Părinţii mei au vrut să moară Homo sapiens sapiens. Și au murit amândoi cu corpurile nemodificate, aşa cum s-au născut.
Aproape orb, cu cataractă avansată la ambii ochi, tata a refuzat categoric implantul de cristalin artificial multifocal care i-ar fi luminat din nou zilele. În stilul lui hâtru, mi-a spus că, oricum, le-a văzut pe toate pe lumea asta şi că vrea să se obişnuiască cu ȋntunericul de pe lumea cealaltă. Știam prea bine că nu ia ȋn serios viaţa de apoi, pe care o credea o simplă scorneală menită să-i prostească pe oameni că după viaţa de rahat pe lumea asta îşi vor putea lua revanşa pe lumea cealaltă. Era ȋmpăcat cu gândul unei morţi fără rest, faţă de care manifesta o serenitate superioară, amestecată cu un uşor dispreţ ȋndreptat ȋmpotriva credincioşilor, de orice religie ar fi fost ei. Tata era ateu convins. Cărţile de popularizare a ştiinţei, cu care hrănise toată viaţa lui această convingere, se ordonaseră armonios ȋn mintea lui şi formaseră o viziune despre viaţă şi moarte care era de neclintit pentru el.
De la primele diviziuni celulare, timpul pe care ȋl ai de trăit descreşte la capetele fiecărui cromozom care se duplică ȋn nucleul celulelor tale, până când telomerul dispare şi steaua ta prăbuşită ȋn sine sub povara propriei vieţi se preface ȋntr-o minusculă gaură neagră, ȋn care lumina minţii nu ȋţi va mai scăpăra niciodată. Vei muri cu totul, dragul meu, mi-a spus, pentru că eşti exclusiv corpul tău, cu creierul şi restul organismului indisolubil integrate prin circuite neurale şi biochimice reciproc ȋntrepătrunse, animate ȋn viaţă de o activitate cerebrală ȋn lipsa căreia, după moarte, nu mai exişti. Înţelegi că totul se termină odată cu moartea creierului? Că nu mai exişti? Nici măcar refugiat ȋntr-un Suflet, a cărui autonomie faţă de corp e la fel de iluzorie precum independenţa şi autosuficienţa unei simfonii de orchestra care o interpretează. După un postludiu, ȋn care neuronii ȋşi vor transmite influxurile nervoase de adio, mintea ţi se va atrofia rapid, licărind ȋn tot mai puţine sinapse ȋnainte să se stingă cu totul, ȋntr-un păienjeniş neural ofilit. Mintea e ȋntrupată, fiule! Înţelegi? Și minţii ȋi spun oamenii Suflet, chiar dacă nu sunt conştienţi de asta! Ia gândeşte-te bine! La ce te referi, de fapt, când spui „Ce suflet bun are omul ăla”? La mintea lui, desigur, pentru că ce altceva ȋl face pe om să fie bun, decât judecata lui?! Odată ȋncheiate socotelile cu viaţa, a continuat tata, micuţa ta unitate de carbon ȋngropată se va dizolva ȋn ȋntunericul umed, ca o tabletă de calciu efervescent aruncată ȋn apă. Cadavrul tău, ȋncă solid, va mai semăna cu tine un timp, după care bacteriile şi sucurile digestive necrofage ȋl vor lichefia din ce ȋn ce mai mult, făcându-te de nerecunoscut. Detritivori microscopici te vor năpădi din toate părţile, ȋnfofolindu-te ȋn fierberea lor ca-ntr-un giulgiu ale cărui enzime simplificatoare ȋţi vor descompune combinaţia temporară de molecule ȋn elementele primare din care ai fost asamblat, prefăcând ȋn uitare amestecul de acizi nucleici şi amintiri, de vise şi proteine, de celule şi cuvinte care ai fost tu. În urma fermentaţiilor butirice şi amoniacale ale ţesuturilor moi, nu vor mai rămâne din tine decât nişte oase uscate, după ce hoardele de paraziţi vor fi terminat de supt şi ultimele scursori. Iar tu, acum, vrei ca pe fundul mormântului meu, pe lângă oasele mele, să mai rămână şi două cristaline artificiale?! Nu, mulţumesc! Mă voi ȋntoarce ȋn nefiinţă ȋn aceeaşi formă ȋn care am luat fiinţă.
Și aşa a rămas, cum a vrut el. A murit la 83 de ani fără niciun adaos artificial la corpul cu care s-a născut.
Mama, care niciodată nu a ieşit din cuvântul soțului, nici nu a vrut să audă de implantul de inimă artificială care i-ar fi putut prelungi viaţa. Fire practică, a ȋnţeles repede, de la tata, că după ce doctorii vor băga pompa aceea ȋn ea, tot restul vieţii va trebui să se ȋncarce la priză, ca orice dispozitiv electronic purtător de baterie. Ideea i s-a părut grotescă, aşa că ne-am luat rămas bun de la ea la puţin timp după ce a ȋmplinit 62 de ani.
Eu am 147 de ani pentru că am ales altă cale decât cea a părinţilor mei. Era singura soluţie la viziunea lui tata.
Sunt un trans-uman, şi dacă nu voi fi distrus ȋntr-un accident, voi putea fi nemuritor. După toate modificările aduse corpului şi creierului meu, sunt mult mai mult o maşină decât un Homo sapiens sapiens. Nu aş putea să vă spun cât din mine a mai rămas din Homo sapiens sapiens, pentru că partea nu poate fi niciodată riguros separată de ȋntreg. Cert e că ce se mai păstrează ȋn mine din specia părinţilor mei reprezintă doar un subsistem care depinde strâns de sistemul la care participă. Biologia lui Homo sapiens sapiens are ȋn mine drepturi restrânse, similare drepturilor unui utilizator standard ȋntr-un sistem informatic care poate fi controlat ȋn totalitate doar din contul de administrator. Sunt conştient că, pe măsură ce va trece timpul, voi fi forţat, de actualizările de tehnologie pe care le voi face, să restrâng, din rolul de administrator, tot mai mult drepturile biologiei mele umane, până la susprimare, de aceea scriu acum această autobiografie, ȋnainte ca ultimele urme de umanitate să dispară din mine.