Capul lui Atsui hōhō se iți din mijlocul lacului înconjurat de dealuri și un lanț de munți scunzi, împăduriți. Apa era limpede și rece, cum îi plăcea lui. Privi spre digul compus din două rânduri de pietre ce delimita izvorul termal din căldarea vulcanică.
Știa cum să se furișeze în acel micuț onsen, ocolind una din laturile insuliței construite lângă grădina care mărginea uchiyu ryokan-ului. Hanul tradițional era unul particular și aparținea familiei Shimizu de multe generații și încă era funcțional, bine întreținut și mereu plin de clienți nătăfleți. Chiar așa, nătăfleți!
Lui Atsui hōhō îi plăcea să fure micile plase cu ouă pe care le puneau în apa caldă a bazinului, ca să fiarbă până ce ei se bălăceau și se relaxau. Se amuza când vreunul își căutau ouăle cu coaja neagră și nu le mai găsea, apoi făceau scandal la recepție iar Himari-san ridica neștiutoare din umeri, nevinovată.
Nevinovată în totalitate nu era respectabila doamnă, asta era clar. Nici nu avea ouă de vânzare la tejgheaua ryokan-ului, oaspeții doritori mergeau până în satul de la poalele onsen-ului, la magazinul alimentar, să le cumpere. Hanul se numea, într-un mod umoristic dar și auto-ironic, Tamago no nai tamago, adică Ouă fără ouă. Ceea ce explica pe deplin complotul mutual între cei doi.
Atsui hōhō înotă sub apă până în mijlocul lacului mai mic, cel cu apa caldă. Prea caldă pentru el. Își scoase mai întâi botul, pufăind, apoi jumătate de cap, să privească dacă era cineva pe acolo. Nu-i plăcea să fie surprins. Spre satisfacția sa, nu se afla nimeni și deci nici o punguță cu ouă fierte, bune de furat și înghițit cu coaja răscoaptă cu tot. O aureolă de aburi îi învăluia capul și respira șuierând, doar din nările exact aliniate cu linia apei, producând mici bulbuci ca de fierbere.
În spatele lui auzi ușa de hârtie glisând și niște glasuri ce-i deranjară liniștea. Fiind mare și lung, nu se putea întoarce brusc și nici să se afunde în apa albicioasă, aproape opacă, ca să se ascundă și de acolo să se furișeze înapoi în adâncul lacului. Cu capul sub apă, plezni tare cu coada și un șuvoi de apă căzu pe terasa pietruită, făcând un zgomot neplăcut de asurzitor.
Se încolăci în jurul cozii sale, cât de strâns reuși, forțându-și toți mușchii de-a lungul trupului. Solzii aspri, din tegument dur, nu-i permiteau în spațiul strâmt să se înfășoare sub formă de cerc, ca pe fundul larg și adânc al marelui lac, unde se simțea mereu în siguranță. Nu-i plăcea vecinătatea ființelor umane. Se înțelegea bine doar cu Suzame-san, o doamnă drăguță ce vorbea mereu mult cu o voce ascuțit de stridentă, părând chiar a fi o vrăbiuță, după numele pe care-l purta. Era în vârstă, totuși nu atât de bătrână ca el, însă anii oamenilor erau socotiți diferit față de anii de viață ai dragonilor de apă.
Cunoscuse întreaga familie a proprietarilor, străbunicii și strămoșii care construiseră acel mic onsen, cu câteva secole în urmă. Până să se obișnuiască cu prezența vreunuia, acela murea și locul îi era luat de altul și altul și altul … Însă nici unul, nimeni-nimeni, niciodată, nu-l alungase din lac. Îi permiteau să se hrănească cu pești și alte viețuitoare, chiar îl lăsau să se înfrupte din fiertele ouă ale clienților.
Cineva, un glas ca de copil, începu să țipe. Cu siguranță îl zărise, capul fumegând și efuziuni de aburi ce-i ieșeau din gură și nări, altfel nu ar fi zbierat cu atâta spaimă gălăgioasă. Sau să fi fost doar surpriza văzând un adevărat dragon albastru, cu coarne ascuțite, date pe spate, cu cap mare și plat, cu ochii galbeni alungiți și privire severă? ”Phfiuuh”, șuieră Atsui hōhō din limba-i lungă, întro oarecare măsură peltic. ”Eu, privire severă?? Thahh, e bine de știut! Îi pot speria pe neaveniții care se holbează mereu urât la mine. Voi ține minte!”
– Ești rănit, dragul meu?
Se întoarse din tot corpul său, plescăind cu coada apa caldă termală a onsen-ului, stropindu-i pe cei care ieșiseră pe terasă. Reuși să se strecoare înapoi în lacul rece și se destinse, apoi se ridică la suprafața liniei apei, să descopere cine îi vorbise.
– Hayami-san, tu ești? bolborosi, producând o avalanșă de bule mici.
– Eu Momoe sunt!
– Cine? Cine ești?
– Momoe, zeița renașterii și a regenerării. Am puterea de a schimba forma pentru vindecare.
Atsui hōhōse încruntă, încrețindu-și solzii cei mici de pe frunte. Cele două fire de mustață lungă, de sub nări, se unduiră în apa lacului, creând câteva cercuri concentrice care se propagară lent până la țărm.
– Momoe, zici?
– Da, Momoe.
Dragonul dădu din coadă și se afundă apoi reveni la suprafață.
– Momoe. Pe mine vrei să mă regenerezi? De ce?
Zeița îi apăru în față, sub formă de țestoasă. Plutea elegant, dând ușor din labe.
– Vrei să iei formă umană?
– Umană? De ce?
– Să vezi cum este lumea oamenilor.
– Hmm. Nu știu dacă vreau.
– Ai încercat vreodată?
– Nu, nu.
– Ai putea vorbi cu oamenii.
– De ce să vorbesc cu ei?
– Să le afli secretele.
– Nu mă interesează.
– Ai învăța multe lucruri.
– La ce mi-ar folosi?
– Ai deveni mai deștept.
– Sunt suficient de deștept.
– Gândește-te, Atsui hōhō. Ca om poți face multe din ce nu poți face ca dragon.
– Eu sunt mulțumit că sunt dragon.
– Ești foarte îngust la minte.
– Îmi ajunge.
– Cum vrei.
Țestoasa se întoarse și se scufundă în apă, apoi dispăru cu totul, lăsându-l pe Atsui hōhō în mijlocul lacului, gânditor. ”Ar fi interesant să stau de vorbă cu Suzame-san și cu Hayami-san, care îmi lasă mereu câte un săculeț cu ouă la fiert în apa termală. Apoi, aș putea speria neaveniții care se uită mereu urât la mine. Aș putea încerca. Ce am de pierdut? Eu sunt dragonul care simbolizează nobilul conceptul că nu termin treaba niciodată până când ultima sarcină sau detaliu nu este finalizat. Așa m-a învățat măiastrul zeu dragon Yamata-no-orochi, cel cu opt cozi și opt capete, care întrupează înțelepciunea absolută și infinitul.”
Înotă o vreme, agitat și absorbit de gânduri. Momoe, zeița regenerării, îi stârnise curiozitatea. ”Eu, dragonul lacului, sunt ca apa. Liber să mă schimb dacă vreau, sau dacă pot”.
– Momoe, unde ești?
– Aici, Atsui hōhō-san .
– Dacă mă faci om, poți mai apoi să mă transformi înapoi în forma mea de dragon?
– Desigur.
Sesiză o undă voalată de ironie în răspunsul ei.
– Momoe, zeiță a renașterii și a regenerării! Nu vreau să rămân om. Vreau să fiu dragon, așa cum
m-am născut!
– Nici o grijă. Când vrei să redevii dragon, îmi faci un semn și te transform înapoi.
– Momoe, cum să-ți fac semn dacă voi fi om? Cum te văd? Cum te găsesc?
– Te descurci tu, Atsui hōhō. Ești un dragon inteligent, cu toate că ești cam înfierbântat câteodată! Acum închide ochii.
– De ce?
Un vârtej în creștere se apropie de el, curpinzându-l în vâltoarea tumultuoasă. Se simți clătinat și scuturat apoi azvârlit pe ceva tare. Simți o durere în spate și încercă să-și miște coada însă nu o mai găsi. Dădu să-și ridice solzii gâtului și doar simți cum pielea i se întinde. Privi speriat deși văzu aceleași lucruri pe care le cunoștea bine și îi erau dragi. Totuși, parcă puțin diferite. Hanul cu pereții glisanți era mai înalt, terasa pietruită mai teșită, cele câteva perne răspândite pe care să șadă oaspeții aveau diferite culori, bambuși mărginind aleea care ducea spre căldarea cu apă caldă …
Realiză, ca pe un șoc, că stătea în picioare. El, Atsui hōhō, dragonul lacului, cel care nu avea picioare, brațe și nici mâini, doar cap, corp și coadă, acum stătea în poziție verticală. Vedea totul de sus, într-o perspectivă nouă.
”Momoe”, șopti în gând, neștiind ce să facă.
Nu veni nici un răspuns. Fără să-și dea seama, făcu un pas și se prăbuși în apă, cu mare zgomot. Ce ciudat, își zise. Ce întuneric este în lac, nu văd nimic. Cum să înot fără coadă? Ispiră și se începu să tușească, apa îi indundă gura, nările, traheea, toate căile respiratorii și stomacul. Îl apucase tusea, însă nu știa cum să tușească sub apă. Cum să respire sub apă, ca un dragon. Ahh. ”Acum sunt om!”
Își lipi picioarele și începu să le unduie, așa cum făcea cu coada. Reuși să înainteze un pic și iar înghiți apă, mai să-l sufoce. Văzu deasupra capului lumina soarelui și se îndreptă spre suprafața apei. Își ridică prevăzător capul, doar până la nări, să vadă încă odată unde se afla. În același lac pe care-l cunoștea de sute și sute de ani, pe care însă nu-l recunoștea acum.
Apa era rece și îl cuprinse frigul, făcându-l să tremure. Nu cunoștea această senzație. Era o neplăcută noutate pentru el, ca tot ce percepea cu proaspetele sale simțuri. ”Sunt om?” ”Sunt om” își răspunse la propria întrebare. ”Acum, ce fac?”
– Ieși din apă, auzi gândurile zeiței Momoe.
Dădu să se avânte întro mișcare ondulatorie, cum făcea cu corpul lui aproape cilindric de dragon, solzos însă lipsit de membre, ca să plutească exact sub linia apei, să poată vedea ce se întâmpla în afară. Se afundă cu capul înainte, înghițind apă și aproape înecându-se. Instinctiv, lopătă din mâini și picioare, reușind să iasă la aer.
Depuse un efort considerabil să ajungă la malul construit din pietre care delimita lacul de onsen-ul izvorului termal. Se odihni câteva momente, trăgându-și zgomotos răsuflarea. Simțea durere necunoscută în ceea ce acum erau picioarele și brațele sale. Simțea o tensiune necunoscută în zona spatelui și a umerilor pe care-i avea. Simțea o necunoscută oboseală generalizată și parcă îi venea să plângă. ”Eu, dragonul lacului, nu voi plânge!”
Își puse capul pe una din pietrele mai teșite ale bordurii malului. Închise ochii, prea îl usturau din cauza ape și a luminii soarelui amiezii. Avea nevoie de odihnă. Noua sa formă de om era slabă și nu era obișnuit să depună atâta efort. Ca dragon al apei, se născuse și trăise în mediul cel cristalin, limpede al substanței lichide dătătoare de viață și hrană. Adormi întro clipită.
Simți cum ceva îl lovea ritmic în cap. Nu prea tare, doar sâcâitor de insistent. Reuși să-și ridice o pleoapă, să vadă cine se încumeta să-l deranjeze. Prima sa reacție fu să sufle un jet de fum fierbinte spre intrus, să scape de el. Din gâtlej ieși doar un fel de horcăit chinuit, pe care nici nu-l recunoscu ca fiind al lui. Surprins de neputința sa, deschise ambii ochi apoi și-i miji, razele soarelui parcă îi pârjoleau retina.
– De ce dormi aici?
Îi fu foarte greu să înțeleagă vorbele, după sunetul glasului înțelese că era o ființă umană care i se adresa. Zări un fel de om mic, sfrijit, cumva chircit pe vine, care îl privea cu ochi mari și curioși. ”Pleacă!” îi comandă în gând însă cel din fața lui nu se clinti.
– Cine ești? întrebă vocea subțire.
Atsui hōhō încercă să se concentreze, cu toate că el era un dragon și nu avea nevoie să-și îndrepte întreaga atenție spre alte preocupări. În general era absorbit de propria sa persoană, să caute hrană și să doarmă nestingherit. Nu reuși să se focuseze, doar își deschise puțin ochii, deranjat de lumina prea puternică a soarelui cu care el era prea puțin obișnuit.
Mormăi deranjat și simțea în același timp cum pielea i se strânge în mod neplăcut, supraîncălzit de expunerea directă la căldură. Se ghemui și se întinse din reflex, uitând că nu mai era acoperit cu solzii care-i mențineau constantă temperatura corpului. Dădu din picioare, crezând că-și mișca coada și alunecă în apa ce emana aburi de căldură.
Pentru o clipă avu senzația că se va îneca. ”Ha”, gândi, ”eu, dragonul apei, să mă înec? Să râdă țestoasa de mine?” Imediat își aminti de zeița Momoe. ”Momoe, unde ești? Fă-mă înapoi, vreau să fiu din nou dragon!”
Nu primi nici un răspuns și nici zeița nu apăru. O umbră ușoară îi acoperi parțial capul și reuși să vadă ceva care semăna cu un om mai mititel, ținând ceva deasupra capului său. Văzuse și cu alte ocazii, când privise din mijlocul lacului cu apa rece spre terasa onsen-ului, că uneori oamenii țin ceva rotund deasupra capului lor, pe timp de arșiță sau pe vreme de ploaie. Aha, era o umbrelă, se dumiri.
De unde știa el despre umbrelă? Un dragon de apă nu se folosea de umbrelă și nimic din ce obișnuiau oamenii să întrebuințeze pentru a-și face viața mai simplă, mai ușoară sau mai complicată. În clipa acea simți că regreta faptul că se lăsase prostit cu atâta ușurință de zeița Momoe și fusese transformat, chiar și vremelnic, întro ființă umană. Ce nevoie avea el să fie un om? Pielea i se înroșise și îl durea. Abia putea
respira, îi era sete și se mișca extrem de greu.
Plus că vocea cea subțire îl sâcâia în continuare cu întrebări pe care nu le înțelegea și nu avea nici un fel de răspuns. Ce să-i spună? Cum să vorbească, el, dragon de apă, folosind cuvinte și concepte omenești? Cu zeii și zeițele altor tărâmuri, lumi și ținuturi putea tăifăsui până la terminarea timpului și tot nu s-ar pune capăt discuțiilor.
I se făcu sete și foame în același timp. Apă nu putea bea, era prea caldă și mirosea cumva ciudat de neobișnuit. Își aminti de plasele puse la fiert de oameni, cu ouă. În general erau cinci ouă, niciodată patru, cifra asta nu exista pentru ființele umane și nici pentru dragoni. Patru era prea asemănător cu moartea, cuvântul moartea se rostea la fel precum numărul patru și de aceea nu era folosit.
Mărita Amaterasu Ōmikami, zeița Soarelui, avea doar doi frați, zeul Lunii, Tsukuyomi și impetuosul zeu al furturii și al mărilor, Susanoo. Nu erau patru frați, erau acei trei copiii prețioși ai marilor zei creatori a cerului și a lumii, Izanagi și Izanami.
– De ce nu ieși din apă? vorbi din nou vocea mică. Te topești cu totul.
Mare dreptate avea. După ce rostise ultimele cuvintele, Atsui hōhō chiar simți că se va topi în apa aproape fierbinte. Se opinti în coatele pe care le avea sprijinite de bordură și reuși, cu greu, depundând un efort condiserabil, să se extragă pe jumătate, apoi se părbuși peste terasă, și ea încinsă de soare.
– Mami, mami! se apucă vocea ascuțită să țipe.
Auzi ușa de hârtie glisând și pași repezi apropiindu-se.
– Mami! Uite, omu ăsta e dezbrăcat!
După câteva minute, o voce de femeie spuse:
– Bărbatul acesta abia a ieșit din onsen, mi se pare firesc, dar totuși … Yuko, dă fuga în heya și adu ceva cu care să-l învelim.
Pași mărunți ai piciorușelor mărunte se îndepărtau în fugă. Atsui hōhō era prăbușit pe terasă, nefiind în stare să se miște, gata să se prăjească sau mai rău, să se înmoaie până se dizolva de tot. Își simți capul din ce în ce mai greu și o sete cumplită începu să-l chinuie. Închise ochii.
Ceva se așternu peste el, simți o moluciune pe care nu o cunoștea și îi veni să se întindă. Mâini puternice îl prinseră de ceea ce se numeau brațe, de acum brațele sale și începură să-l tragă în sus.
– Tare greu e, auzi o voce de bărbat.
– Cine-o fi? șușoti o voce de femeie.
– De unde o fi venit?
– O fi căzut în apă și a obosit înotând de la munți până aici?
– Bietul om!
– Hai să-l ducem în casă.
– Să-l întrebăm cine e! Hei, omule, cine ești și de unde vii?
– Cum te cheamă?
Atsui hōhō era de-a dreptul copleșit și confuz de noianul de voci. Înțelegea oarecum sensul cuvintelor, dar cum să vorbească el în graiul ființelor umane? Și, ce să le spună? Că zeița Momoe îl transformase, din dragonul apei, într-un om?!! Cine l-ar fi crezut?
Se lăsă târât pe piatra încinsă a terasei. Nici nu s-ar fi putut ridica, nu știa cum să meargă pe două picioare … zvâcni de câteva ori, ca și cum ar fi încercat să înoate și se izbi cu fruntea și umărul de pavele. Simți durerea cum nu o cunoscuse vreodată. Gemu, apoi făcu câteva mișcări bruște, necontrolate, pentru a-și elibera corpul din strânsoare, zbătându-se, iar mâinile care-l țineau îi dădură drumul. Zăcea ca un pește pe uscat, ceea ce și era.
”Momoe”! strigă în gând, disperat. Nu primi nici un răspuns. ”Momoe!” urlă cât putu de tare și se miră că nu reuși să adune suficient foc în punga inferioară a esofagului pentru a scuipa, prin deschiderea sfincterului interior, cantitatea necesară de flăcări care să pârjolească totul din calea lui. Supărarea de dragon era teribilă și înspăimântătoare, chiar dacă el era un dragon de apă mediu, nu foarte înfricoșător, însă de data
aceasta nu reuși nici măcar să sughită.
Sunt om, se văicări în minte. Un om slab, vulnerabil, expus voinței altora … se simți tras în sus de brațe și realiză la un moment dat, că stătea pe două picioare care nu erau ai lui, cu tălpile pe piatra care frigea, în poziție vericală. Până atunci, Atsui hōhō văzuse lumea din diferite unghiuri și perspective, însă niciodată de la înălțimea unui om. Desigur, existau dragoni zburători, cei care vedeau pământul de sus și tot ce se afla pe suprafața lui. El, dragonul apei, vedea doar apa și din mijlocul lacului, se uita câteodată la munți, la norii care învăluiau crestele, la căderea frunzelor toamna și reînverzirea copacii spre primăvară, după ce povârnișurile și vârfurile se curățară de zăpada iernii. Vara era o delectare, putea mânca orice zbura deasupra lacului sau ce se târa pe malurile înguste și pietroase. Bineînțeles, desertul cel mai delicios erau ouăle puse la fiert de nătăfleți, în apa foarte caldă din bazinul izvorului termal al onsen-ului hanului.
– Acoperă-l cu ceva, zbieră o voce chiar lângă urechea lui de om. Nu vezi că-i gol? Îl vede copilul!
Realiză că în jur se adunaseră mai multe ființe, de diferite înălțimi. Cu ochii lui de om o recunoscu pe Suzame-san, una din doamnele care lucrau la uchiyu ryokan, hanul tradițional al familiei Shimizu, condus de Himari-san, cea mai în vârstă din cele trei surori. Iar Himaru-san îi făcu un semn cu ochiul, cu un aer conspirativ, probabil se temea ca acum, în formă umană, Atsui hōhō să nu o desconspire că-l lăsa să mânănce ouăle altora, fierte în apa fierbinte a bazinului.
Atsui hōhō, numele lui de dragon al lacului care, în traducere însemna obrăjori fierbinți, clipi lung, ca un adevărat dragon ce era, să o liniștească de totala sa complicitate. Doamna surâse voalat, acceptându-i grațioasă acordul și tăcerea.
Fu îmbrăcat într-o yukata de vară, subțire, răcorasă și un cordon nu prea lat i se legă peste șolduri, să i se ascundă nuditatea, cu toate că majoritatea oaspeților, mai ales turiștii străini sosiți din tot felul de țări ciudate, se scăldau numai total dezbrăcați, fără nici o jenă sau măcar sfiiciune.
Nu fusese niciodată întro casă de oameni. El locuia în lac și atât. Mai ieșea uneori pe mal, numai în miez de vară, să se tăvălească prin noroiul moale și reconfortant format în urma ploilor musonice sau se strecura în onsen, însă nu fusese nicăieri în altă parte. Nu cunoștea nimic altceva. Iar acum, desculț, învățând să meargă, pătrundea întro lume necunoscută. Heya, sufrageria de primire, avea diferite obiecte despre care habar nu avea la ce puteau servi. Îl așezară într-un fotoliu. Ce senzație neobișnuită, să stea în fund, sprijinit de spătar. Nu era foarte confortabil însă nici prea rău. Nu știa ce să facă cu brațele și mâinile. Fiind dragon, nu avea aceste extensii ale corpului. El știa să înoate, unduindu-și trupul lung și solzos, dând din coadă.
Își văzu reflecția într-un tablou lung și mare. Avea pielea albă, netedă pe întregul corp. Un cap rotund, cu ochii privind drept în față. Astfel nu putea vedea nimic în lateral, doar dacă își întorcea capul prins de un gât scurt și dacă își mișca umerii. Gura plată, destul de mică era adumbrită de un fel de nas, oare ce ar putea adulmeca cu protuberanța aceea abia vizibilă? Și totuși, simți un miros îmbietor iar în clipa următoare i se făcu foame, din nou.
Scoase limba, cu ceva efort, care era scurtă și nu reuși să apuce nimic din ce era pus pe o tavă, adusă de către Suzame-san. Acesta râse și-i întinde, prins între două bețișoare scurte, un fel de peștișor, hmmm, fiert? Cum să mănânce el pește fiert? Doamna îi îndesă bucata în gură și el o ținu pe limbă apoi încercă să înghită. Nu reuși și apucat de o tuse despre care nu știa ce era, cu trupul cuprins de convulsii și lipsă de aer, scuipă mâncarea pe jos. Suzame-san începu să vorbească ceva repede, cu vocea ei ascuțită și stridentă, probabil îl certa, în timp ce curăța tatami.
Brusc, o auzi pe Himiko-san râzând. Și i se păru cumva un sunet cunoscut. Nefiind om decât de mai puțin de o oră, nu avea amintiri. Și totuși, râsul cristalin ca un șopot de apă nu-i era total necunoscut. ”Himiko-san, cine ești?” Dacă ar fi fost el însuși, dragonul apei, ar fi plescăit puternic din coadă și ar fi suflat, încruntat, o pală de flăcări prin nări. Dar nu era.
O vreme, nu reuși să înțeleagă ce se întâmpla în jurul lui. Siluete veneau și treceau prin fața lui, mișcându-se ca niște umbre, emițând diferite sunete supărătoare auzului său, emanând mirosuri ciudate și creând vibrații joase, neplăcute. Cu mintea lui încă de dragon, știu că nu se va putea adapta niciodată lumii și vieții umane.
Își văzu cele două extensii superioare ce reprezentau brațele și mâinile sale, de-a lungul unui trup învelit întrun material probabil colorat, el, ca dragon, nu putea distinge culori și nuanțe, poate doar când ochii i se vor transforma mai mult și adapta noilor condiții.
”Mama natură, mare zeiță Amaterasu, ghidează-mi spiritul spre lumina albă și adâncul lacului. Trimite-mi legătura sacră care mă conectează cu universul în care m-am născut. Arată-mi calea înapoi spre bine, spre mine însumi. Răspunde-mi, te rog. Nu mă lăsa să pier în această formă jalnică!”
Nu știa dacă doar gândise sau chiar mormăise. Atsui hōhō, obrăjori fierbinți, făcea parte din tagma dragonilor inteligenți, înzestrați cu darul judecății, putând emite idei și reflecții ce aparțineau universul lor de așa numite bestii fabuloase. Provenea din mitologia antică, însă nu era un dragon ireal, imaginat de fantezia cuiva. Nu. El era o ființă vie, cu toate că nu umană, din regnul animal, creat prin bunăvoința măritei zeiței a Soarelui, Amaterasu.
Gândi cu tristețe la faptul că acceptase prea lesne și mult prea repede, oferta zeiței Momoe, încălcând cu frivolitate, afabilitatea iluminatei divinități celeste șintoiste, celei în fața căreia se închină oameni și împărați, yokai, yūrei și toate făpturile lumilor, aducându-i ofrande de flori și orez. Ce se va întâmpla mai departe cu el? Va mai fi vreodată dragon? Se va întoarce în apa lacului, în sălașul destinat lui, unde să trăiască în tihnă, la adăpost?
Astfel medita Atsui hōhō în noua sa formă de om. Himiko-san râse din nou. Un sunet dulce ca o moluscă otrăvitoare.
”Momoe-san, tu ești?”
Se lăsă o liniște mai profundă decât tăcerea de pe fundul lacului, noaptea.
”Momoe, ești Himiko-san?”
– Cum de ai ghicit?
”Zeiță dragă, nu vreau să fiu om. Am nevoie de lacul meu, am nevoie de apă ca să trăiesc!”
– Prea târziu!
”Ai promis că mă trasformi înapoi când vreau!”
– Acum nu vreau eu.
”Nu pot trăi fără apă, știi prea bine. Vreau înapoi în lac.”
– Nu.
”Momoe, îmi auzi gândurile și îmi cunoști simțămintele. Eu sunt dragonul lacului. Lacul nu poate rămâne fără dragon. Apa are nevoie de mine și eu am nevoie de apă.”
– Nu acum! Vezi cum te obișnuiești cu starea de om. Apoi mai vorbim! Mă întorc peste o sută de ani.
Himiko-san ieși din încăpere, lasându-l singur. ”O sută de ani? Vor trece repede. Până atunci nu mă mișc de aici. Eu sunt dragonul apei, dragonul lacului. Este menirea mea de la creația lumii și o voi împlini”.
