– Hai, Igor, mişcă-ţi fundul!
– Chiar trebuie?
Vocea adolescentului trăda plictiseală, dar şi speranță. Pavel Petrovici rămase nemişcat câteva clipe, cu mâna dreaptă întinsă către portiera maşinii. Într-un târziu se întoarse cu faţa spre fiul său şi-l privi în ochi.
– Trebuie să mergem, Igor. Chiar trebuie. Ştii asta.
– Dar eu nu vreau să merg. Nu vreau să mă duc, se încăpăţână băiatul să-şi apere punctul de vedere. Adică…
– Ce e, ce s-a întâmplat? interveni şi Nadejda Petrovici.
Tocmai ieşise pe verandă cu un coş de picnic cât toate zilele.
– Nimic, nu s-a întâmplat nimic, mormăi Pavel, încercând să arate mult mai bine dispus decât se simţea, în timp ce se juca cu ciotul degetului mic de la mâna stângă. Îşi pierduse degetul în copilărie, în împrejurări care de fiecare dată erau altele; numai bune să-l pună pe gânduri pe zbănțuitul de Igor atunci când inventa câte un joc pe care părinţii îl apreciau ca fiind periculos. „Igor, ai grijă ce faci. Eu aşa mi-am pierdut degetul…”. Dar nu despre degetul tatei era vorba acum.
– Ba da, spuse Igor, accentuând fiecare sunet. S-a întâmplat. Nu vreau să merg cu voi şi pace.
– Pace?! Asta chiar că le întrece pe toate, chicoti femeia, lăsând jos coşul de picnic. Pavel, poate ridici tu chestia asta, mie mi-a terminat spatele.
– De ce nu ai spus? comentă serviabil Pavel, repezindu-se după coş. Sper că ai luat tot ce trebuia, de data asta…
– Şi, mă rog, când s-a întâmplat să nu iau tot ce trebuie? râse Nadejda, dându-i un ghiont amical soţului.
– Eu ştiu?! replică bărbatul, întrând în joc. Nu mai ştiu sigur când, dar ştiu că, odată, ai comis-o, şi încă urât de tot. Pare-mi-se, era vorba despre condimentele pentru grătar, nu-i aşa?
– Ticălosule, făcu Nadejda, bosumflată. Acum chiar m-ai scos din sărite!
Sări asupra lui Pavel, prefăcându-se că vrea să-i scoată ochii cu unghiile. Bărbatul, la rândul lui, adoptă o mină speriată.
– Vai, vai, vrăjitoarea cea rea din pădure şi-a pus în cap să mă desfigureze! Ajută-mă, Igor, să scap de urmaşa mamei Iura. Baba Yaga în persoană, zău aşa…
Cei doi începură să alerge prin iarba din jurul vilei, însoţindu-şi hârjoana cu chicote ascuţite.
– Hai, terminaţi, oftă Igor, nu aveţi nici un haz. Sunteţi mai răi decât nişte copii de grădiniţă. Dacă vă vede careva…
Abia după câteva minute mama se gândi să-i acorde atenţie.
– Nu, zău? Şi atunci, ce ţi se pare ţie demn de haz?
Pe faţa întunecată a adolescentului înflori un zâmbet palid.
– Nu ştiu. Nu ştiu ce să spun… Dar…
– Dar nu vrei să mergi la cabană, aşa-i? puse mama degetul pe rană.
– Nu.
– E din cauza Verei?
Igor tresări, ca şi cum ar fi încasat o lovitură neaşteptată. Obrajii i se îmbujorară.
– Vezi!? E îndrăgostit… râse Pavel. E îndrăgostit lulea.
– Ei, nici chiar aşa, încercă Igor să-şi salveze onoarea. Adică… Adică nu e chiar aşa de grav.
– Grav?! chicoti mama. Dragostea asta nu e nimic grav, numai că, uneori, ne face să luăm decizii greşite. Cum ar fi cea de acum… Nu poţi amâna excursia asta doar pentru că tu eşti îndrăgostit.
– Aşa-i, aşa-i, întări şi tata, dar mama îi făcu semn să nu se amestece într-o chestie pe care ea o gestiona mult mai bine.
– „Doar pentru”?! repetă Igor, scandalizat.
În general, avea o relaţie foarte bună cu părinţii săi, ba chiar excelentă dacă era să se raporteze la relaţiile care existau între băieţii pe care-i cunoştea şi părinţii acestora. De pildă, nici unul dintre băieţii de vârsta lui nu îndrăznea să spună mamei sau tatei că au anumite sentimente pentru vreo fată; între copii şi părinţi se zidise de-a lungul timpului o barieră numită pompos şi cam fără acoperire „respectul datorat de copii părinţilor”. Despre Igor nu se putea spune că nu-şi respectă părinţii, dar discuţiile dintre adolescentul longilin şi părinţii săi pătrundeau adesea pe tărâmuri pe care alţi băieţi nici măcar nu le visau.
– Ştii, dragostea este oarbă, dragul meu, spuse Nadejda, apropiindu-se de Igor. Uneori ne înfierbântăm exact atunci când nu trebuie şi, mai ales, pentru cine nu trebuie. Chiar ţii la fata asta?
– Da, răspunse Igor fără să se codească. Îmi place.
– Să-ţi placă, doar, nu este suficient, surâse Pavel. Dacă, de pildă, „doar” mi-ar fi plăcut de maică-ta, probabil acum ai fi avut alt tată…
– …sau altă mamă, mulţumesc, preluă Nadejda ideea din mers.
– Da, sunt întru totul de acord.
Igor oftă. Oamenii ăştia chiar nu voiau să-l înţeleagă? Oamenii ăştia, nu „tata şi mama”. Uneori, lipsa barierei numită „respect pentru părinţi” avea consecinţe imprevizibile. Era foarte mişto să ai părinţi destupaţi la cap, dar uneori nu te puteai abţine să nu-i cataloghezi într-un fel în care tradiţionalul adolescent rus n-ar fi îndrăznit în veci.
– Da, poate că aveţi dreptate, lansă Igor o ultimă încercare de rezolvare amiabilă a problemei. Dar…
Trase adânc aer în piept şi spuse dintr-o răsuflare.
– Luni Vera îşi serbează ziua de naştere şi organizează o petrecere la care sunt invitat. Nu pot să lipsesc.
Na, o spusese, de ce naiba îi venise aşa de greu? Dacă lui, care avea o relaţie bună cu părinţii îi venea atât de greu să atingă un astfel de subiect, oare cum se descurcau restul băieţilor? Probabil mult mai greu sau nu se descurcau deloc. În fine, nu-l interesa problemele altor băieţi. Problemele lui erau cele mai importante. Mai importante decât problemele lumii întregi.
Privi încrâncenat către tatăl său, căutând orice gest dătător de speranţă. Pavel adoptase o mină meditativă, serioasă chiar.
– Ei bine? suspină adolescentul, nerăbdător şi timid, totodată.
– Ei bine, nu, oftă Pavel. Înţelege că nu se poate.
Cu paşi greoi, săltă coşul de picnic şi porni către spatele maşinii.
„Arată ca şi cum ar fi îmbătrânit cu zece ani” constată Igor, urmărind silueta gârbovită a părintelui său. Se supărase chiar aşa de tare? Cu coada ochiului îşi observă şi mama. Dintr-o dată, Nadejda devenise foarte sobră. Ea, care era de obicei atât de veselă. Nu, n-or să-l lase să rămână acasă. Asta spuneau figurile părinţilor. Nu o să rămâi acasă, băieţaş, ci o să mergi cu noi, aşa cum se întâmplă de şaisprezece ani încoace. Drum bun şi cărare bătută, Vera nu are decât să-şi serbeze împlinirea celor şaisprezece ani cu cine s-o îndura să-i treacă pragul casei. Ce dacă o să-ţi facă o scenă şi o să-ţi spună că nu vrea să te vadă în viaţa ei, chiar de ar fi să trăiască încă o mie de ani de acum încolo? Ce dacă o frumoasă poveste de dragoste o să se termine chiar în clipa în care promitea să devină interesantă? La dracu’ cu toate, măi băiete, mergi cu noi în excursie şi cu asta basta.
– Dar vă rog! Vă rog mult de tot, suspină Igor, împreunându-și palmele într-un gest pe care nu-şi amintea să-l fi făcut vreodată. Petrecerea este luni şi dacă lipsesc… Dacă lipsesc, viaţa mea nu mai are nici un sens.
În ciuda minei crispate, Pavel pufni în râs.
– Nu, zău, viaţa ta nu mai are nici un sens? Din cauza unei petreceri banale?
– Nu e o petrecere banală, este vorba de ziua de naştere a Verei şi sunt invitatul principal. Chiar ea mi-a spus-o…
– Da?! Şi ce ţi-a mai spus?
– A spus că dacă nu vin eu, nu mai are rost să organizeze nici un fel de petrecere. Chiar aşa mi-a spus. Vă rog, ţin aşa de mult la fata asta încât…
Tata deveni dintr-o dată posomorât şi începu să-şi scarpine repede bărbia, gest pe care nu-l făcea decât dacă era foarte nervos. Mama începu să socotească pe degete, ca şi cum s-ar fi temut că simplul calcul mental ar fi putut da greş.
– Astăzi este vineri… Aşa, deci. Mâine, sâmbătă, o zi. Cu ziua de duminică sunt două zile, iar luni ar fi de-abia a treia zi. Şi dacă mai punem la socoteală şi drumul de întoarcere…
Cei doi soţi schimbară priviri îngrijorate. Pavel clătină imperceptibil din cap.
– Nu, spuse mama. Pur şi simplu nu se poate…
Umerii drepţi ai adolescentului se prăbuşiră.
– De ce? De ce să nu se poată? Pentru chestia aia cretină pe care o facem de atâţia ani? Ce, excursia asta de rahat nu mai poate aştepta? Nici măcar nu-mi place…
– Ia aminte, îl atenţionă mama, ridicând arătătorul mâinii drepte. Opreşte-te înainte să spui ceva ce s-ar putea să regretăm cu toţii. Mergi cu noi. Orice discuţii sunt inutile. Despre proteste nici nu încape vorbă.
Igor oftă, abătut. Era pentru prima dată, de când se ştia, când părinţii îi refuzau atât de categoric o dorinţă banală.
*
– Hei, Igor, nu mai sta aşa posomorât de parcă ţi s-au înecat toate corăbiile, chicoti Pavel, manevrând schimbătorul de viteze.
– N-am nici un chef, mârâi băiatul. Şi ştiţi bine de ce…
Se întinsese pe bancheta din spate a Mercedesului, încercând să găsească o poziţie cât mai comodă printre pachetele care nu încăpuseră în portbagajul supraaglomerat al maşinii de teren. Când părinţii lui îşi propuneau să plece undeva, se pregăteau, nu glumă.
– Hai, zâmbeşte, îşi încurajă Nadejda fiul, aruncându-i o privire binevoitoare peste tetieră. Nu poate fi aşa de rău.
– Dacă aţi fi auzit ce mi-a spus Vera la telefon când a aflat că voi lipsi de la petrecerea ei, n-aţi avea chef de râs, mormăi Igor.
– Dar în final a spus c-o să-ţi păstreze o felie de tort şi o să-ţi ofere o trataţie specială, nu? chicoti mama. Şi dacă o să-i duci un cadou bine ales, cred că un loc special în inima ei îţi este rezervat ţie.
– Da, da, spuse băiatul, nu prea convins. I-am promis c-o să merg la petrecerea ei încă de luna trecută şi uite cum am picat de fraier.
– Ar fi trebuit să ai în vedere excursia anuală, îi atrase atenţia Pavel, atent la trafic. Ştii doar că în prima săptămână din august mergem la cabană. Şi facem asta în fiecare an.
– Ştiu, dar… Dar mă gândeam că, odată şi odată, o să se termine şi cu tâmpenia asta.
– Tâmpenie, Igor?! Ia seama, îi atrase mama atenţia pe un ton sever. Nu ştii ce înseamnă pentru noi excursia asta. E ritualul nostru de regăsire al familiei, ca să spun aşa. Facem asta de când ne ştim şi o să continuăm, sperăm, încă mulţi ani de acum încolo. O săptămână la cabana din taiga, departe de forfota oraşului, departe de afaceri şi stres. N-ai idee ce înseamnă pentru mine şi tatăl tău această escapadă. E cea mai minunată săptămână din tot anul, chiar tu ai spus asta. Ţii minte că adesea trebuia să facem eforturi considerabile pentru a te scoate din cabană la sfârşitul sejurului.
Igor preferă să nu răspundă imediat.
Da, era adevărat. Dintotdeauna considerase prima săptămână din august ca fiind cea mai minunată dintre cele cincizeci şi două de diviziuni ale anului. Aer curat, taigaua misterioasă, un râu doldora de peşte şi aventuri la care nici măcar nu puteai visa în inima sufocată de beton a Moscovei. În general, era invidiat de toţi băieţii din şcoală. Pentru situaţia materială a familiei, pentru felul în care părinţii lui aleseseră să gestioneze relaţia cu fiul lor (Igor nu-şi amintea să fi fost lovit vreodată de mama sau de tata), pentru faptul că avea mereu bani de buzunar. Existau multe motive pentru care era invidiat, dar, dintre toate, cel mai important era legat de cabana din taiga. Băieţii şi-ar fi vândut şi sufletul numai să poată petrece măcar o zi în cabana familiei Petrovici.
Şi Igor se simţise mereu un privilegiat din cauza cabanei şi a săptămânii din august în care familia alegea să evadeze din Moscova. Până anul trecut, aşteptase cu sufletul la gură excursia la cabană şi mereu plânsese când, după trecerea săptămânii, părinţii începeau să împacheteze pentru plecare. Da, întotdeauna dorise să prelungească săptămâna de vis, deşi nu reuşise niciodată. Părinţii invocau afacerile, toate acele chestii de care el habar nu avea, dar despre care ştia că-i fac viaţa mai uşoară. Da, era de crezut, părinţii lui învârteau afaceri prospere şi era de la sine înţeles că erau foarte ocupaţi.
Numai că anul acesta intervenise problema Vera. Şi pentru Vera, Igor se simţea în stare să facă orice, chiar şi să renunţe la săptămâna lui de paradis terestru. O săptămână pentru care alţii şi-ar fi vândut şi hainele de pe ei. În ceea ce-l privea, se simţea în stare să-şi dea viaţa pentru Vera.
– Sunt sigur că, după ce o să ajungem la cabană, o să judece lucrurile altfel, se simţi dator Pavel să spargă tăcerea din maşină. Ai văzut ce scule de pescuit am cumpărat?
Drept răspuns, primi doar un fornăit.
– Şi, dacă eşti băiat cuminte, te las şi anul acesta să tragi cu puşca. Ce spui, poate mai faci rost de un trofeu, continuă Pavel să-şi ispitească fiul.
– Să trag cu puşca?! deveni Igor interesat, ridicându-se brusc în şezut.
Da, să tragă cu puşca era o chestie pe cinste. Tata avea două puşti, Un Winchester cu două ţevi şi o puşcă semiautomată Beretta, arme la care ţinea ca la ochii din cap. Şi-o imagină pe Vera urmărindu-l de undeva, din profil, în timp ce el, marele Igor Petrovici, dobora un urs cât toate zilele. Păi ce fată nu şi-ar dori un asemenea prieten?
Pavel Petrovici tresări şi, brusc, Igor avu senzaţia că poate vedea indicatoarele de bord prin corpul tatălui său. Vitezometrul sărise de o sută douăzeci de kilometri, iar turometrul intrase în zona roşie.
– Ce e, ce s-a întâmplat? bâigui nesigur Pavel, trăgând nesigur de volan.
Maşina se clătină aproape insesizabil, după care reveni la trasa ideală. Igor îşi întinse gâtul să poată vedea indicatoarele de bord. O sută de kilometri şi peste trei mii de ture.
„Mi s-a părut, doar. Ce senzaţie naşpa”.
– Şi chiar o să mă laşi să trag cu puşca?
– Mai încape discuţie? râse Nadejda. Din partea mea, poţi să tragi toate cutiile de muniţie pe care le-a pus taică-tău în portbagaj.
Părinţii râseră şi Igor se simţi mult mai bine. Să tragă cu puşca după pofta inimii. Băieţii ar muri să afle asta. Numai să afle…
– Ei, şi ce mai face directoarea de la liceul vostru? lansă Pavel un nou subiect de discuţie.
Ca orice părinţi responsabili şi cu disponibilităţi financiare, soţii Petrovici se străduiseră să asigure unicului lor fiu cele mai bune condiţii de viaţă şi, în mod firesc, acordaseră educaţiei o atenţie deosebită. Astfel, Igor frecventase cea mai bună grădiniţă din cartier, cea mai bună şcoală din Moscova şi fusese înscris la cel mai bun liceu din capitala Rusiei. Însă, după primul an de liceu, începuseră necazurile. Nu din partea lui Igor, ci din partea conducerii şcolii. În vârtejul schimbărilor care urmaseră prăbuşirii regimului sovietic, liceul lui Igor se alesese cu o directoare care se pricepea la orice altceva, mai puțin la administrat o școală. Pavel Petrovici îşi exprimase părerea cu glas tare şi chiar încercase să determine o schimbare în bine a situaţiei, fără rezultatele dorite însă. Prin urmare, între el şi conducerea liceului se crease o stare de tensiune. Şi, dacă nu reuşise s-o schimbe din funcţie pe directoarea fiului său, Pavel Petrovici găsise un alt mod prin care să-şi răcorească nemulţumirea.
– Ce să facă, pufni Igor, aparent dezinteresat. Se îngraşă pe zi ce trece…
– Chiar aşa? făcu Pavel, oripilat.
– Da, râse adolescentul. O auzi îngrășându-se.
– O auzi îngrăşându-se, râse Pavel. Bună, bună asta cu „o auzi îngrăşându-se”.
– Da, îşi susţinu Igor, cu seriozitate, punctul de vedere. Atunci când e linişte deplină în liceu, din biroul ei se aude un fel de fâşâit, unul dizgraţios.
– Hei, interveni Nadejda, potoliţi-vă! Nu e frumos să vorbiţi astfel despre o femeie, mai ales în prezenţa altei femei.
– Directoarea aia nu e femeie, rosti cu convingere deplină Igor. Nu e decât o scroafă parvenită.
– Discursul acesta de la mine l-a învăţat, observă Pavel. Cuvânt cu cuvânt. Şi e cât se poate de adevărat. Madama aia nu e decât o nesimţită proastă.
– Ştiţi care e ultima chestie pe care a făcut-o directoarea? rosti deodată Igor, pe un ton intrigant.
– Care? întrebă Pavel, încercând să pară chiar mai interesat decât era.
– Păi săptămâna trecută la noi la liceu a venit o delegaţie de francezi…
– Francezi în vizită la un liceu din Moscova, pufni Pavel, lovind cu podul palmei în volanul îmbrăcat în piele. În ce lume am ajuns să trăim! Când eram de vârsta ta nu ştiam cum arată francezii decât din poze. Și nu vrei să știi cum arătau francezii din pozele respective. Până și vagabonzii de la metrou arătau mai bine decât francezii, americanii și nemții copilăriei mele.
– Da, şi directoarea susţine sus şi tare că a încercat să discute cu ei, dar nu a reuşit. Cică profesorii ăia vorbesc un dialect ciudat, de prin sudul Franţei. Pur şi simplu, n-a reuşit să schimbe două vorbe cu ei.
– Şi ce e cu asta? făcu Pavel pe neştiutorul. Nu e nici o ruşine să nu te pricepi la limbi străine.
– Vai, dar cum am uitat? spuse Igor cu ipocrizie. Cum am putut uita aşa ceva? Nu v-am spus că madam directoarea a terminat Facultatea de Lingvistică, secţia Franceză? Şi încă a fost şefă de promoţie.
Pufniră toţi trei în râs. Cel mai tare râdea Pavel, care îşi însoţea hohotele de râs cu lovituri puternice în volan.
– Bună, bună de tot asta cu profesorii de franceză. Bună!…
– Dar chiar aşa s-a întâmplat, rosti, printre hohote de râs, Igor. Ne-a spus nouă la oră că ea nu a mai pomenit francezi aşa de inculţi încât să nu poată discuta cu ei în limba lor.
– Pe bune?! se interesă Nadejda, cu lacrimi în ochi. Pe bune, chiar aşa a făcut?
– Să mor eu dacă n-a fost aşa, spuse adolescentul. Să mor eu…
Brusc, râsetele părinţilor încetară. Igor mai hohoti odată şi amuţi şi el. Îşi dăduse seama că, fără să vrea, îşi supărase părinţii.
„Ce-am făcut?! Nu, zău, ce-am făcut?”.
În semiîntuneric, mama şi tata îl priviră încruntaţi, cu capetele răsucite pe deasupra tetierelor. Igor se foi stingherit. În faţă, pe şosea, mare cât un tren, un camion Kamaz, încărcat cu buşteni, răsări în lumina farurilor. Igor îngheţă. Camionul venea pe contrasens şi se apropia cu viteza unei ghiulele.
Camionul!
Camionul!
Camionul!
Adolescentul încercă să strige, dar cuvintele i se stinseră în gât. Şi tata, care se uita la el, în loc să fie atent la primejdiile drumului… Camionul tati, camionul! O să dea peste noi.
Mastodontul de oţel se apropia din ce în ce mai mult. Igor îşi simţi rigidizându-se toţi muşchii, în aşteptarea impactului mortal. O stare asemănătoare cu paralizia. Ah, dacă măcar mama ar privi în faţă, poate că l-ar face atent pe tata…
Tati… Mami… Vă iubesc!
În ultima clipă, când botul impunătorului Kamaz părea să ocupe tot orizontul, Pavel trase brusc de volan şi reuşi să strecoare Mercedesul pe lângă monstrul pe roţi. Preţ de câteva clipe interminabile, Igor avu impresia că aleargă de-a lungul unui tunel cu pereţii acoperiţi de buşteni necojiţi.
– Mamă!…
În sfârşit, i se dezlegase limba. Dar, dacă salvarea lor ar fi depins doar de strigătele lui de avertizare, cu siguranţă că acum automobilul lor ar fi fost transformat într-o grămadă de fiare contorsionate. Cât despre ocupanţii maşinii… Igor era prea înspăimântat pentru a se gândi la ce s-ar fi întâmplat dacă…
Glasul calm al mamei îi răsună deodată în urechi. Calm, ferm, autoritar. Exact aşa cum era de fiecare dată când mama avea ceva de spus. Ceva foarte important şi care, desigur, nu admitea nicio replică.
– Igor. Să nu mai spui niciodată, dar niciodată, aşa ceva. Ai înţeles?
– Da, mamă…
Îşi simţi inima bătându-i nebuneşte, mai-mai să-i spargă pieptul. Trecuse îngrozitor de aproape de moarte… Nu-şi amintea să se fi speriat vreodată atât de tare. Totul se desfăşurase atât de repede, atât de… nebunesc. Da, nebunesc era cuvântul potrivit.
Încă nu reuşea să priceapă cum de scăpaseră cu viaţă. Camionul gigantic se năpustise, practic, asupra lor, gata să-i zdrobească şi, cumva, în ultima clipă, tata reuşise să aplice singura soluţie salvatoare. Erau în viaţă, dar, ciudat, părea a fi singurul care conştientiza adevărata dimensiune a dezastrului abia evitat. Nici tata, nici mama nu păreau să acorde o însemnătate deosebită întâmplării care ar fi putut transforma familia Petrovici într-un subiect despre tragediile ce se petrec pe şoselele Rusiei. Nicio înjurătură, nici o reacţie agresivă la adresa inconştientului şofer de camion.
Se întrebă dacă, cumva, ai lui băgaseră de seamă ce anume se întâmplase. Cu câteva clipe înainte de apariţia camionului scăpat de sub control, mama îşi întorsese privirile către el. Se răsucise de-a dreptul de pe scaunul ei – „locul mortului”, aşa cum era numit scaunul de lângă şofer în jargonul automobiliştilor. Probabil nici nu apucase să vadă camionul şi să realizeze dimensiunile primejdiei care-i ameninţase cu doar câteva clipe mai devreme. Dar tata? Tata, ale cărui reflexe rapide şi judecată limpede le salvase viaţa.
Ei bine, în ceea ce-l privea pe tata, Igor nu mai era deloc sigur. I se păruse că şi tata îşi întorsese capul să-l privească, cu la fel de mult reproş ca şi mama, de parcă din gura lui ar fi ieşit un lucru extraordinar de urât şi nu o mică remarcă ce devenise de-a dreptul banală în Rusia. Una, două, orice puşti şi chiar orice fată trânteau un „Să mor eu…”, „Să mor eu dacă te mint…”, „Să mor eu dacă nu e adevărat…”. Şi?! O spusese şi el şi deja scandalul era gata.
Cel puţin aşa i se păruse, da, desigur, doar aşa i se păruse. Parcă tata manevrase volanul fără să privească în faţă, către primejdia apărută sub forma unui camion bezmetic, condus de un şofer beat. Sau se speriase atât de tare încât memoria lui surescitată nu reuşise să reţină decât nişte imagini distorsionate.
– Ţi-e bine, Igor? întrebă mama, încercând să străpungă cu privirea obscuritatea din spatele maşinii.
– Da, mi-e bine, răspunse adolescentul.
Nu se simţea prea bine, dar nici nu credea că există vreo primejdie imediată pentru sănătatea lui, aşa că n-avea rost să-şi alarmeze părinţii degeaba. După spaima prin care trecuse, era cât se poate de firesc să nu se simtă în apele lui.
– Să nu mai spui niciodată expresia aia, reluă mama. Niciodată! Nici măcar în glumă.
– Da, oftă Igor.
Dacă şi-ar fi închipuit măcar vreme de o secundă cât caz se va face din cauza unei expresii idioate, şi-ar fi ţinut limba în frâu. Îşi propuse să nu mai vorbească aiurea deşi, la drept vorbind, nu pricepea de unde atâta iritare. În casa lor se vorbea cam fără perdea, acesta era adevărul, şi niciodată nu i se reproşase utilizarea unui cuvânt sau a unei expresii considerate deocheate în cămine cu mai puţine pretenţii decât al lor.
– Hai, lasă-l, interveni tata. E băiat mare şi sunt sigur că ştie să-şi ţină limba în frâu.
– Da, sunt sigură, spuse mama, cu o duritate evidentă în glas. E băiat mare de acum.
Pavel oftă şi se aşeză mai bine în scaunul şoferului. Condusese fără întrerupere mai bine de zece ore şi încă mai aveau drum lung până la cabană.
– Băiat mare…
– Cred că ar fi timpul să dormi un pic, Igor.
– Da…
Da, era timpul să doarmă. Se simţea ostenit. Spaima începea să se risipească făcând loc unei oboseli cumplite. Abia îşi mai simţea mâinile şi picioarele, iar capul îi devenise groaznic de greu, ca şi cum şapca i-ar fi fost căptuşită cu plumb. Se întinse printre pachete şi la scurt timp adormi. Nu înainte de a-l auzi pe tatăl său spunând:
– Ai văzut? Cât pe ce… Pe drumurile astea circulă o mulţime de nebuni.
*
Răgaz întins de Ciprian Mitoceanu
Titlu: Răgaz întins
Autor: Ciprian Mitoceanu
Seria: Dark Tales Of Sorrow And Despair
Data lansării: 3 noiembrie 2023
ISBN: 1230007028779
Limba: Română
Opțiuni de descărcare: EPUB 2 (Adobe DRM)
Descriere
În fiecare an, la începutul lunii august, Igor și familia lui petrec o săptămână de vis la cabana familiei, pierdută undeva în taigaua rusă. Copil fiind, Igor de-abia aștepta sejurul tradițional al familiei, însă în acest an lucrurile s-au schimbat simțitor.
Adolescentul e îndrăgostit și prietena lui nu vrea să accepte ritualul familiei, astfel încât între Igor și părinții lui intervine o fractură. Însă criza adolescenței nu este cea mai mare problemă. Părinții au secretele lor, mult mai întunecate decât se poate bănui, iar Igor este pe cale să le descopere.
O poveste cu un final răscolitor. Și neașteptat…
Ciprian Mitoceanu, maestrul suspansului și al misterului, revine în lumina literaturii cu o nouă creație captivantă. În stilul său inconfundabil, el ne poartă din nou prin meandrele întunecate ale imaginației sale, pregătindu-se să dezvăluie o poveste cu totul surprinzătoare. Prin întorsături neașteptate și atmosfera sa distinctivă, Mitoceanu ne invită într-o călătorie literară plină de suspans și enigme. Este timpul să îmbrățișăm misterul din cuvintele sale și să ne pregătim pentru o experiență literară captivantă.
