Razele soarelui îi înțepau pielea ca niște ace încinse în foc, parcă sterilizate pentru a curăța tot răul din lume. Doar că nu mai era nimic de eliminat acolo, nimic viu la suprafața planetei muribunde. Nimic în afară de ea. Stătea încremenită, în costumul ei alb cu sistem de răcire, care n-avea s-o mai protejeze mult timp, respirând anevoie ultimele guri de oxigen pe care i le mai putea asigura masca.
Așteptase prea mult, organizatorii excursiilor în afara orașului o avertizaseră să nu zăbovească mai mult de o oră, pentru că resursele alocate fiecărui aventurier erau limitate – și freonul și oxigenul. Dar trebuia s-o vadă. Pentru ea ieșise afară, pentru ea renunțase la siguranța cupolei din Audamar. Pentru Călătoare. Numai că planeta blestemată nu se zărea nicăieri, nu apărea nici măcar ca o stea la orizont, așa cum îi spusese Auke. Dacă era doar o minciună, o poveste inventată de vreun Creativ talentat la scurt timp după T0?
Călătoarea nu se vedea pe cer, în schimb se iveau nori de furtună, negri și joși, care se învălătuceau spre ea, parcă ar fi dat să se prăbușească în deșertul mistuit de secetă și căldură. Nu era deloc așa cum văzuse în diferite înregistrări, cum crease chiar ea în jocurile ei, cum îi povestiseră alții care ieșiseră. Tunetele și fulgerele din realitate erau cu totul altceva. Bubuiturile îi zdrobeau timpanele, lăsând un ecou dureros în capul pieptului, iar străfulgerările repetate o făceau să-și piardă pentru câteva clipe vederea. Se apropia virga. Furtuna uscată. Norii din care n-aveau să cadă stropi de apă aducători de viață, ci doar trăsnete aducătoare de moarte. Blestemul Pământului.
Cu ultimele frânturi de luciditate, scoase din rucsac paratrăsnetele și le înfipse în solul crăpat, de jur împrejur, delimitând un perimetru de protecție, așa cum fusese instruită înainte de plecarea în excursie. Ceva nu era însă bine. Fulgerele se apropiau tot mai mult. Nu amplasese corect țepușele metalice. Nu calculase bine distanțele și fixase paratrăsnetele mult prea aproape de ea. Nu se pricepea deloc la calcule, avusese dreptate Auke. Și din cauza asta avea să moară. Sulițele de foc loveau din ce în ce mai aproape, până când unul o izbi din plin, despicându-i inima.
Se trezi gâfâind, cu o durere surdă în capul pieptului, leoarcă de transpirație. Avu nevoie de câteva minute să-și revină, să se rupă de amintirea acelui coșmar și să-și regleze cât de cât respirația și bătăile chinuitoare ale inimii. Era încă noapte. Toți ai casei dormeau. Se ridică încet, cu grijă să nu-și deranjeze soțul, și se duse să facă un duș. De adormit la loc ar fi fost imposibil. Încă o noapte pierdută.
Șiroaiele de apă ieșite din trupul ei se amestecau cu stropii mari ce curgeau din tavanul băii, ca o ploaie, la un simplă apăsare de buton. Totul era conceput în așa fel încât să fie consumată cât mai puțină apă. Nicio picătură nu se pierdea, ci se recicla, era purificată, filtrată și refolosită, asigurând astfel ecosistemul perfect din Audamar.
Învățase din primii ani de școală că materia organică este în mare parte apă și ce noroc să fie așa, pentru că oamenii au descoperit, după T0, cum să valorifice din plin totul. Apa din materia organică, din ființele care au murit, această resursă esențială, care în trecut era complet neglijată și irosită, era acum extrasă, tratată prin procedee speciale și reintrodusă în circuitul apei din oraș. Iar asta era ceva cu adevărat special, o invenție extraordinară a Proiectanților, care, dincolo de utilitatea practică de necontestat, își adusese contribuția la armonia în care trăiau locuitorii, care înțeleseseră că erau cu toții asemeni unui singur organism. Apa rece și pură pe care o beau sau cu care își udau florile, ori în care se scăldau, acele picături poate făcuseră parte cândva din trupul unei persoane dragi. Iar apa din corpurile lor avea să astâmpere setea celor ce vor veni în urmă. Moartea oferea viață, iar asta era ceva firesc, la fel ca unirea atomilor de hidrogen și oxigen pentru a forma o moleculă de apă. Nimeni nu se mira de asta și nimeni nu punea la îndoială știința sau modul în care aceasta era folosită de Protectori pentru bunăstarea locuitorilor din Audamar. Și totuși… dacă ploaia mai cădea pe pământ și în afara orașului?
În loc să o sperie, coșmarul din noaptea aceea îi stârnise și mai mult dorința de-a explora mediul de afară, de-a ieși să vadă Călătoarea, poate chiar de-a observa o virga. De ce să se teamă, la urma urmei? Totul era sigur, totul era sub control, mulți locuitori din Audamar se aventurau în excursii afară și nu auzise să fi fost vreodată incidente. Poate că dacă va ieși o să fie mai liniștită, nu se va mai îndoi că există cu adevărat Călătoarea și că de o sută de ani n-a mai căzut strop de ploaie pe Pământ. Avea să strângă bani pentru asta. A doua zi urma o întâlnire importantă a echipei de Creativi din care făcea parte cu Protectorii, pentru prezentarea rezultatelor anuale. Era convinsă că totul avea să fie bine. Poate că de data asta va primi și o recompensă financiară pentru munca ei, așa i-ar fi mult mai ușor să achite cheltuielile necesare pentru aventura în pustiu.
Protectorii le asigurau locuitorilor din Audamar tot ce era necesar pentru un trai îndestulat, dar, pentru activitățile care nu erau esențiale bunăstării lor, fiecare trebuia să plătească. Excursiile în afara orașului nu erau pentru oricine, fiind considerate un lux, un capriciu excentric și fără sens, dar permis totuși, pentru a satisface curiozitatea și dorința de aventură a unora. De ce ar părăsi cineva de bunăvoie siguranța și confortul din Audamar, pentru a da piept cu haosul de dincolo? Pentru a vedea ce înseamnă lipsa de control și de viziune, pentru a experimenta forța brută și fără discernământ a naturii? Din fericire, excursiile nu erau considerate periculoase, mai ales de când nu se mai organizau noaptea, ci doar dimineața, în primele ore după răsăritul soarelui. Atunci putea fi văzută Călătoarea, iar vremea era de obicei mai calmă și riscul de a se forma o virga, mult mai mic.
Transportoarele îi duceau pe amatorii de senzații tari, pe sub pământ, la câțiva kilometri de limita orașului, apoi îi așteptau acolo o oră, timp în care erau liberi să exploreze pustiul. Fiecare excursionist era instruit cum să folosească masca de oxigen și echipamentul de protecție pe care le primea, cum să monteze paratrăsnetele dacă ar fi fost surprins de virga și, mai ales, i se punea în vedere să se întoarcă la timp la transportorul său. Dacă întârzia, rămânea afară și asta însemna sfârșitul pentru el.
Pentru a nu pune în pericol ecosistemul din Audamar, toate transportoarele intrau și ieșeau din oraș în formație, la o anumită oră stabilită dinainte, prin calcule elaborate, concepute de Analiști, care luau în considerare foarte multe variabile. Deseori, excursiile erau amânate fără explicații, iar cei care plătiseră erau nevoiți să aștepte multe zile când până se puteau bucura, în sfârșit, de aventura pe care și-o doreau. Dar siguranța locuitorilor era pe primul loc și ar fi fost de neconceput să fie pus în pericol fragilul echilibru din Audamar doar pentru că un aventurier a întârziat la transportor.
Nanna cunoștea foarte bine toate astea, dar ar fi vrut să afle mai multe. Spre exemplu: de ce erau necesare uneori aceste amânări, iar alteori nu? Ce s-ar fi întâmplat dacă un transportor rămânea în urmă și nu se întorcea odată cu celelalte? Cum ar fi pus asta în pericol viața din oraș? Oare și în alte orașe se organizau excursii în afară după reguli așa de stricte? Și de ce era interzisă comunicarea cu alte localități? Nimeni nu-i răspundea la aceste întrebări, unii chiar o priveau mirați și suspicioși când îi auzeau nelămuririle, așa că în ultimele luni devenise mai rezervată și nu mai căuta răspunsuri la subiecte care, după câte se părea, nu interesau chiar pe nimeni.
Mâncă pe fugă și se grăbi să ajungă la sediul Creativilor, să se pregătească din timp, cât mai bine, pentru întâlnirea cu Protectorii. Poate că unul dintre ei va cere detalii despre vreun proiect prezentat și voia să fie gata pentru orice. Doar că discuția nu decurse deloc așa cum se aștepta. Protectorii păreau plictisiți și agasați de prezentarea lor, iar cel mai influent dintre ei era chiar supărat pe Auke, vădit mulțumit de rezultatele prezentate. „Dar nu înțeleg, noi am făcut tot posibilul, ne-am străduit, am muncit mult…”, își zise neliniștită, privindu-l pe Supraveghetor cum se străduia să-i convingă de performanța echipei.
— Taci, Auke! N-ai făcut nimic din ce-ai promis, din ce am discutat la începutul anului! Ți-am cerut să faci mai multe proiecte și tu ce-ai făcut? Mai nimic! Cât mai durează până ne oferi ce-am cerut? Spune-mi și mie! Cât?! se răsti încruntată o femeie cu riduri adânci pe sub stratul gros de machiaj strident.
— Este prea puțin, mult prea puțin ce ne oferi! Prea puține jocuri și experiențe! Serios, chiar nu se poate așa ceva, e inadmisibil! interveni pe un ton ceva mai calm o tânără cu tenul ars de soare.
Nanna se întrebă dacă femeia obținuse în mod artificial nuanța aceea în obraji sau dacă ieșise afară din oraș, poate într-o excursie organizată special pentru Protectori, despre care auzise zvonuri de câteva ori. Nu avu timp să se gândească prea mult la asta, că Supraveghetorul ei, asaltat din toate părțile de criticile Protectorilor, începu să se fâstâcească. Pentru prima dată de când îl cunoștea, Auke nu mai afișa acea siguranță pe sine vecină cu aroganța. Pentru prima dată îl vedea speriat. Neputincios. Învins. Nu mai deținea controlul și din cauza asta nu mai era capabil nici de autocontrol. Tulburată de reacția lui și de turnura neașteptată pe care o luase întâlnirea, nici nu realiză că Protectoarea care deschisese discuția i se adresa acum chiar ei, direct, lucru total neobișnuit la prezentarea unui raport anual.
— Voi lucrați ineficient și din cauza asta nu lucrați suficient. Nu vă organizați timpul cum trebuie. Tu, de exemplu, ce faci tu toată ziua la birou? Spre exemplu, ce-ai făcut azi? își pironi femeia ochii mijiți asupra ei.
Parcă o lovi un bolovan în stomac și, oricât și-ar fi căutat cuvintele, nu reuși să articuleze ceva coerent.
— Azi… eu… eu azi am verificat două proiecte și…
— Deci nici măcar n-ai făcut două proiecte! Doar ai verificat proiecte deja făcute.
— Da, noi trebuie să verificăm…
— Echipa mea lucrează la mai multe proiecte simultan și…
— Ți-am spus să taci, Auke! Nu mai interveni în discuție! Las-o pe ea să vorbească.
Și Nanna vorbi cum se pricepu mai bine, dar nu așa cum ar fi trebuit. Spre norocul ei, întâlnirea luă sfârșit în scurt timp, cu cerința clară din partea Protectorilor ca echipa să livreze anul următor de trei ori mai multe proiecte creative. La plecare, când abia reuși să se ridice de pe scaun, tremurând toată de revoltă, întâlni zâmbetul sarcastic al lui Auke.
— Ai auzit, da? Doamna ți-a cerut să-i prezinți un raport detaliat, cu tot ce faci tu în fiecare zi la birou.
— Mi se pare foarte nedrept să fiu acuzată că pierd timpul și că nu lucrez suficient. Tu știi foarte bine cât de mult muncesc și…
— E vina ta că n-ai știut ce să-i răspunzi când te-a întrebat cu ce-ți ocupi ziua. Ar fi trebuit să fii pregătită. Dar stai liniștită, cât timp sunt eu aici, o să fie bine!
Tot ce urmă în ziua aceea păru învăluit într-o ceață lăptoasă, cum se întâmpla uneori pe vremea când oamenii nu puteau controla clima orașelor. Totul era confuz, incert, totul, mai puțin dorința ei de a pleca de acolo, de a fi liberă, departe de toate și de toți, liberă să cunoască lumea reală, să afle adevărul și să-și trăiască propria poveste. O poveste care și-ar fi fost suficientă sieși, n-ar fi trebuit să se încadreze în zeci de parametri, reguli și proceduri care să-i distrugă esența, lăsând în urmă doar o formă fără fond, o carcasă de idee, scofâlcită, fără nimic viu în ea.