În salonul principal din compartimentul medical al Marvisei, trupul Alexei plutea aproape de suprafață, într-un bazin octogonal înconjurat de cabluri și aparatură de reanimare, montată pe stative metalice. Tuburile subțiri din material bioelastic îi străpungeau toracele și brațele, transportând sângele procesat, îmbogățit cu nanite care căutau, depistau și reparau țesuturile distruse. Sub pielea ei palidă, roiurile se deplasau ordonat, reconstruind vasele de sânge, mușchii arși și organele sfâșiate de bila cu hidrogen. Un câmp translucid, proiectat deasupra octogonului, cartografia în timp real starea rănilor, iar o rețea de lumini verzi-tremurătoare se închidea încet peste fiecare breșă.
Sistemele automatizate lucrau cu precizia unei echipe bine instruite. În salon nu se auzea decât respirația calmă a asistentei care-o monitoriza pe Alexa, vibrația aparatelor care-i asigurau oxigenul și îi mențineau ritmul cardiac, și, la răstimpuri, freamătul bulelor de aer care ieșeau la suprafața lichidului gelatinos din bazin. Deasupra acestuia, o matrice biofotonică descărca intermitent raze înguste de energie, menite să reactiveze celulele lezate.
– Cum e? răzbătu vocea groasă a lui Raven Flatcher, căpitanul Marvisei.
Asistenta tresări și se întoarse.
– Deocamdată, se descurcă bine. Dar dacă-i cedează neurochimul, nu o mai recuperăm.
Raven își mută privirea de la ea la chipul palid al Alexei, aflat la suprafața gelului. Restul trupului îi era complet scufundat. Se apropie ușor și-i îndepărtă cu degetul mic o șuviță blondă care i se cârlionțase pe frunte.
– O să-și revină.
Ca și cum i-ar fi auzit vocea, monitorul EKG începu să piuie neregulat — inima îi bătea mai repede, iar cu fiecare undă emisă de neurochim, se sincroniza cu pulsațiile navei. Sistemul central al Marvisei îi preluase funcțiile vitale, ajustându-le în funcție de propria dinamică, de parcă ar fi fost un organ al ei, o parte biologică integrată în masivul de metal și structuri anorganice. Pe ecranele laterale, graficele se unduiau ca un câmp de grâu măturat de vânt. Lichidul din jurul corpului devenea din ce în ce mai limpede, iar strălucirea microsferelor scădea în intensitate, semn că operația intra în faza finală. Câteva scântei alunecau din capilare spre gât, lăsând urme luminoase pe sub piele. Raven îi mai aruncă o privire și ieși din salon. Asistenta rămase în picioare și se apropie de consola care-i monitoriza activitatea cerebrală. Urmărind fluxul de informații, își dădu seama că Alexa nu reacționase la vocea lui Raven.
Visa. Iar în vis, era copil încă și se afla în fabrică, muncind împreună cu Matt.
*
Zilele petrecute în fabrică, în special în sezonul tropical, erau teribile. Razele pseudosoarelui, care pătrundeau prin panourile din plexiglas, și temperaturile crescute de la nivelul solului făceau ca în halele de producție să domine o căldură înăbușitoare. Aerul era îmbâcsit de sudoare și irespirabil, iar apa și scurtele pauze, de câte cinci minute, între turele de lucru, erau rare. Alexa n-avea mai mult de doisprezece ani pe atunci și fusese repartizată într-o hală pentru piese mici. Mașina veche lângă care lucra — o monstruozitate de fier, în miezul căreia trona o matriță de două tone — producea și mai multă căldură. De la o vreme, nu mai funcționa corespunzător, iar reglorii o trecuseră în regim semi-automat, astfel că, la fiecare minut, ea trebuia să deschidă ușa, să scoată garniturile de plastic și să pornească un nou ciclu de producție apăsând un buton. În timpul care-i rămânea până se forma următorul set de piese, trebuia să le curețe de ulei, să le debavureze și să le ambaleze în pungi de plastic, stând în picioare lângă masă și ștergându-și foarte des fața roșie și asudată cu tricoul. Când acesta se îmbiba de sudoare, îl răsucea pur și simplu în pumni și-l storcea pe ciment. Mica băltoacă se usca înainte ca matrița să se deschidă din nou.
Cum nu avea voie să discute cu colegii sau să-și părăsească postul, își petrecea orele lungi de program gândindu-se la viața pe care o lăsase în urmă — sau mai degrabă, care îi fusese răpită fără niciun drept. Uneori, se ridica pe vârfuri și întindea gâtul, crezând că-l zărea pe Matt trecând pe culoarul dintre mașini. El se ocupa de laminarea pieselor, însă ocazional mai ajuta și la transportarea materialului, la alimentare sau la orice altceva pentru care era nevoie de o mână de bărbat. Erau zile întregi în care nici nu-l vedea la față. Se întâlneau seara la poarta fabricii și mergeau împreună spre campusul muncitorilor. Li se dăduse o cămăruță modestă, la parterul unei clădiri, în care se găsea numai strictul necesar — două paturi, un dulap, o masă și două scaune. În fiecare seară, găseau în fața ușii o cutie de carton etichetată, în care le era livrată cina. Aveau porții fixe și un meniu nu foarte variat, însă bucuria adevărată era pentru ei accesul la apă potabilă. Odată ajunși în campus, puteau bea câtă apă voiau, se puteau spăla și puteau vorbi în liniște și siguranță, fără teama că îi auzea cineva.
– Cred c-o să fiu promovat, îi zisese el într-o seară, în timp ce pregătea farfuriile și tacâmurile.
Alexa încălzea mâncarea semipreparată într-o tigaie veche de fontă. Lăsă deoparte lingura cu care învârtea în sosul de roșii și se răsuci spre el, încrucișându-și brațele la piept.
– Cine ți-a zis?
– Inginerul de la noi din hală. A trecut azi pe la mine. A zis că mă mișc bine și că aș fi bun pe un post cu mai multă responsabilitate.
– Asta nu înseamnă că o să fii promovat, răspunse Alexa, întorcându-se să amestece în sosul care se afuma.
Opri focul și turnă zeama îngroșată cu orez în farfuriile de pe masă, având grijă să-o umple puțin mai mult pe a lui Matt. Nu voia să-i taie aripile fratelui său, însă nici nu voia să-i alimenteze un vis irealizabil. Rareori oamenii din producție primeau funcții de conducere, iar atunci când se întâmpla, de obicei era ales un om cu foarte multă vechime, despre care șefii erau siguri că știa toate procedurile atât de bine încât s-ar fi descurcat să lucreze în orice post chiar și cu ochii închiși. Bruma de îndoială pe care-o avea îi dădu târcoale câtă vreme mâncară, sporovăind în liniște despre ce se mai întâmplase peste zi. Matt vorbea diferit. Îi povestea despre un incident, spunându-i cum ar fi pocedat el dacă ar fi fost în locul omului care se accidentase din neatenție. Nu mai făcuse asta niciodată înainte, așa că îngrijorarea Alexei spori și-o făcu să înghită cu noduri bucățile de pâine înmuiate în sos. Când merseră la culcare, se perpeli multă vreme în pat și adormi foarte greu, însă chiar dacă-și relaxase corpul, mintea ei rămase în alertă. Visă că Matt era șeful ei și trecea pe la linie de producție unde lucra ea. Mergea cu umerii drepți și cu mâinile la spate, iar când ajunse în dreptul ei, îi atrase atenția că se mișca prea încet și că avea gunoaie pe sub bandă.
*
Intră în salon și închise ușa în urma ei. Nu se auzea decât pâlpâitul ritmic al ventilatoarelor aparaturii de monitorizare și, la răstimpuri, câte un bipăit ascuțit, care anunța micile modificări ale stării pacientei. În fundal, se simțea vibrația ușoară a navei care începuse deja procesul de pliere gravitațională. Raven se așeză pe marginea patului și se uită la Alexa. Toracele ei, înfășurat în benzi elastice, bine strânse, se mișca în ritmul respirației asistate. Pielea brațelor goale și a gâtului purta o paloare neobișnuită chiar și pentru condiția ei. Fața îi era acoperită în întregime de carcasa modulului cu radiație biofotonică.
Raven fusese relocată împreună cu mama ei în Sectorul V5 de pe Lurea, după ce familia își pierduse scorul civic. Tatăl fusese fusese recrutat într-o mină orbitală de unde nu se mai întorsese niciodată. Sectorul V5 era destinat prelucrării maselor plastice polimerice, iar liniile de topire făceau iadul să pară o glumă proastă. Muncitorii petreceau ore întregi la temperaturi de peste 50 de grade, fără echipament de protecție, legați cu centuri de siguranță ca să nu leșine. Cei mai mulți dintre ei își pierduseră dinții și părul; aveau genele și sprâncenele arse și corpurile brăzdate de cicatrici de arsuri. Orice greșeală însemna o arsură, iar o greșeală gravă atrăgea eutanasierea muncitorului, pe motiv de ineficiență. Pentru că era foarte mică, Raven nu era pe deplin conștientă de infernul acela. Era recunoscătoare c-o avea totuși alături pe mama ei, că puteau împărți o cameră răcoroasă seara, că aveau mâncare și strictul necesar asigurat. Numai că femeia se îmbolnăvise, începuse să tușească și să respire greu. În fiecare noapte, Raven se lipea de ea ca să-i simtă hârâitul din piept, să-i audă respirația îngreunată, iar într-o dimineață, când se trezise, o asurzise liniștea care domnea în cameră. Nu se mai auzea nici tusea, nici respirația grea a femeii care murise cu ochii deschiși.
Nu avusese ocazia să-și ia rămas bun, fiindcă nu i se dăduse voie să însoțească echipa medicală care venise să preia cadavrul. Fusese nevoită să se ducă în fabrică și să-și lucreze tura, cu toate că avea senzația că îi exploda capul de durere, că-și simțea mâinile ca niște bucăți de plumb topindu-se din cauza valurilor fierbinți care o înconjurau, că era paralizată de frică la gândul că rămăsese singură.
Zilele trecuseră la fel, scăldate în sudoare și oboseală, săptămânile deveniseră luni, iar lunile ani. Iar în acei ani, Raven nutrise o ură clocotitoare pentru oamenii de la celălalt capăt al lesei.
– Căpitane?
Vocea pițigăiată a lui Hex zbârnâi în casca din urechea lui Raven.
– Comunică.
– Intrăm pe ultimul segment. Dispoziții?
– Vin acum.
Raven închise calea de comunicare și se uită din nou spre Alexa.
– Știu că nu mă auzi, dar o să te faci bine. Și-o să merite, îți promit.
*
De la o vreme, îi venea din ce în ce mai greu să se trezească de dimineață, și nu din cauză că se culca târziu. De multe ori, adormea imediat ce punea capul pe pernă, chiar înainte de ora la care se întrerupea curentul electric. Într-o dimineață, însă, când deschise ochii, nu-l mai văzu pe Matt lângă ea. Inițial, crezu că visează, că i se pare, că s-a trezit în alt loc, poate într-o casă mare, călduroasă și primitoare, într-un pat moale, pe o saltea cu spumă de memorie, înconjurată de perne și pături. Însă simțul realității o împinse să sară în capul oaselor și să cerceteze cu privirea în jur. Matt nu era nicăieri. Se îmbrăcă repede și neglijent, uitând să-și lege șireturile bocancilor. Alergă tot drumul spre fabrică, își scană legitimația la intrare și, când ajunsese în sfârșit în hală, transpirată, gâfâind de la efort, îl văzu pe Matt în capătul culoarului, explicându-i unui superior ceva ce ea nu putea auzi, gesticulând și arătând cu degetul.
Arsura din capul pieptului i se mai domoli, însă nu-și putu reprima și gândurile. Se duse direct la mașină, încărcă materialul și porni matrița. Cineva îi modificase setările, pentru că ciclul de producție se termina în 30 de secunde, piesele ieșeau mult prea repede, și trebui să depună un efort considerabil să debavureze garniturile și să le ambaleze, să le așeze în cutii și să le împingă pe linie, de unde să fie preluate și urcate pe paleți, apoi transportate în hala de încărcare. Ritmul nou și alert se suprapunea peste oboseala deja acumulată, făcând-o pe Alexa să se simtă și mai rău. Spre după-amiază, începu să amețească și să simtă furnicături în brațe, de la încheieturile umerilor și până în buricele degetelor. Deschise ușa și vru să scoată setul de garnituri, însă când le atinse își retrase mâna și chițăi scurt. Piesele erau fierbinți — era de mirare că încă stăteau în formă și nu se topeau. Apăsă butonul roșu care bloca matrița în poziția de deschidere și se duse să cheme un reglor. Pe culoar, trecu pe lângă Matt și pe lângă șeful său și prinse o frântură de conversație.
– Ar fi mai bine dacă am mări viteza cu douăzeci de procente. Astfel am scurta ciclul de producție cu o jumătate de zi la fiecare încărcătură.
Bărbatul în halat alb, cu părul rar și ochelari de protecție pe nas, îl asculta pe Matt și dădea din cap aprobator. Alexa încercă să-l tragă de încheietură, însă el nu schiță niciun gest, nu-i răspunse în niciun fel, ci vorbi mai departe, iar ea se îndepărtă suficient de repede și nu mai auzi ce spunea. Reglorul era un bărbat mic de statură, îmbrăcat într-o uniformă jerpelită, pătată de ulei de motor. Verifică matrița, tastă niște coduri pe panoul de comandă și reporni ciclul.
– N-am ce-ți face, avem comandă mare, trebuie să lucrezi așa.
– Nu se poate să primesc măcar niște mănuși? Mă ard piesele la degete.
Reglorul ridică din umeri și-și văzu de drum. Alexa așteptă ca matrița să se deschidă, trase ușa și, de data asta, nu se mai repezi la piese, ci le verifică temperatura cu degetele, de la o distanță sigură. Ardeau. Așteptă câteva secunde, sperând ca aerul să le răcească, însă nu fu suficient. Cauciucul încins avea nevoie de o ventilație puternică pentru a se răci atât de repede pe cât ar fi trebuit. Încercă să-și improvizeze un clește din două fâșii de carton răsucite și legate la capăt cu bandă adezivă, însă descoperi că nu putea apuca garniturile și, mai grav, că vârfurile tari le zgâriau. Urmele erau atât de vizibile, încât piesele erau compromise, așa că trebui să le arunce la rebuturi. Căută prin preajmă ceva de care s-ar fi putut ajuta și nu găsi nimic mai bun decât o bucată destul de lungă de sârmă, pe care o împături și-o răsuci până căpătă forma unui băț de lungimea degetului ei arătăror. Trase o vană de metal sub deschiderea matriței și scoase garniturile cu ajutorul sârmei, apoi așteptă să se răcească înainte de a folosi freza pentru bavură. Descoperi foarte curând că nu putea face față ritmului aceluia de lucru, că piesele care se adunau în vana metalică nu puteau fi prelucrate în timpul unui ciclu al matriței din cauză că erau prea fierbinți. I se înroșiră degetele, o ustura pielea, ar fi vrut să-și scufunde mâinile într-un lighean cu apă rece ca gheața, să se oprească, să se odihnească, să bea puțină apă, însă ritmul impus de mașină o forța să continue, de teamă să nu fie pedepsită.
La început, durerea era insuportabilă. După primele zile, îi apărură arsuri atât de grave încât degetele i se umplură de bășici pline cu lichid, care se spărgeau atunci când nu era atentă și se lovea, lăsând sub pojghița de piele moartă numai carnea roz, brăzdată de firișoare de sânge. Matt încerca în fiecare seară s-o oblojească folosind o cutie de vaselină pe care-o șterpelise din biroul șefului, acolo unde acesta îl chema regulat ca să-i arate cum se întocmesc rapoartele de producție și cum trebuie să urmărească graficele. Abia peste o săptămână, reuși să facă rost de o pereche de mănuși pentru Alexa, numai că erau atât de mari și de boante încât nu putea apuca piesele cu ele, așa că renunță să le folosească. Până și capătul de sârmă improvizat se toci din cauza temperaturii ridicate, așa că Alexa trebui să-și găsească un alt instrument suficient de lung și de subțire ca să-l poată strecura între garnitură și matriță, astfel încât să nu zgârie piesa, dar s-o desprindă suficient de mult ca să cadă singură în vana de metal. În timpul acesta, pe lângă rănile provocate de arsuri și durerea atroce, o îngrijora și felul în care se purta fratele ei. Îl simțea rece și distant față de ea, dar în același timp, vedea cum devine tot mai interesat de producție și de mersul lucrurilor în fabrică.
Seara, când stăteau la masă, îl asculta vorbind cu atâta înflăcărare despre diferitele procese, despre cât de interesante i se păreau, de cât de multe învățase într-un timp atât de scurt și cât de fericit era că avea ocazia s-o facă, încât, de teamă să nu-i știrbească bucuria, ea nu-i mai zicea nimic. Nu mai îndrăznea să se plângă sau să ceară ceva. Spera doar ca, odată ce Matt va fi ajuns șef, să nu uite că era, totuși, fratele ei.
*
Raven își trase un scaun și se așeză de cealaltă parte a mesei, în camera ei. Marze abia se trezise. Avea pielea smeadă, cearcănele adânci, iar barba îi crescuse, neagră și cârlionțată, depășindu-i bărbia în lungime, ca dovadă a expunerii la pliurile gravitaționale care ajutau Marvisa să se deplaseze prin spațiu. Stătea cu brațele încrucișate la piept și nu se uita la ea.
– Dacă mă asculți cu atenție, ai să înțelegi de ce am fost nevoită să recurg la manevra asta, începu ea pe un ton blând, împăciuitor.
Marze o fulgeră cu privirea, dar nu-i zise nimic. Se încăpățâna să se poarte ca un copil răzgâiat căruia i s-a luat jucăria preferată. Ori cel puțin, asta înțelegea Raven din reacțiile lui.
– Sper că știi că te vor găsi, zise el ferm. Te vor găsi și te vor aresta pentru înaltă trădare.
– Trădare? pufni Raven, izbind cu palmele în masă. Tu vorbești de trădare, când ai văzut cu ochii tăi ce se întâmplă acolo, când ai semnat cu mâna ta rapoarte de relocare fără să clipești? Marze, continuă ea, domolindu-și vocea, ce se întâmplă cu tine?
Prințul își sprijini și el palmele de masă și se aplecă ușor în față.
– N-am nicio putere. Dacă vrei să mă crezi, bine, dacă nu, n-ai decât să mergi mai departe cu șarada asta. Am făcut tot ce-am putut. Am scris proiecte de lege, am sesizat organizațiile umanitare, am atras atenția presei prin ponturi anonime. Am trimis ajutoare de câte ori am putut. Nu știu ce altceva să fac. Tata nici nu vrea să audă. Pare că nu-l interesează, își pierde vremea petrecând cu baronii, nu face absolut nimic în afară de a bea și a se droga și a-și toci mințile în spații de VR. Iar Cabinetul nu ascultă de mine.
– Păi, în vreme ce Împăratul se distrează așa de bine, acolo jos, pe Abtrax, pe Lurea, pe Deltar, oamenii sunt exploatați fără milă. Trăiesc niște vieți mai rele decât moartea.
– Am fost acolo, Raven. Știu ce se întâmplă.
– Bun, vezi? Tocmai de-asta s-a ajuns aici. De data asta, cineva va trebui să asculte.
– Da, exact, acel cineva fiind tu. Tu trebuie să mă asculți, înainte să fie prea târziu, se impacientă Marze.
Se ridică și începu să pășească apăsat prin încăpere. Turațiile motoarelor făceau pereții lambrisați ai cabinei să trosnească și să se clatine.
– E prea târziu deja, zise Raven. Nu mai putem da înapoi acum.
Casca din urechea lui Raven bâzâi și ea apăsă butonul.
– Căpitane, ne pregătim de asolizare.
