, după care foșnitul unor încălțări pe grohotiș. Și nimic altceva.

Nu: nu nimic. Din depărtare, auzi strigăte, țipete speriate.

Era de parcă întreaga lumină era înghițită, era înecată de ceva. Nu putea în niciun fel să își imagineze ce ar fi fost capabil să înăbușe în așa hal noaptea.

Își iți capul în afara tubulaturii, pentru a arunca o privire, fiind pregătită să și-l retragă imediat ce ar fi văzut pe bărbatul în portocaliu. Însă nu era nimeni așteptând-o. La stânga ei se afla un alt perete înclinat, cam de doi metri de înalt, din blocuri de granit neregulate. O altă rigolă, largă, de beton, era încastrată în zid, trecând pe sub parcarea de deasupra. Era loc pentru poate doi oameni care să meargă ghemuit pe sub bolta de ciment, dar niște bare de metal ruginit blocau intrarea în pasajul întunecat de după ele. Acolo era locul în care se ascunseseră… înghesuiți în acel spațiu îngust, strânși unul într-altul pentru a se încălzi, lipiți de zăbrelele de fier.

Harper își ridică gâtul ca să vadă spre dig, însă încă mai avea cea mai mare parte a corpului în tubulatura de scurgere, iar din unghiul acela nu putea distinge mare lucru. Ce putea vedea era fum: un nor negru umflându-se către cer, împrăștiat în jurul drumului și parcării.

Se strecură afară, cu genunchii în față, se eliberă din tubulatură, se ridică în picioare și se holbă prostește la partea superioară a malului.

Diavolul stătea în mijlocul acelui nor imens: un diavol care atingea două etaje înălțime, un demon cu umerii lați și cu o pereche imensă de coarne. Era o apariție pâlpâită de flăcări, îngropată adânc în acel vârf de cumulus de fum clocotind. Într-o mână ținea un ciocan, și ridică un braț la fel de gros ca un stâlp de telegraf, izbindu-l de asfalt ca de o nicovală roșie arzând. Oțelul pocni – auzi asta foarte distinct. Coada diavolului – un bici zvelt, cam de șase metri lungime, împletit din foc – șuieră în spatele lui.

Norul negru era atât de uriaș, încât Harper nu mai era în stare să vadă secția de poliție sau parcarea și focurile de dincolo. Fumul se răspândea de-a lungul digului, un zid impenetrabil de ceață toxică.

Oameni urlau, răcneau, fugeau de colo, colo, de ambele părți ale fumului.

Diavolul își coborî din nou ciocanul, și din nou, de fiecare dată cu un alt zbang! Își întoarse capul compus din flăcări, ochii doi cărbuni roșii, încinși. Din profil, era imposibil să nu recunoască trăsăturile Pompierului.

Diavolul își termină lucrarea, lăsă deoparte ciocanul și ridică noul lui instrument fabricat: o lance de foc, o furcă confecționată din flamă pură, lungă cât întregu-i corp.

Cineva de partea cealaltă a fumului începu să se tânguie. Harper nu auzise niciodată o voce cuprinsă de atâta disperare. Era strigătul unui bărbat îngrozit de soarta propriului suflet.

Mai multe idei i se iviră ei în succesiune rapidă, un șir de pocnitori aprinse brusc.

Prima: era un spectacol de umbre. Nu își dădea seama cum de reușea el să o facă, însă era convinsă că ceea ce vedea nu era cu nimic diferit de un băiețel care își pune lanterna în dreptul mâinii și invocă umbra unui elefant pe peretele dormitorului său.

A doua: dacă ar fi fost vreo clipă potrivită ca să o ia din loc, acum era. Nu avea cum să mai dureze mult.

A treia: John trebuia să o ia și el din loc. Să-și termine spectacolul și să își ia tălpășița. Făcuse mai mult decât suficient fum și haos ca să permită deținuților să șchiopăteze până dincolo de dig, nereperați.

A patra și ultima: poate că lui nu-i păsa dacă va scăpa sau nu teafăr. Poate că niciodată nu-i păsase. Poate că probabilitatea propriei sale capturări și morți nu era un motiv de îngrijorare, ci ceva de dorit.

Harper se cățără de-a bușilea pe pantă, înfigându-și degetele în rosturile acoperite de mușchi ale blocurilor de piatră.

Se forță în picioare și se ridică în fumul dens și negru. Se asigură că nu inhalează, dar gâtul și nările începură oricum să o usture. Era un pic mai bine dacă se apleca, însă doar un pic.

Din partea îndepărtată a masei de fum, auzi un nou zgomot – un cor de strigăte organizate, autoritare – sunetul mai multor bărbați care se strigau unii pe alții de parcă ar fi lucrat la unison.

Valul de apă lovi fumul, țintit la pieptul în flăcări al diavolului. Satan tresări, își ridică brațele ca să își protejeze fața și, pentru o clipă, furca se cutremură și lăsă locul unei răngi enorme.

Pompierul striga de undeva din mijlocul fumului, un strigăt surprins. Metalul lovi și bufni.

Satan se clătină, se roti și dădu drumul barei de foc. Își strânse aripile în jurul trupului, ascunzându-se în sine, se micșoră ca dimensiune și dispăru.

Bărbații care țineau furtunul continuau să împrăștie apă în miezul norului. O burniță căzu dincolo de Harper. Sâsâi la contactul cu fumul fierbinte, iar norul își schimbă culoarea și textura, trecând de la negru acid la palid și umed, nu atât fum, cât abur.

Ea realiză ce se întâmplase. Îl prinseseră, asta se întâmplase. Șuvoiul de apă îl dăduse pe Pompier pe spate.

Fără să se gândească, Harper fugi mai adânc în mijlocul fumului, plonjând către locul în care presupunea că auzise vocea lui.

Și mai multe strigăte, și mai apropiate, acum. Unele dintre ele se deplasau în interiorul norului, către ea. Nu – venind către Pompier.

Piciorul ei dădu de ceva, o bară de fier care zdrăngăni pe asfaltul negru, și se împiedică, redresându-se cu greu. Ranga. Ceva mișca în apropriere, în ceață. Cineva icnea a durere.

Pompierul se ridică nesigur în patru membre. Casca îi fusese smulsă, iar părul era ud leoarcă. Umerii îi erau încovrigați. Gâlgâia și vomita apă.

— John? zise ea.

El își ridică fruntea. Ochii îi era tulburați, nefericiți.

— Ce dracu’ faci aici? întrebă ea.

El se ridică în genunchi, legănându-se, și deschise gura ca să spună ceva. Înainte să mai apuce, o siluetă apăru din nori în stânga lui, captându-i atenția.

O chestie – o monstruozitate cu chip de gândac – se năpusti din mijlocul fumului. Ochii subțiri și sclipitori erau aprinși în fadul ceții, și avea o gură grotescă, bulbucată. Altfel, semăna cu un om îmbrăcat în jachetă de pompier și cu bocanci înalți până la genunchi. Își puse o talpă între omoplatul Pompierului și apăsă, iar John se trezi trântit cu fața-n jos.

fragment din Omul Focului de Joe Hill, publicat în România de editura Herg Benet, colecția Arven

traducere din limba engleză de Alexandru Voicescu

cumpără de aici – link