Muntele Sfânt
În vara anului 2022, un chinez în vârstă de 50 de ani, originar din Chengdu, provincia Sichuan, pe nume Kenan Wang, se hotărî să întreprindă un pelerinaj la muntele sacru Kailassa. Motivele deciziei sale erau amestecate: domnul Wang nu era, propriu-zis, un om foarte religios, nu îndeplinea cu regularitate ritualurile sacre ale nici unei religii dharmice, însă era profund atașat de noțiunea de ordine naturală a universului și de datoria morală pentru care orice om este răspunzător în viața sa. Universul este foarte fragil și delicat în interdependența subsistemelor lui, se află în permanență într-un echilibru instabil. Câtă vreme numărul oamenilor virtuoși de pe pământ îl va depăși pe cel al vicioșilor, planetele vor continua să se învârtă în jurul soarelui, galaxiile îndepărtate vor continua să fugă unele de altele cu viteză super-luminică iar cerul nopții nu va lua foc din cauza numărului infinit al stelelor care se vor aprinde simultan deasupra noastră. Kenan nu putea garanta pentru niciunul din cei peste 7 miliarde de locuitori ai planetei, în afară de sine însuși. Aceasta era datoria lui, dharma lui: să fie virtuos.
Își luă rămas bun de la mama lui, venerabila doamnă Chang Xi, cerând binecuvântarea ei pentru acest lung și dificil voiaj.
— Mamă, urează-mi călătorie folositoare și lipsită de primejdii! Merg să mă rog la muntele sfânt Kailassa și la lacul sacru Manasarovan din Tibet, pentru că așa trebuie. După acest pelerinaj voi părăsi definitiv China, din cauza unor angajamente pe care mi le-am autoimpus mai demult și care acum sunt imperative. Asta este dharma mea, și sunt fericit că am posibilitatea să o realizez.
Domnul Wang îl rugase pe bunul său prieten Li Chen să-l însoțească până la Lhasa, măcar.
— De la Lhasa până la Darchen mai sunt 5 ore de zbor cu avionul, după aceea toate obiectivele sunt destul de ușor de atins pe jos. Eu intenționez să-mi bag picioarele în apa sfântă și să înnoptez la una din mănăstirile din jurul lacului. Dacă vrei, poți să mergi cu mine până la capăt, sau te poți opri în Lhasa. Ai ce vedea acolo, în primul rând palatul lui Dalai Lama, Potala.
— Merg cu tine până la capăt, zise Li.
Kenan făcu rezervare la hotel, luă bilete de avion și își făcu un bagaj sumar, în care puse, în afară de cele de trebuință zilnică și de câteva haine de schimb, doar o punguliță cu boabe de orez negru. Peste câteva zile cei doi aterizară cu bine pe aeroportul Gonggar din Pământul Zeilor. Traseră la Shangri-La, un hotel de lux, unde Chenan plăti o cameră dublă cu vedere la Palatul Potala pentru cinci zile, la un preț de numai 100 de euro pe noapte. Cele cinci zile trecură ca gândul. Vizitară Palatul lui Dalai Lama, templul Jokhand, mănăstirea Kundeling, mâncară găluște umplute cu carne de iac și alte specialități locale. Străzile orașului erau de-a dreptul fermecătoare, cu străduțele multicolore, forfotind de lume pestriță, anotimpul fiind și cel potrivit: luna iunie, când cerul este de un albastru nesfârșit.
În cea din urmă zi petrecută în Lhasa, Kenan și prietenul său se urcară din nou în avion, de data asta cu destinația aeroportul Ali Pulan, ținutul Burang, prefectura Ngari, Regiunea Autonomă Tibet. La ora locală 7 seara, se cazară la un hotel de la ferestrele căruia puteau admira destinația lor, pentru care străbătuseră 2000 de kilometri. Lacul Manasarovan scruta cerul ca o uriașă pupilă neagră a pământului, iar muntele sacru Kailassa sclipea ca un diamant în razele apusului.
— Dragă Li, aici călătoria noastră împreună în Tibet ia sfârșit, zise Kenan. Mâine, mă voi duce să vorbesc cu un om sfânt, care locuiește într-una din mănăstirile de aici, iar poimâine voi lua avionul către Katmandu, de unde voi porni mai departe, spre America.
— Vin cu tine, răspunse Li, fără să ezite.
Profetul
A doua zi dimineață, Kenan sări din pat înainte de revărsatul zorilor și merse la țărm. Se descălță la mal, intră cu picioarele goale până la genunchi în apa calmă ca oglinda și se spălă pe față. Simți un junghi în gambe. Grupuri de pelerini, cu îmbrăcăminte groasă pe ei și rucsacuri în spinare, se pregăteau pentru o nouă zi de mers pe jos în jurul lacului.
— Șapte grade, mai mult nu are, îi zise lui Li, când reveni în hotel.
Prietenul său nu puse nicio întrebare. Urmărea tăcut felul meticulos în care Kenan își împacheta lucrurile în valiză. Când acesta termină, Li spuse:
— Probabil te întrebi de ce m-am hotărât să vin cu tine. Nu m-ai întrebat nimic până acum, dar simt mirarea ta. Trebuia să-ți dau o explicație, și faptul că n-am făcut-o încă, este din cauză că m-am temut c-o să mă respingi. Acum, e prea târziu s-o faci, am mers prea mult alături de tine. Kenan, vreau să mă accepți pe lângă tine ca ucenic al tău.
Kenan presă geamantanul cu genunchiul, închise catarama și stinse lumina în cameră.
— Hai, ești gata? Zise, stând în fața ușii deschise.
Lăsară bagajele la recepție. Părăsiră hotelul și porniră în tăcere pe o cărare ce urca abrupt o coastă de munte, în vârful căruia zăriseră din vale un templu. După câteva sute de metri, templul dispăru din vederea lor. Curând, ajunseră din urmă un grup de pelerini care mergeau în aceeași direcție. Lor li se adăugară, după două ore de urcat, încă alte trei grupuri, astfel încât, atunci când ajunseră sus, erau cu totul vreo treizeci de persoane care făcură roată în jurul intrării în templu. Judecând după vorbă și îmbrăcăminte, erau acolo: indieni – care constituiau majoritatea, nepalezi, chinezi, dar și câțiva europeni sau americani, care vorbeau engleza.
Se înscriseră pe o listă lungă de așteptare și luară loc pe scaunele dispuse în semicerc. Un călugăr ras în cap, acoperit cu o robă portocalie umbla printre ei cu o tavă cu lipii de orez și ceai fierbinte asezonat cu unt de iac. Pelerinii se ridicau de pe scaun, făceau o plecăciune cu palmele lipite în fața pieptului, luau chifla și cana de ceai și apoi începeau să mănânce în liniște. Nu se auzea nimic, în afară de litania nesfârșită care răzbătea dinăuntru: Om mani padme hum…
Când se făcu de ora prânzului, un clopot sună și toți care erau acolo își părăsiră scaunele și se îndreptară, încolonați, către locul unde se servea masa. Era o încăpere lungă, din scânduri, auster decorată cu perdeluțe albe. Luară loc la masă și curând cineva, tot un călugăr în strai portocaliu, le puse în față un castron cu terci de ovăz înmuiat în lapte de iac. Alături, cunoscutele lipii de orez. Nimeni nu începu să mănânce până ce bătrânul cu barba albă atârnând până la brâu, care luase loc în fruntea mesei, nu se așeză. Acesta rosti o scurtă rugăciune în nepaleză, limbă pe care Kenan nu o cunoștea, apoi începu să modeleze cu degetele cocoloașe de orz prăjit pe care le băga apoi în gură și le mesteca îndelung.
— El e, îi dădu Kenan lui Li cu cotul pe sub masă. Joshi Upadhyay, cel la care mergem.
Îl privi cu adânc respect.
— Se zvonește că a atins Nirvana și că e nemuritor. În orice caz, e trecut de 140 de ani.
Pe la ora 16.00 lui Kenan și prietenului său le veniră rândul să intre la bătrân. Patriarhul ședea în poziția lotus, cu picioarele încrucișate, pe o pernă stacojie cu ciucurași galbeni. De jur împrejurul lui ardeau candele cu ulei parfumat. Bătrânul întinse mâna și-i invită să ia loc la stânga și la dreapta lui, pe câte una din multele perne așezate pe covor.
Se făcu tăcere. Kenan și Li continuau să se uite la el cu o curiozitate nedisimulată. După câteva minute, Joshi ridică fruntea și zise într-o mandarină perfectă:
— Vă ascult!
Kenan se hotărî cu greutate să deschidă gura. Începu timid, apoi, pe măsură ce ideile i se cristalizau în minte, deveni din ce în ce mai fluent.
— Învățătorule, zise, am venit să-ți cer sfatul într-o chestiune care mă frământă de mult timp, dar mai ales în ultima vreme, în timpul pandemiei, aproape că a devenit o obsesie. Cred că omenirea se apropie de Sfârșitul Lumii și am convingerea că eu dețin mijlocul de a opri aceasta.
Pe figura lui Joshi nu se clinti niciun mușchi. Privirea lui senină era ațintită cu bunăvoință asupra lui Kenan. Văzând că acesta se oprise, îl încurajă:
— Continuă! Ce te face să crezi asta?
Kenan inspiră adânc și continuă volubil.
— Văzând că răutatea, crimele, războaiele și toate ororile se înmulțesc din ce în ce în lume, că traiul pe pământ a ajuns aproape insuportabil pentru cei mai mulți oameni, am ajuns la concluzia că singurul vinovat pentru toate acestea este omul însuși. Iar soluția pe care o văd eu este schimbarea în bine a omului, a fiecărui individ în parte. În caz contrar, Răul universal va învinge Binele și astfel, lumea se va sfârși.
Joshi ridică mâna dreaptă și-l întrerupse.
— Și cum vom putea să-l schimbăm în bine pe om?
— Puterile omului sunt slabe. Prin propria lui putere, omul nu se va schimba, chiar dacă voința lui este puternică. Eu am găsit însă mijloacele prin care puterea minții să fie crescută, și nu cu puțin.
— Dai voință, iei putere. Așa glăsuiește un proverb creștin.
— Tocmai, zise Kenan, încurajat de confirmarea primită de la Joshi. În această idee, eu am inventat o metodă care crește exponențial puterea minții. Pe aceasta vreau eu să ți-o arăt.
Băgă mâna în buzunar și scoase o punguliță înnodată la gură cu un șiret.
— Junzi, învățătorule, zise, aș vrea să-ți fac o scurtă demonstrație.
Bătrânul privi cu interes la pungulița din mâna lui Kenan, din care acesta extrase un bob de orez negru. Îl luă între două degete și-l depuse în palma lui, făcând o plecăciune cu mâinile împreunate la piept.
— Acest bob de orez este fructul strădaniilor mele din ultimii douăzeci de ani. Introdu-l în ureche, junzi, și vei vedea ce se întâmplă.
Joshi zâmbi amuzat. Privi cu atenție micul bob negru, apoi și-l introduse cu un deget în pavilionul urechii drepte. Dădu apoi din umeri:
— L-am băgat. Acum, ce mai urmează?
Kenan scoase un telefon mobil din buzunarul de la spate al pantalonilor și tastă câteva comenzi. Așteptă câteva clipe, apoi lăsă telefonul jos, lângă el.
— Numai câteva minute, junzi, și vei vedea.
Bătrânul rămase imobil și continuă să-l privească printre gene, cu același zâmbet calm întipărit pe față. La un moment dat, corpul lui Kenan începu să se metamorfozeze, contorsionându-se și subțiindu-se, iar în scurt timp în locul lui apăru o cobră uriașă, al cărei cap se aplecă amenințător înainte, țintind ochii lui Joshi cu gura larg căscată. Acesta nici nu clipi și continuă să privească spre locul în care șezuse Kanan.
Cobra se risipi atunci într-un abur alb și în locul ei apăru un tigru fioros. Tigrul se ridică pe picioarele dinapoi, scoase un răget și făcu un salt înainte, care l-ar fi făcut pe Joshi una cu pământul sub greutatea fiarei. Acesta rămase însă neclintit și tigrul se risipi în văzduh ca un abur.
Locul tigrului fu luat imediat de un dragon roșu gigantic, ale cărui aripi ajungeau până la tavanul camerei, în timp ce coada i se plezni de ușa de la intrare. Dragonul căscă gura garnisită cu colți ascuțiți ca pumnalele și din gâtlej îi răbufni o pălălaie de foc dogoritor. Flăcările portocalii cu franjuri albe înconjurară însă un fel de sferă invizibilă fără a-l atinge pe Joshi, care stătea în centrul ei ca sub un clopot, în poziția lotus.
Când, în cele din urmă, flăcările se stinseră și dragonul se risipi, Kenan reveni la locul lui pe pernă. Îl privi pe Joshi cu sprâncenele ridicate, întrebător.
— Ce zici, junzi, despre toate acestea? Crezi că voi reuși, cu ajutorul acestei invenții, să restabilesc pacea și armonia în lume?
Junzi se ridică în picioare și-și extrase bobul din ureche, cu ajutorul unei pensete pe care o scoase din sertarul unei casete.
— Depinde de felul în care o vei folosi. Tu mi-ai arătat niște iluzii. Mi-ai modificat mintea fără permisiunea mea. Asta încalcă grav legea Karmei. Mi-ai desființat libertatea.
— Dar, junzi, întregul Univers este o iluzie… materia nu e ceea ce pare, atomii și moleculele sunt un vid fără consistență intrinsecă. Pulsații și oscilații ale nimicului.
— O iluzie încetează în clipa în care iluzionistul renunță la reprezentație sau când spectatorii pleacă. O iluzie presupune că atât iluzionistul cât și spectatorii sunt reali, răspunse Joshi cu blândețe. Tu te-ai apucat să repari omenirea, dragă Kenan, dar dacă Universul este o iluzie, cum s-ar putea strica? Pur și simplu, Marele Iluzionist n-ar permite asta. Nu ești conștient de fractura logică a gândirii tale. Dă-mi voie să-ți arăt și eu ceva.
Joshi se postă în fața lor, în picioare. În clipa următoare, silueta lui se topi ca untul și în locul lui se întrupă din abur un cal negru ca antracitul, în fruntea căruia lucea un corn lung și ascuțit. Calul bătu cu copita în pardoseală, necheză, apoi se ridică pe picioarele dindărăt. Kenan tresări și făcu un gest de apărare, moment în care calul se topi și el iar în locul lui apăru, pe neașteptate, un bărbat tânăr, viguros, călare pe o motocicletă uriașă, ultimul model Harley-Davidson CVO Tri Glide. Părul și barba lui erau negre, strălucitoare.
— Care crezi, dragă Kenan, că este adevărata mea înfățișare? Zise tânărul și se apropie de chinez. Pipăie-mă!
— Nu știu, Maestre… înclin să cred că cea de om bătrân, în care te-am găsit, zise Kenan uimit, după ce puse mâna pe brațul lui Joshi și atinse metalul rece al motocicletei.
— Ei, bine, răspunse Joshi cu un zâmbet blând, te înșeli din nou. Toate înfățișările mele sunt la fel de reale. Poți să te uiți cu microscopul electronic la orice picătură din sângele meu și vei vedea exact aceleași globule roșii la care te-ai fi așteptat. Sângerez, Kenan, ca orice ființă umană. Vrei să vezi?
Motociclistul scoase un cuțit pe care îl avea prins de centură și se împunse cu el în podul palmei. O picătură de sânge apăru imediat sub vârful pumnalului. Joshi îi puse palma deschisă în fața ochilor.
— Pune degetul tău în semnul rănii mele și vezi că sunt viu, Kenan, nu sunt o iluzie.
Kenan își înmuie degetul în sângele lui Joshi și-l puse apoi pe limbă. Se uită uimit la Omul din fața lui apoi își coborî frunte spre pământ, strângându-și spasmodic pumnii.
— Ca să-ți răspund la întrebare: invenția ta poate avea unele efecte benefice, dar și multe altele catastrofale. Totul depinde de felul în care o vei folosi. Și-ți mai dau un sfat: indiferent în ce parte a Globului intenționezi să te duci, încearcă să te ferești de omul numit Benjamin.
Zicând acestea, Joshi le indică cu un gest ieșirea. Kenan și Li, care nu scosese niciun cuvânt în tot acest timp, părăsiră încăperea cu umerii plecați. În ultima clipă, Kenan întoarse capul și privi peste umăr: motocicleta era în continuare locul ei, iar bărbatul în costum din piele neagră își aprindea un trabuc, pe care tocmai îl scosese din aceeași cutiuță aflată sub o statuetă a lui Budda.
Pe la jumătatea drumului de întoarcere, Kenan rupse tăcerea și zise:
— Un lucru am înțeles de la Joshi. Va trebui să fac în așa fel încât folosirea tehnologiei create de mine să fie strict benevolă. Aici greșeam eu. Plecasem de la ideea de constrângere, dar e profund ne-etică și ar fi condus la exacerbarea răutății din lume. Și încă ceva, adăugă el după o scurtă pauză: m-am decis să mergem în altă parte, nu în Statele Unite, așa cum plănuisem inițial. Vom merge la București, în România.
Proiectul
Iulian Apostatu îl ascultă cu atenție pe chinezul din fața lui. CEO al companiei Advanced Model Advertising, Iulian era prototipul perfect a ceea ce se numește corporatist tânăr și nonconformist. Îmbrăcat totdeauna casual, în tricou negru cu imprimeu Van Der Graaf, sau pulover cu fermoar, cu pantofi sport în picioare, cu schiurile în spinare iarna și cu rucsacul vara, cititor pasionat de literatură fantasy în limba engleză, Iulian își conducea afacerile fără stres, cu acea lejeritate pe care intuiția, talentul și experiența le conferă unui băiat deștept care își cunoaște interesul. Și, la 33 de ani, Iulian avea deja foarte multă experiență. Absolvise Automatica la 23 de ani, își dăduse un master în Tehnologii Digitale și se înscrisese la un doctorat la Universitatea din Grenoble, în domeniul Rețelelor Psi Descentralizate. În paralel, urma și cursurile la fără frecvență ale unei facultăți de sociologie la aceeași universitate, urmărind realizarea unui vis mai vechi de al său, acela de a deveni ziarist de succes.
Șeful AMA nu era căsătorit, nu avea mașină și locuia cu chirie în aceeași garsonieră din Crângași în care locuise și în timpul facultății. Confortul nu-l interesa, cel puțin nu deocamdată, înainte de a-și finaliza studiile. Banii, care aveau tendința de a se acumula exponențial în contul lui, reprezentau pentru el un interes mai mult contabil, câtă vreme nu se hotărâse încă s-o rupă cu traiul boem din studenție. Nu avea, deocamdată, niciun chef să se înhame la corvoada grijilor și stresului unor investiții sau ale unei familii. Iulian Apostatu era un adolescent întârziat și chiar așa și arăta, ca un adolescent.
Înființase compania în urmă cu cinci ani, mai mult ca un exercițiu de dezvoltare personală. Oscilase între un domeniu mai exclusivist, acela al dezvoltării de software pentru Android, lucru la care se pricepea foarte bine și unul care presupunea lucrul cu oamenii, mai precis cu mulțimile mari de oameni: publicitatea și marketingul. Aici, cele două semestre parcurse la Human and social sciences de la Université Grenoble Alpes îi fură de mare ajutor.
Ideea cu care se prezentase noul client i se păruse din start extrem de atrăgătoare.
— Da, domnule Li Chen, putem să preluăm ambele secțiuni ale proiectului dumneavoastră: dezvoltare interfață front-end pentru Android a unei aplicații de gestiune dispozitiv personal și pachet de promovare multimedia pe rețele sociale. Singurul lucru la care nu vă putem ajuta, este obținerea avizelor și autorizațiilor de comercializare. Fiind vorba despre un produs cu contact corporal intim, sunt sigur că există niște reglementări specifice. Nu știu, Ministerul Sănătății, Comisia Europeană…
— Cunoaștem, domnule Apostatu. Partenerul meu, domnul Wang, a depus deja documentațiile necesare peste tot unde e nevoie. Avizele se vor obține, nu ne îndoim de acest lucru. Ceea ce ne interesează în acest moment este ca produsul final să aibă impact de masă. Ținta noastră este să obținem trei milioane de utilizatori numai în România, urmând ca imediat după aceea…
Iulian mai luă o dată dispozitivul cât un bob de orez din cutiuța aflată pe masă, în fața lui.
— Nanotehnologie moleculară?
— Exact, domnule Apostatu. De fapt, acest dispozitiv, pe care noi îl numim „Mǎnzú suǒyǒu yuànwàng de rén”, pe scurt Manzu, „Cel ce îndeplinește orice dorință”, este un pionier în domeniul de frontieră al Materialelor Programabile. Nanocipurile din componența lui au mărimea de 1 nanometru. Spre comparație, molecula de glucoză are 1 nanometru, iar celula de hemoglobină are 5 nanometri.
Iulian îl privi cu interes pe interlocutorul său. În vârstă de aproximativ 40 de ani, domnul Li Chen avea părul lins, strâns într-o coadă la spate și purta ochelari cu lentile rotunde deasupra ochilor ca afinele. Era imaginea perfectă a chinezului răbdător și meticulos, în stare să-și urmărească scopurile în tăcere, cu tenacitate.
— Foarte interesant, domnule Chen! Da, vă luăm comanda. În privința unui preț, vom citi cu atenție caietul de sarcini pe care ni l-ați adus și vă vom face o ofertă în următoarele zile. Vin însă cu o sugestie: deoarece în limba română cuvântul „manzu” nu sună tocmai bine, aș propune un nume comercial mai atractiv. Ce ziceți de… Aladin? Cel ce are o lampă fermecată care îndeplinește toate dorințele.
— Foarte bună idee Aladin, foarte bună. De acord cu propunerea dumneavoastră.
Cei doi se ridicară și-și strânseră mâinile.
— În campania publicitară, domnule Chen, zise Iulian însoțindu-și clientul până la ușă, vom folosi imaginea unei persoane reale. Vom alege pe cineva care să inspire încredere și optimism, ne ocupăm noi de asta.
— Excelent, domnule Iulian, excelent! Pot să vă spun Iulian, da? Ce tare o să se bucure Kenan de asta. Kenan e numele partenerului meu. O zi bună vă doresc!
Titlu: Ommadon, Omul zăpezilor
Autor: Florin Giurcă
Editura Pavcon
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 182
ISBN: 978-630-6685-32-5
Colecţia: Colecția Science-Fiction – nr. 240
Descrierea editurii
Omul zăpezilor, cel de-al treilea thriller SF din captivanta serie Ommadon, ne poartă acum în munţii din zona Lepşa, unde, în jurul cabanei Cheile Tişiţei, se petrec o serie de evenimente misterioase şi înspăimântătoare.
Doi români, un rus, o călugăriţă, un chinez şi o invenţie uluitoare bazată pe AI, un bucătar nepalez şi o carte primită în dar de la maestrul său. Şi alături de ei, fiul ciudat al detectivului constănţean Fabian Bibescu, cu toţii prinşi într-o conspiraţie menită să tulbure societatea românească şi s-o îndrepte spre haos.
Vor reuşi, oare, dragostea neţărmurită a unui tată pentru băiatul lui şi curajul plin de sacrificiu al unui tânăr IT-st să împiedice prăbuşirea României înapoi în mizerie?
Omul zăpezilor este încă o lectură obligatorie pentru fanii genului thriller-SF și pentru cei care iubesc poveștile bine scrise, pline de mister și aventură. Florin Giurcă reușește ca nimeni altul să captiveze cititorul, printr-o narațiune densă și plină de surprize, oferindu-ne totodată o explorare fascinantă a istoriei și mitologiei româneşti şi internaţionale.
