în acest epic grimdark fantasy, oastea niciodată învinsă a Imperiului Unic traversează Fluviul-Galben, spre Marea-de-Iarbă, doar pentru a descoperi că nu sunt singura împărăție din zonă, dar nici măcar singura armată încă neînfrântă… Cine va supraviețui șocului ucigător al primului-contact?
Naboullen își împinse pe ceafă coiful de metal încins și-și șterse fruntea asudată cu dosul palmei. Strecură mâna înapoi în mănușa de zale și oftă, visând la o boare de vânt, fie el și cald. Soarele arzător al Govei îl pârjolea în armură și valurile de ierburi uscate, deși mai înalte decât un stat de om, nu unduiau deloc, lipsite de orice urmă de briză. Înjură în șoaptă și privi în spate. Fluviul încă fără nume, molcom și gălbui, nu răcorea nimic în jurul său, iar vadul nămolos prin care trecea acum armia părea deja o mlaștină fierbinte, încolăcită leneș, cu dușmănie, în jurul gleznelor acestor necunoscuți veniți de pe alt continent. Se ridică în scărițe și strigă, tuturor și nimănui:
— Mai cu viață! Repejor, băieți, să n-o lungim până mâine!
Împinse cu latura lăncii unul dintre cavaleriștii săi, iar acesta mormăi ceva în barbă. Călăreții grăbiră pasul cailor, înaintară la trap printre pedestrași și urcară malul nisipos, către umbra uneia dintre cetățile de zbor care supravegheau traversarea.
Naboullen se lăsă înapoi în șaua de piele și privi înainte. Către marele general și clica sa de aristocrați, toți cu rang ereditar de hașă. Muții dormitau în jurul lor, moleșiți, cu gurile căscate și cioturile de limbă sprijinite pe buzele crăpate. La fel și cei doi Ochiul-Lui, pe mastodonții pleoștiți sub harnașamente, dar restul ofițerilor de stat-major descălecaseră deja și trăncăneau liniștiți, gesticulând spre zare. Pentru câmpia aceasta nesfârșită nu aveau hărți, căci niciodată vreun picior de om civilizat nu călcase dincoace de fluviu.
Ridică din coburi un burduf pe jumătate gol, bău și se strâmbă la gustul leșios. Îl puse înapoi și se uită spre kanjeri. Mergeau calmi și tăcuți, la pas mărunt, cu pieile tatuate sclipind nu de străfulgerări, ci sub șiroaiele de sudoare. Nu bântuia prin jur niciun zeu, deși tocmai vânătoarea sacrelor ființe, tot mai rare spre coastă, era motivul pentru care armata Imperiului se avântase în acestă pustietate stearpă.
— Domnule obrak, Pâlcul al Treilea de Șipari a terminat trecerea!
Ofițerul micuț dădu din cap aprobator, dar nu avu cu ce altceva să împace întrebarea subînțeleasă din ochii călărețului: nu cunoștea vești noi. Și-așa, trecerea ar fi trebuit să dureze două ceasuri și deja se lungeau de vreo cinci. Ezită câteva clipe, apoi porunci:
— Continuați spre general, la pas. Nu obosiți caii mai tare, nu are rost. De fapt…
Privi spre corturile de statul-major, albe cu sori aurii imprimați spre vârfuri. Ordonanțele ridicaseră câteva prelate și nobilii se adăposteau toți pe sub ele, sorbind siropuri, de parcă asta ar fi fost scopul întregii zile. O plimbare pentru beizadele. Își ascunse disprețul din voce.
— … mă duc eu să cer ordine. Mă întorc repede!
Smuci de frâu și roibul său porni la trap, despicând talazurile uscate cu pieptul împlătoșat. Drept înainte câmpul era deja înțesat cu trupele înghesuite unele în altele în marș obosit, tușind înecați de praful ridicat în nori grei sub cizmele grele. Pentru a ajunge mai repede la Sarim-Hașa, obrakul se hotărî să facă un ocol larg, tăind stepa prin latura încă nederanjată de invadatori.
Surprinzător de iute, fu învăluit de liniște. Dinspre dreapta se auzeau în continuare, înăbușite, trosnetele și strigătele oștirii, dar în rest auzul îi era toropit doar de fâșâitul liniștitor al fânului și țiuiturile miilor de gâze nevăzute. Nu și de ciripituri însă, realiză el dintr-o dată. Unde era tot păsăretul care dădea iama peste ei în fiecare dimineață ca să le înghită firimiturile de pâine și cojile de semințe de orz?
Privi în jur, înfiorat de-o teamă neclară. Nu se mai vedea nimic altceva decât cer și ierburi. O spaimă instinctivă îi prinse mintea, cerându-i să fugă, să se ascundă înapoi în turmă și să fie apărat de ceilalți. O stăpâni, dar strânse mai tare frâul cu stânga, iar cu dreapta își coborî lancea din spate și-o balansă pe lîngă crupa roibului, pregătită. Deodată, calul se încordă și dădu să pășească înapoi, cu spatele. Scăpă un nechezat surprins, iar Naboullen aproape că făcu pe el: dintre bălării îl priveau patru… cinci… multe perechi de ochi mari și rotunzi, apărați de arsura soarelui sub urechi înalte de asin. Măgari sau catâri, aici?
Flutură lancea în fața sa, secerând iarba. Dihăniile se ridicară fără zgomot și aruncară spre el sulițe scurte de lemn, cu vârfuri de piatră cioplită. Armura-i rezistă cu ușurință, însă dintre satiri pășiră în față câțiva mai mari, cu arme lungi și solide, numai bune de ucis cavaleriști. Împunse cu lancea spre ei, mai mult ca amenințare. Bestiile ripostară, ferind calul și încercând să ajungă direct la om. Naboullen ridică instinctiv cotul și opri una dintre ele, iar durerea loviturii îi urcă spre umăr, arzătoare. Strânse la piept brațul lovit, cu încheietura metalică plesnită, și aruncă lancea spre atacator, cu forță. Fulgerător, doi dintre vecinii acestuia ridicară scuturi rotunde de nuiele împletite, acoperite cu blană tăbăcită. Arma trecu prin ele, încetinind, și se opri în pieptarul de piele tare.
Obrakul pufni și trase de la brâu iataganul lung și subțire, mlădios. Îl ridică deasupra coifului și chiui sălbatic înainte de-a se repezi peste ei, iar oamenii-asini făcură un pas înapoi, încordați pe copite. Naboullen profită de ezitare și roti calul dintr-o mișcare, după care îl împunse cu pintenii și roibul țâșni înapoi către armată.
Calea îi era închisă, însă. Dintre ierburi se ridicară deodată mii de satiri înarmați, zbierând. Cu spatele la el, se năpustiră spre trupele imperiale, hoardă nesfârșită, clocotitoare. Auzi din depărtare strigăte în akkașiană, de surpriză și panică, apoi zdrăngănit de arme și urlete de durere, din glasuri și omenești, și de lighioane. Cu fruntea plecată, lipită de coama calului, îi grăbi galopul, dar nu spre camarazi, ci către fluviu. Din mers aruncă în spate coiful, dezlegă baierele și lăsă platoșa să cadă. Se aplecă peste pulpe, căutând gaicile de la jambierele de metal.
Coti dintr-o dată, cât pe ce să lovească un grup de satiri ce-i ațineau calea. Pe deasupra capului îi vâjâiră săgeți. Roti sabia și înlătură vârful unei sulițe din dreptul coastelor. Se aplecă simțind o umbră: o siluetă înaripată îi chirăi pe deasupra, sclipind metalic. Roibul se încordă și sări, ocolind o capcană de frânghie. Se aplecă și-o tăie din fugă cu vârful iataganului. Auzi cu satisfacție răcnete de furie, apoi văzu în față undele apei și se lăsă peste coama calului, chiuind. Animalul trecu val-vârtej printr-un zid de stufăriș și se aruncă în râu, iar obrakul alunecă din șa cu un pleoscăit și începu să se scufunde, strângând spasmodic sabia.
*
Foc în gât și-n piept, foc în ochi. Umbre și-o strîngere de ceafă, ud sus și uscat jos. Naboullen strânse umbra prelungă și se răsuci pe dos. Tuși spasmodic, scuipând apă gălbuie, amestecată cu salivă sângerie. Mâna de care se agăța cu disperare îl trase din valuri și alta-l plesni pe spate. Urechile-i pocniră și auzul i se năpusti în cap, încărcat de urlete și trosnituri. Amețit, zăpăcit, ridică instinctiv cealaltă mână, în care încă strângea spada, dar palma cuiva din spatele său îl apucă strâns de încheietură.
— Obrak! Serwnnekama! Iwele kanundun, jenne hamenebu!
Valul de întuneric i se ridică de pe ochi și desluși fețele cafenii ale celor din jur. Auxiliari. Băștinași, sălbatici. Se ridică în picioare, clătinându-se, și le urmări privirile dincolo de fluviu, spre bătălie. Icni, c-un nod în gât, și gemu fără să vrea. Câmpul de luptă era înspăimântător, și nu pentru că mii de războinici urlau acolo și mureau: cu asta era învățat. Ci pentru că mărețul corp expediționar al Împăratului pierdea, dezastruos, iar așa ceva nu mai văzuse vreodată…
De la distanță, ciocnirea i se păru un triunghi albastru și negru, cu margini roșii, strivit de-o apăsare galbenă precum un ou fără apărare de-un pumn nemilos. Imperialii, în uniforme negre sau acoperiți cu armuri azurii, erau înghesuiți unii în alții, deja atât de strânși din laturi că nu se mai puteau desfășura, iar de luptat se băteau doar cei de pe flancuri: sângele acestora era conturul roșiatic. Apăsarea galbenă era mai greu de deslușit cât era mare de fân și cât era șleahta de satiri cu blănuri deschise la culoare și camuflați sub împletituri de ierburi uscate. Ce se vedeau prea bine erau colții hoardei, sulițele și topoarele de obsidian care mușcau nesățioase din carnea armatei. Nenumărate, neîntrerupte, sfărâmând încet platoșe, piepturi, capete, coaste, coifuri și scuturi laolaltă. Vârful triunghiului era statul-major, deja ucis. Corturile în care se adăpostiseră nobilii înalt-ofițeri se vedeau sfârtecate și răsturnate, stropite cu sânge, prăbușite peste forme nemișcate. Lipsită de cap, oastea se zvârcolea și murea, confuză.
— Chiar și Muții? Și Ochii-Lui? Și hașa? Cum se poate? șopti Naboullen, mai mult pentru el.
Bărbații zvelți din jurul său ridicară din umeri, fără să-l înțeleagă. Câțiva dintre ei se întoarseră și plecară spre drum; cei care-l salvaseră de la înec îl traseră după ei, arătându-i direcția fugii. Naboullen pufni furios și le înlătură mâinile, iar ei râseră și-l lăsară.
Un trosnet, urmat de-un bubuit năpraznic. Obrakul ridică ochii și gemu din nou: o cetate-de-zbor tocmai plesnise și cădea, fărâme de lemn și pânză, deodată cu bărbați zbierând. Celelalte șase-șapte, masive, se roteau înnebunite, potopite de roiuri de zburători. Oameni? Vulturi? Ființe cu armuri negre, lansând săgeată după săgeată din arcuri și lance după lance din gheare ori fluturând săbii prelungi, subțiri.
— Obrak! Nu mai e nimic de făcut, să mergem, salvează caii!
Naboullen se întoarse. Un detașament de kanjeri apăruse pe coastă. Cel care strigase îi arăta spre trenul de aprovizionare, abandonat de cărăușii localnici și acum răvășit de auxiliarii indisciplinați. Căruțe nenumărate răspândite peste câmp, multe prăvălite pe-o parte, cu valuri de muște roind în jurul merindelor răsturnate și necăjind caii. Animale mari și greoie de povară, nu frumoase și iuți ca cei ai călărimii. Dar cavaleria nu mai era aici, ci murea dincolo de râu, descălecată pentru a lupta în haosul înghesuit din triunghiul pieirii. Caii lor alergau fără stăpân prin lanuri, nechezând.
— Of, zei! Dincolo de ei! zbieră ofițerul către kanjerii nedumeriți și se întoarse din nou spre stepă, pentru a se convinge.
Era adevărat. Caii alergau nebuni de colo-colo. Speriați, dar nevătămați. Nu i se păruse: fiarele om-măgar nu-și atacau frații cabalini. Aceasta-i scăpase lui viața probabil. Aceasta putea salva și resturile armatei! Dar cum?
— Obrak! Trebuie să mergem! insistă ofițerul kanjer, fixându-l cu privirea, încercând să-i deslușească nebunia sau spaima din ochi.
Un șuierat prelung, un tunet, zbierete omenești și chirăituri de vultur. Kanjerii se îndepărtară unul de altul și se încordară, iar resturile de lemn și metal îi izbiră și ricoșară din plăcuțele de fier și scuturi, fără să-i vatăme. Altă cetate-de-zbor doborâtă, dar și zburători morți.
Naboullen lăsă bărbia în piept, trase aer pe gură și se năpusti în sus pe coasta nisipoasă, fluturând iataganul deasupra capului. Nedumerit, vânătorul de zei miji ochii, încordă pieptul și umerii în așteptarea loviturii și strânse lancea în mână, cu scântei alunecând peste coada de aramă.
— Acolo sus! arătă obrakul cu vârful sabiei spre cer. Voi și ei, indică detașamentul de Piei-de-Fier și pe celelalte câteva înșirate de-al lungul apei.
— Noi ce?
Naboullen se chinui, căutându-și cuvintele sub valul de surescitare.
— Puteți străfulgera cerul?
Kanjerul căscă gura, confuz, privi scurt spre norii rari și-i arătă cu vârful armei:
— Pentru ce? Nu ne-atacă niciun zeu!
Naboullen se căută grăbit în chimir. Scoase o bucată de pânză cerată, o despică iute cu sabia și desfășură un pergament frumos inscripționat cu litere aurii: porunca împărătească ce-i identifica rangul și puterile. Cu mâna tremurând, o tăie în două, apoi jumătățile în câte trei. Se repezi la kanjer și-l apucă de brâu:
— Ceva de scris! Ale mele-s ude!
Pielea-de-fier scoase un vârf de cărbune și i-l întinse, iar cavaleristul se întoarse la bucățile de pergament și scrijeli rapid pe ele. Le adună grăbit, se urcă greu pe un bolovan mai mare, șuierând greu, și flutură arma spre detașamentele răzlețe de kanjeri:
— Comandanții! La mine!
Încruntați, dar curioși, se apropiară. Naboullen le întinse biletele și arătă spre cetățile-de-zbor:
— De câți dintre voi e nevoie să le trimiteți atât de sus?
Vânătorii de zei se priviră unul pe altul fără o vorbă, până unul dintre ei rupse tăcerea:
— Sunt șase, deci trei detașamente pentru scara de fulger. Dar, privi el biletul, Naboullen-hașa? Nu ești doar obrak?
Cavaleristul scund și subțire, dar fulgerând dominator din ochi, flutură brațul spre lupta de dincolo de râu:
— Mai vedeți măcar vreun singur hașa în viață? Sau orice alt grad până la obrak? Acum eu conduc, și încrezuților de căpitani de colo-sus nu am timp să le explic. Unui obrak nu i-ar executa ordinul, mai ales ce le cer acolo, dar unui hașa da! Aveți încredere în mine, nu-i timp de îndoială!
Le împărți bucățile celor mai apropiați trei și se răsti la ei:
— Hai odată, la treabă! Nu-i vreme de pierdut! La semnul meu treceți la fapte!
Privi o clipă după comandanții care se îndepărtau în pas alergător, după care se întoarse spre ceilalți trei și-i privi pătrunzător:
— Am știut întodeauna: kanjerii sunt cei mai buni și devotați războinici ai Împăratului! Acesta este momentul să arătați cât adevăr stă în lozincă…
Îl strânse de umăr pe cel mai apropiat, întâmplător chiar primul, cel care îl văzuse:
— Ei, arătă el spre oamenii-vulturi, sunt prea buni ca să-i înfrângem, dar am nevoie de câteva minute în care să fie distrași.
Pieile-de-fier priviră în sus la ceata zburătoare care schimba valuri de săgeți cu cetățile zburătoare blindate, iar ofițerul răspunse cu o voce plată:
— Nu avem cum să ajungem așa sus cu lăncile.
— Dar cu scara de fulger?
Kanjerii căscară ochii, iar unul dintre ei replică obraznic:
— La ce bun? Ca să urcăm lăncile la cer, să le dăruim dușmanului?
Naboullen scutură din cap, încruntat.
— Nu ai înțeles. Fără lănci. Doar fulgere.
Șocați, ofițerii traseră zgomotos aer în piept și se uitară unul la altul:
— Câteva minute doar de fulgere? Dar ne va consuma vlaga… vom muri.
Obrakul dădu din cap și indică celălalt mal cu sabia:
— Da, dar mii de acolo vor scăpa. Armata Împăratului va scăpa să lupte și altă dată, iar El, Unicul, nu va avea de trecut în cronici un dezastru, ci doar o… întârziere. Datoria față de El v-o cere!
Kanjerul de lângă el îi zâmbi amar:
— Datoria ne-o cere… nouă să murim și ție să te declari singur hașa.
Cavaleristul îl fulgeră cu o căutătură rea:
— Voi muri și eu, camarade, fii tu liniștit, dar acum ei pier acolo pentru că nu-i conduce nimeni. Voi comanda eu și-i voi salva, iar când îmi va veni timpul, cu sabia asta în mână mă voi duce, ți-o jur!
Alt kanjer pusă mâna pe umărul celui care se opunea. Îl strânse frățește și-l privi în ochi, iar acesta oftă și-și plecă încet capul. Cu privirea-n pământ, întrebă:
— Juri că-i vei salva?
Naboullen își izbi tăișul sabiei de piept și răspunse, cu hotărâre de oțel în glasul ferm:
— Jur. Naboullen-hașa, în numele Unicului, să nu mai ajung în ceruri dacă mint. Hai, camarade, mergeți la oamenii voștri și așteptați semnul meu.
*
Câteva minute mai târziu, obrakul apăru dintre căruțele sfărâmate, însoțit de caidul auxiliarilor, un lupiarn bărbos cu arc și tolbă.
— Cum în numele Lui i-a convins și pe-ăia? șoptiră kanjerii între ei. Sunt niște barbari, de-abia ne știu limba!
— Nu știu, dar e bun, are vână de conducător și ei respectă asta, le place… Poate chiar e omul potrivit să salveze câteva cioburi din ziua asta blestemată, oftă ofițerul kajer. Poate că după ziua morții noastre… va trăi totuși careva să povestească.
Naboullen se cățără înapoi pe bolovan și privi dincolo de fluviu, mijind ochii pârjoliți de soare. Triunghiul se strânsese și mai tare, iar laturile sale lungi se cocârjau înspre interior, apăsate de hoardă. Vârful deja se depărtase de tabăra ofițerilor; dacă acolo supraviețuise careva primului măcel, acum sigur nu mai avea nicio scăpare. Latura scurtă, sprijinită pe râu, se revărsa cu valuri de bărbați panicați, încercând să treacă grei de armuri și arme și înecându-se, într-un clocot animalic în care fiecare muribund se agăța de altul. Nu mai era timp de pierdut: flancurile urmau să se prăbușească dintr-o clipă în alta și întregul corp expediționar să fie măcelărit, turmă dezorientată de oi speriate.
Obrakul ridică sabia, strigă ceva care nu se auzi în hărmălaie și-i indică pe kanjerii de sacrificiu. Fără să mai spună vreo vorbă, aceștia traseră aer în piept, închiseră ochii și-și înfipseră lăncile în pământul uscat. Fiecare puse o mână pe mânerul armei și alta pe umărul celui din stânga, iar detașamentele unduiră ca un singur trup. Se încordară și închiseră ochii. Licăriri azurii începură să le fugă peste plăcuțele metalice, șuierând.
Pieile-de-fier strânseră din dinți, gemând sub arsură, iar scânteile se adunară în roiuri și se repeziră în sus de-a lungul tatuajelor, rănind carnea tot mai roșie. Trăsnetele trecură peste umeri și brațe și se rotiră pe lăncile de aramă. Dintr-o dată, izbucniră: urlete de durere și furie din gurile larg deschise ale bărbaților, flăcărui vineții dintre plăcuțele de pe piele, limbi de foc albastru din lănci.
O ploaie de fulgere erupse dinspre pământ către ceruri, șerpi fierbinți sfârtecând norii. Unii se pierdură spre soare sfârâind, însă alții, destui, găsiră-n cale armuri de bronz negru și se strecurară pe sub ele. Arseră pene și mușcară cu sete din carne, iar oamenii-vulturi chirăiră, unii îndurerați, căzând din văzduh, alții uimiți, fugind îngroziți.
— Acum! strigă Naboullen către ceilalți kanjeri, răgușit.
Pieilie-de-Fier se așezară disciplinați în cercuri perfecte, la mijlocul ochiului de fier cu șeful de detașament. Apucară strâns lăncile, înfășurate pe sub cot și întinse de la umăr, le coborâră încet și le sprijiniră vârfurile pe gâtul ofițerului. Cei trei comandanți, diferiți în viață dar asemănători în moarte, închiseră ochii și strânseră la piept arma proprie, cu vârful ațintit spre firmament și câte două săgeți legate de el, înfășurate cu bucățile de pergament.
Pieile-de-fier urlară. Șiroaie de foc albastru se rostogoliră printre tatuaje, curseră peste umăr de-a lungul armelor și se înfipseră în gâturile cu vene umflate de încordare ale celor din mijloc. Se răsuciră în jurul lor, strangulându-i, și se năpustiră prin săgeți. Morți, comandanții se muiară, cu trupurile oprite în picioare de lăncile înfipte în beregată. Săgețile fură smulse de fulgere, despicate-n două ca limba de năpârcă, și începură să urce sacadat înspre nori de parcă ar fi alergat pe trepte.
Găsiră fiecare câte o cetate-de-zbor și se strecurară înăuntru. Kanjerii oftară și-i lăsară pe ofițerii uciși să cadă, apoi îngenuncheară lângă ei. Vlăguiți și îndurerați, le îndreptară respectuos membrele și părul. Pieile-de-fier din detașamentele de sacrificiu care loviseră zburătorii urlară și izbucniră în flăcări, se prăvăliră la pământ și se tăvăliră în spasme de durere până se stinseră.
Câteva clipe nu se mai întâmplă nimic pe partea aceasta a râului. Mai trecu ceva vreme, și tot nimic, doar hărmălaia și haosul de pe celălalt mal. Mâna lui Naboullen începu să tremure pe iatagan, iar barbarul de lângă el să se clatine de pe un picior pe altul, nehotărât, cu palma strecurată la spate, pe coarda arcului.
Chirăituri de vulturi fugind. Miros de carne arsă. Gemete de kanjeri muribunzi. Zdrăngănituri și urlete dinspre bătălie. Clipocitul nepăsător al apei, strigătele îngrozite ale celor care se înecau. Un nechezat din spate, mai multe din lanuri. Dogoarea zilei de vară, gâdilatul sudorii curgând pe ceafă și pe spate în jos.
Un plesnet de sus, dintr-o dată. Prima cetate-de-zbor trosni și se întoarse greoaie, scuipând jerbe de aer fierbinte amestecat cu esență de zeu și acoperind lent, treptat, cercul necruțător al soarelui. Obrakul șuieră ușurat și-l prinse de antebraț pe auxiliar, iar acesta se îndreptă de spate și-și retrase pe-ascuns mâna de pe armă, arătându-și dinții într-un surâs forțat.
Celelalte dirijabile prinseră și ele viață și se puseră în mișcare. Încet, burduhănoase și fără de grație, se despărțiră și porniră peste râu, câte trei pe fiecare flanc. Umbrele lor trecură apa și alunecară de-a lungul hoardei, îngrijorându-i pe satirii care-și ridicară capetele, increduli, cu boturile căscate. Dar… navele nu traseră în ei. Nici arbaletele, nici catapultele, nici măcar nu aruncară bombe. Doar se împinseră încet prin văzduh, ca două palme ce se unesc pentru rugăciune, apropiindu-se oblic spre mijloc.
Copitații-și coborâră ochii înapoi asupra oamenilor care, pentru câteva clipe, respirară ușurați. Trecură din nou la atac, apăsând liniile tot mai înghesuite și sfărâmate ale imperialilor. Topoarele coborâră iar asupra coifurilor și scuturilor, crăpându-le odată cu țeste sau coaste, sulițele străpunseră din nou gambe și umeri, lăncile aduseră încă o dată durere și pieire. De partea cealaltă, pedestrași prea greu apăsați de armuri pentru așa buluc, amestecați printre pâlcuri de cavaleriști lipsiți de cai, fără loc pentru a-și roti iataganele lungi, se călcară în picioare fără a reuși să facă mare lucru altceva decât să rabde, ori să moară.
Dintr-o dată, oamenii-catâr începură să zbiere și să se înghesuie ei laolaltă, dând să fugă și împingându-se în rândurile din spate care încă-i împingeau spre armia ambuscată. Imperialii ridicară capetele și izbucniră în urale: umbrele cetăților-de-zbor creșteau degrabă, căci mastodonții se coborau rapid, gata să strivească bestiile stepei. Strigătele de bucurie nu ținură mult și deveniră de spaimă: dirijabilele de lemn greu acoperit cu plăci de fier nu erau gândite să manevreze la joasă înălțime. Așa că se lăsau și peste marginile triunghiului omenesc.
Cu un vuiet presărat de trosnete, corăbiile cerești aterizară, strivind trupuri fără deosebire. Pe deasupra li se deschiseră chepenguri și mateloții se repeziră afară, cu arbalete, harpoane și macete. Cu strigăte sfidătoare, izbiră în parâme cu tăișurile până desprinseră balonul cu esență de zeu de carenă și se ridicară cu iuțeală, plutind spre apus, purtați de vânt și abandonând calele cetăților-de-zbor, devenite acum doar fortărețe lipite de pământ. Dinspre miazănoapte, cârdurile de oameni-vulturi se năpustiră după ei, chiotind ascuțit ordine și amenințări. Învălmășeala de săgeți împroșcate din arcuri și arbalete se amestecă printre nori, căutând sângele harpiilor.
Uriașii de lemn, naufragiați peste amestecătura de satiri și oameni striviți, desfăcură capacele ambrazurilor și începură să împroaște salve de catapulte, cu ghiulelele croind căi de moarte printre atacatori. Imperialii se repeziră să astupe găurile din fortăreața improvizată, înfigând în huma frământată scut lângă scut, ca un zid de fier, și sulițe printre ele, spini ucigători.
Strigăte de neînțeles și nechezături dinspre râu. Privirile se întoarseră înspre ciudata vedenie: două șiruri paralele de cai de povară traversau vadul, împinși cu răcnete în limba locului de niște barbari. În fruntea lor, pe-un cal negru masiv, vreun șef de trib, cu o hotărâre de fier în privire și gesturi.
— Voi! strigă Naboullen spre cei din flancul stâng. Iute, vă aliniați pe două rânduri: primul ține de scuturi, al doilea de sulițe. Restul, în pas alergător, spre râu! La voi la fel! ordonă și flancului drept.
Se întoarse spre malul celălalt. Pe coastă apăruse un lanț de barbari înarmați cu arcuri. Le făcu un semn și-o salvă de săgeți izbi râul, lovindu-i cu pricepere pe fugarii panicați care se învălmășeau în valuri. Străpunși, bărbații țipară și se scufundară, urlând sau blestemând. Călărețul făcu alt semn și următorul rând de săgeți se înfipse în devălmășia de pe mal a celor care dădeau să sară-n fluviu. Cei loviți căzură-n unde și se duseră la fund, restul strigară înspăimântați și dădură înapoi. Talazul omenesc se zgudui de câteva ori, clătinându-se, dar se opri. În câteva minute, forfoteala de dezertori din apă dispăruse, iar cea de pe mal încremenise.
— Voi și voi! se răsti ofițerul la două pâlcuri de soldați mai solizi, probabil geniști. Faceți un șir aici, arătă el chiar marginea luciului, și altul acolo, la zece pași distanță. Nimeni nu mai trece viu fără ordin, ați înțeles?
Brusc deveniți zbiri din lași, militari din animale hăituite, se grăbiră să-i execute ordinul. Ceilalți, temători, dădură înapoi. Naboullen lovi șalele calului cu pintenii și se apropie de geniști. Îi privi scurt de-a lungul șirului chiar pe măsură ce se desfășura și tună:
— Tu și tu!
Cei doi aleși se grăbiră spre el, sorbindu-i cuvintele, cu supunere absolută.
— Tu comanzi lanțul ăsta, tu pe celălalt. Când vă fac eu semn, dați voie să treacă doar câte douăzeci o dată. Nu mai mulți, nu mai puțini. Dacă nu-s în ordine, îi ucideți. Înțeles?
— Înțeles!
— Înțeles, Naboullen-hașa! răcni obrakul.
— Înțeles, Naboullen-hașa! strigară cei doi și se repeziră spre subordonați.
— Voi ați înțeles? Cine nu vine în ordine moare! strigă ofițerul pe un ton poruncitor spre grămada de fugari. Reveniți-vă, grupați-vă și fiți soldați, pizda mă-sii de treabă! Cine nu are coaie azi, moare aici și așa merită!
Imperialii-și strigară pe sute de voci supunerea și se grăbiră să se adune în pâlcuri improvizate.
— Iar voi nu uitați că aveți arcurile lor țintite pe spatele vostru! Să vă faceți datoria! se răsti cavaleristul spre geniști, cu un semn scurt către barbarii de pe celălalt mal. Voi traversați ultimii, dar, vă jur, nu veți fi abandonați!
Grăbi roibul pe coastă și se repezi spre mijlocul triunghiului, făcându-și loc cu latul spadei și alegând din loc în loc câte un subofițer cu o strângere a palmei pe umăr, încărcat degrabă cu ordine scurte și clare. În urma sa, hărmălaia îngrozită se stinse în tăcere, iar soldații panicați se adunară-n pâlcuri, revenindu-și sub consolarea disciplinei ce le fusese redată. Careuri mici începură să se retragă ordonat și-un șuvoi negru să treacă fluviul, gâtuit și ținut în frâu de geniști și lupiarni.
Chiar și lipsiți de zburători, satirii văzură și auziră, iar curând începură să priceapă ce se întâmplă. Căpeteniile-i adunară și-i încurajară cu strigăte guturale, iar Hoarda, chiar dacă mai șovăitoare, se întoarse și începu să-și adune elan, revărsându-se către cetățile-de-zbor. Săgeți, harpoane și ghiulele plesniră spre ei dinspre navigatori, dar și catapultele și arbaletele aveau nevoie de pauze pentru a se încărca. La fiecare răgaz, atacatorii năvăliră tot mai aproape, behăind.
Naboullen făcu un semn spre barbarii care îndrumau șirurile de cai, iar aceștia se repeziră înainte cu animalele de povară, în două rânduri prelungi. Se strecurară printre flancurile subțiri și masa armatei ce se coagula, retrăgându-se tot mai ordonat. Spre vârful triunghiului armiei, se reuniră: un semicerc viu de cabaline docile, calme. Obrakul gesticulă din nou și auxiliarii goniră de-a lungul hergheliei încropite, tăind din fugă câte un nod la fiecare animal. Legături de sfoară căzură peste picioarele din spate, împiedicând dobitoacele.
— Voi! strigă ofițerul către niște pâlcuri de arcași. Cu fața spre flancuri, în formație de luptă, pe trei rânduri, acum, fuga marș. Hai, fuga, fuga, pizda mă-sii de treabă! Voi la stânga, voi la dreapta!
Îi privi nerăbdător cum se desfășoară grăbiți. Se repezi peste niște pedestrași ușori, recruți lipsiți de experiență, deja rămași fără arme în haosul luptei.
— Tu, tu, tu și tu!
Coborî de pe cal dintr-o mișcare pricepută și le puse mâna pe umăr la fiecare, arătându-le țintele.
— Aruncați imediat orice armură. Fugiți de-a lungul flancurilor și le strigați din fugă ordinul meu: scutierii în pas alergător dincolo de cai și se retrag. După ei, repet, după ce ei s-au retras, vin sulițașii. Să abandoneze sulițele, mai avem destule la căruțe. Înțeles?
Băiețandrii dădură din cap, în același timp înspăimântați și mândri, după care țâșniră în goană. Naboullen se întoarse spre ceilalți și, pentru prima oară în acea zi, zâmbi: un subofițer de săbieri, grizonant și uscat, slab, ghicise întocmai ce avea de gând și deja îi organiza pe cei din jur, răcnind la ei în timp ce adunau scuturi de pe jos și se grăbeau cu ele spre spațiile dintre cai, gata să le înfigă imediat ce treceau cei retrași.
Obrakul îndreptă vârful iataganului spre el, întrebător, iar săbierul strigă:
— Pâlcnic Bjured, domnule!
Naboullen clătină din cap, apreciativ, și se întoarse la fluviu. Descălecă și merse printre ostași, încurajându-i cu câte o strângere de mână, un zâmbet, o poruncă. Armata se scurgea disciplinat prin vad. Câte un cadavru descăpățânat căzut ici-colo arăta că nu toți își înfrânseseră panica; dar majoritatea, odată împinși înapoi în platoșa disciplinei și supunerii față de ordine, adunaseră-ntre ei destulă rânduială încât corpul expediționar să fie salvat măcar în parte.
— Și ei, domnule? îi întrerupse gândurile un recrut speriat.
Ofițerul i se sprijini pe umăr și sări înapoi pe cal. Privi spre cetățile-de-zbor, rămase pe loc într-un talaz de satiri care le învăluise deja pe laturile abandonate de scutierii care se retrăgeau în fugă. Naboullen oftă:
— Întotdeauna, tinere, ca să câștigi ceva, sacrifici ceva.
Își trecu mâna peste coama roibului, liniștitor, și mai spuse, cu regret în voce:
— Pentru mateloți e prea târziu deja. Pe lângă asta, și pe ei o să-i lăsăm aici, arătă el spre caii priponiți, și tare o să le mai simțim lipsa, o să vezi.
— O să-i omoare, domnule?
Obrakul surâse larg, încântat de sine, și-i făcu scurt cu ochiul.
— Nu, ostaș. Tocmai ăsta e secretul care ne va salva azi viața: satirii nu omoară cai. Sper.
© 2018 by Editura Vremea
Fragmentul face parte din romanul ”Flamura Neagră” de Miloș Dumbraci, publicat în 2018 de Editura Vremea (colecția Icar) – link aici
