Filiera bulgară
(fragment din romanul „Trei într-o rablă”)
1990, aprilie
Într-adevăr, aia fusese o călătorie de pomină. Vreo jumătate de oră, ne-am tot amintit despre ea.
Prin februarie, românii năvăliseră deja spre granițe, cu micul comerț, umplând portbagajele daciilor cu pânze de bomfaier, rulmenți, păhărele de cristal, dresuri și chiar sacoșe de plastic. (Da, pungile alea care – zicea folclorul urban, îi atrăseseră unui vestit om de afaceri, ce-și începuse cariera făcând bișniță cu ele, porecla „Pungașul”. Legendele ne dădeau aripi.)
În ce ne privea, ca întreprinzători novici, care abia dădeau piept cu economia de piață, cu legile cererii și-ale ofertei, lucrurile se petrecuseră pe la sfârșitul lui aprilie. Se mai liniștiseră furiile sociale (cu o lună înainte, în acel „martie negru”, ungurii și românii se încăieraseră la Târgu Mureș, lăsând în urmă morți, răniți, sânge, durere și ură) și-n astea patru luni, la Tribunalul București, se înregistraseră vreo optzeci de partide.
Aurică era cel mai bun șofer pe care-l întâlnisem. Dar aprecierile mele nu erau relevante. Nu șofasem vreodată, nici măcar nu visasem la „covrig”, cum le șade bine băieților de pe la paișpe ani. Numai când mă gândeam, sub presiunea celor din jur („ce bărbat ești, băi, dacă nu conduci o amărâtă de rablă?”), la miile de ore din viață pierdute în nervii îngrozitori ai traficului, înjurându-mă cu alți tembeli, apoi cu mecanicii de prin ateliere, plus comisioanele pentru rude, prieteni și chiar necunoscuți… Erecția șoferiei din mine se stingea instantaneu.
Dar nu eu eram subiectul, ci Aurică, din momentul când și-a luat angajamentul să ne ducă și să ne-ntoarcă teferi din țara vecină, primul stat străin pe care aveam să-l vizităm în viața noastră de după decembrie ‘89.
– Vă duc eu, numai nu uitați să mă luați, a zâmbit șiret.
N-avea probleme, doar că nu putea să bea. Dar ne-a promis că, odată reveniți în patrie, prin Vama Veche, o să recupereze cu vârf și îndesat. Altfel, aștepta nerăbdător contactul cu altă cultură, din motive de educație tehnico-științifică.
– Oare străinii ăștia, bulgarii, or ști mai multe despre noul telescop al NASA, despre Hubble, care-l lansează mâine? Abia aștept să-i întreb!
L-am asigurat că Bulgaria urmărește cu mare atenție programul spațial american.
Am ieșit pe la Giurgiu, într-o dimineață răcoroasă, cu formula Filipa, René, eu și, desigur, Aurică, pilotând cu iscusință un Fiat 1800. Papi, proprietarul antichității, ne somase să nu-i băgăm mașina prin bălți, „că ia apă la delcou” și ne lasă-n drum. Vorbe misterioase, care ne-au trimis fiori pe șira spinării. Doar Aurică a dat din cap rânjind complice, „balta, delcoul, păi nu știm noi?”
Vameșii bulgari mai că nu ne-au luat în brațe. Eram frați cu toții, după căderea Zidului și oricum, în general, făceam surf pe un val de simpatie mondială. Ne câștigaserăm libertatea cu schimburi de focuri și mulți morți, între care o groază de copii. N-aveau de gând că controleze nimic („nu mai sunt abuzurile de pe vremea comunismului, acum e libertate, nazdrave!”).
Iar trecerea s-a făcut cu buletinul de identitate, carnețelul înlocuit după aia cu un card de plastic, fără farmec.
– Hai că-i bine, ne-am încurajat între noi și i-am dat bătaie, în scârțâit de pneuri, lăsându-i pe frații vameși într-un nor de eșapament care i-a asfixiat.
Bulgarie, păzea că venim!
Ne-am oprit într-unul din primele sate, Krasin, Frasin, ceva gen, mai la sud, deja amețiți de indicatoarele pictate cu chirilice, care ne-aminteau de lecțiile din generală cu cronicari pierduți în negura veacurilor.
Dar stai, că nu era doar asta.
Parcă toate câte ne împresurau arătau altfel. Pomii, salcâmi țepoși, ori numai plopi, sau corcoduși, iarba, casele, țăranii și țărăncile în straiele lor jumătate tradiționale, jumătate de la magazin. Bălăriile șanțului, vacile și măgarii, gâștele, rațele. Ciorile, frate! Gardurile de nuiele împletite, cerul albastru împușcat cu norișori ca la apărarea antiaeriană, soarele, sunetele, ciripitul vrăbiilor bulgărești…
Toate doar păreau a fi aceleași cu cele din țara noastră, rămasă în urmă. De fapt, ni se înfățișau mai colorate, mai sonore, mai frumoase. La urma urmei, Dumnezeule, eram peste hotare.
– Atenție, atenție! a strigat deodată René.
Și glasul îi tremura.
La vreo treizeci de metri, pe cealaltă parte a șoselei brăzdate de crăpături ca obrazul unei mamaie, ne-aștepta o rulotă veche, în halou de raze. Iar de-acolo răzbăteau acordurile sprintene ale vreunui joc popular, ceva de-al verilor bulgari. Îți venea să treci drumul în pas săltat, de sârbă. Ceea ce-am și făcut.
Ne-a zâmbit un nene, nici prea tânăr, nici prea bătrân. Mie, cel puțin, mi s-a părut că seamănă cu unul din acei sfinți care-i hrănesc pe săraci și flămânzi, dar habar n-aveam care din ei. Ne-a dat cartofi prăjiți, în niște casolete și castraveciori murați, tot la casoletă. Plus cuțitaș, furculiță de plastic, șervețel, sare și piper în plicuri minuscule.
Am rămas fără suflare. Trăiam doar priveliștea care ne penetra globii oculari și miresmele insinuându-se în șuvițe de abur prin nări. Pentru noi, ăsta era răsăritul grandios, în acorduri wagneriene, al capitalismului. Era covorul roșu la picioarele consumatorilor ce ne pregăteam să devenim.
În casolete n-a rămas așchie de cartof. Nici măcar o urmă de castravecior. Am consumat și tot ce era în pliculețe. Până și sarea era nemaiîntâlnită, parcă rafinată din băltoacele unui țărm tropical. Iar piperul, nu ne-am îndoit clipă, venise chiar atunci, cu o caravană, din îndepărtatul, misteriosul Orient. Puține lucruri așa bune am mâncat și aveam să mănânc la viața mea.
Îndată ce-am parcat în satul cel mai apropiat, pe-un tăpșan stăpânit de gâște, rațe și-un măgar melancolic, Fiatul a fost împresurat de nenumărați localnici, stârniți de zvonul că un echipaj de străini a poposit printre ei. Nu-și luaseră hainele de sărbătoare. Se agitau în jurul nostru ca echipele din preajma monoposturilor de formula unu. „Krasiva, prekrasna kola!” auzem încontinuu, de parcă mașinuța ar fi descins dintr-un salon auto internațional, și degetele tuturor o pipăiau. De-ar fi văzut asta, unchiul Filipei, s-ar fi îngălbenit. Avea să reziste tabla italiană sălbaticelor unghii bulgărești? Nu se făcuseră astfel de teste.
Au constatat că suntem oameni ca dânșii, iar noi am văzut într-o secundă potențialul acestei clientele rurale, cu nimic mai prejos de marile piețe mondiale. Am coborât din minunăția de automobil și-am deschis portbagajul ticsit, pe care abia îl închiseserăm la București, urcându-ne pe capotă. În numai câteva clipe, Filipa i-a făcut praf pe toți.
Adusese cu dânsa sumedenie de cutii cu pahare colorate și încă altele doldora de șosete din bumbac. Mai mult decât inspirația cu care alesese aceste irezistibile lucruri, memorase câteva imitații de vorbe bulgărești, neprețuite la acest prim contact.
– Ceașkite, susura dânsa, în toate direcțiile, ca o zână a micului comerț româno-bulgar, ciorapătă! Ceașkite, ciorapătă!
A ținut-o așa până i-a îngenuncheat pe toți, îngropându-i cu pahare și șosete. Noi nu suflam o vorbă. Numai eu m-am cam răstit la un adolescent cu mustăcioară, care-mi pipăia insistent costumașul sintetic, imitație denim.
Portbagajul Fiatului s-a umplut la loc, cât ai clipi, cu țigări BT, parfumuri și uleiuri de trandafir, butelci cu rachiu, mastică. Localnicii nu le aveau prin pivnițe, poduri și cămări, dar exista un magazin sătesc. În doar câteva minute, gestionarul, care ducea lipsă de lichidități, și-a schimbat toate produsele din raft cu minunățiile românești.
Înainte de-a năvăli pe ușa casei, la alarma pentru străini, mai mulți bulgari goliseră pușculițele de leva și mărunțiș. Acum agitau bancnotele și zornăiau bănuții, cerând mai multe ceașkite și mai mulți ciorapătă. În câteva secunde, borseta Filipei se umflase, ca bugetul unei țări care abia plonja în capitalism.
Multă vreme am încercat să-mi răspund ce făceau cu produsele noastre, căci populația avea destui ciorapi în picioare. Și doar nu-și băuseră mastica din căușul palmei, până atunci. Încurcate sunt însă căile economiei globale…
Spre seară, ne-a prins o torențială bulgărească demnă de știrile americane cu tornade. Presentimentele lui Papi s-au adeverit o mie la sută. Apa a pătruns la delcou și Fiatul a intrat în comă fără multe sclifoseli. Noroc că asta s-a întâmplat în centrul orășelului Dulovo, pe o stradă principală, cu dughene misterioase. Ne-au primit niște duloveni miloși, care ne-au vârât pe toți patru într-o odaie. Rebegiți, leoarcă, am căzut frânți de oboseală și-o sticlă „Săniuța”.
Noi, masculii, ne-am trezit pe la nouă dimineața, zgâlțâiți de coșmaruri ușoare. Ne-am spălat cu rândul la budă, pe ochi și pe dinți, vai mama noastră. Apoi am remarcat lipsa Filipei.
Confuzi, pierduți într-o țară străină, puțin înfricoșați, ne-am apropiat de fereastra prin care se strecura lumina unui soare anemic. Nu știam ce vrem să vedem, dar priveliștea simplă ne-a liniștit instantaneu.
Filipa intra și ieșea cu mare repeziciune din fiecare dugheană ce străjuia strada principală a magneticului Dulovo. După fiecare incursiune, sacoșele ei erau mai pline, mai promițătoare.
Când ne-am reunit fericiți, am hotărât să nu forțăm norocul și-am pornit către țară, mai bogați decât va fi fost Marco Polo însuși la întoarcerea din peregrinările sale.
În Vama Veche, am trecut granița cu cartușele de BT în chiloți. Dacă-i plesnea pe vameșii români vreo criză de conștiință profesională? Dar am scăpat cu șansa contrabandiștilor începători.
Iar pe digul de la Doi Mai, cum ne promisese, Aurică a pus la gură ultima sticlă de „Săniuța” și n-a mai dat-o jos până la jumătate. Scurtă vreme după asta, a căzut în cap, deși ședea. Noi l-am prins la timp și l-am dus pe plajă, pentru un somn adânc, de patru, cinci ore. Asta-i treaba.
Titlu: Trei într-o rablă și Papi
Autor: Dănuț Ungureanu
Editura: Tritonic
ISBN: 978-606-749-715-1
Format: 13 x 20 cm, 310 pagini
Aparitie: 2023, Octombrie
Descrierea editurii
„Va fi patria noastră o mașină puternică, elegantă, modernă, care pornește la prima cheie și ne duce oriunde, chiar și în viitor? Sau rămâne aceeași rablă dragă, pe care-o cârpim uneori cu niște izolirband, o sârmă, un ciorap în locul curelei de transmisie?”
(Anonim, sfârșitul sec. XX)
„Mai târziu, într-o analiză tehnică a episodului, mi s-a explicat avantajul cozii de târnăcop față de cea a lopeții. Dacă vrei să spargi un cap, ori să lovești repede și des o spinare, dimensiunea contează. Coada de lopată e prea lungă, greu de manevrat, cea de târnăcop e numai bună”.
Un roman despre anul de cumpănă 1990. Cronica uimitoarei zăpăceli naționale. Primele salve ale tunurilor politice. O mărturie a incredibilelor mineriade. Oameni obișnuiți, captivi ai neobișnuitului.