1. Cei doi Generali ai Împăratului
Beduinii Oazei Harra nu bănuiseră nimic. O caravană comercială care să poposească la ei în târg nu era nimic ieșit din comun. Chiar dacă se aflau la granița Imperiului, mătăsurile beduinilor erau căutate în toate marile orașe și chiar pelerina Împăratului Fără de Moarte se spunea că ar fi fost țesută pe aceste meleaguri. Nici când se împrăștiară în tot așezământul, negustorii cu slugile lor nu treziră nicio suspiciune, căci mulți oameni, odată ajunși în Harra, se duceau întâi de toate la unul dintre templele Împăratului.
Abia când scoaseră săbiile de sub pelerine și luară cu asalt, deodată, toate cuiburile de rebeli din Oază, se dezmeticiră beduinii că era vorba de un pluton al armatei imperiale. În mai puțin de o zi, după nenumărate execuții și torturi care sfârșiră prin execuții, cei doi Generali îl arestară pe Sumeda, poetul răzvrătit al deșertului.
— În trei ani de când a intrat Oaza Harra sub conducerea Imperiului, nu a trecut o lună fără să încerce bandele sale o lovitură la adresa guvernatorului, se plânse Generalul Kai mentorului său.
Soarele ajunsese la apus când lucrurile se mai liniștiseră în așezământ. Razele sale mângâiau oceanul de nisip, făcându-l să pară sângeriu. Cu poetul aruncat în temniță, cei doi Generali se plimbau încet la marginea Oazei, cu armurile groase încă pe ei. În dreapta lor se întindea, cât se vedea cu ochii, marele deșert gânditor Harra.
— Împăratul ajunge în două săptămâni, îi răspunse bătrânul General Jaissa. Va fi încântat să afle de noi că am adus în sfârșit pacea pe meleagurile sale. Cu aceasta, Imperiul a ajuns la capătul campaniei. Dincolo de Oază, nu mai e nimic.
— Doar acest deșert de studiat.
Jaissa râse.
— Ce vezi tu de studiat la el? Relația noastră cu deșertul Harra este limpede. El își plimbă gândurile de pe o dună pe alta, odată cu vânturile care îi poartă nisipul, iar noi îngenunchem în fața lui, ca învățăceii lângă maestru.
— Este o glumă? întrebă Kai.
— Nicidecum. Cu această cucerire, nu am ajuns numai la marginea campaniei militare, dar și la cea a mândriei noastre.
— Împăratul Fără de Moarte nu va avea nicio limită! A lui este toată venerația, nu există nici un altul pe lângă.
Bătrânul General continua să zâmbească, privind în zare peste dune. Vântul îi mângâia obrajii plini de cicatrici. Se bucura de nisipul care îi rămânea în barbă. Se simțea aproape de gândurile deșertului.
— Nici un altul, într-adevăr. Dar cine este deșertul să îi spunem el sau acela?
— Ce bazaconii vorbești?
Jaissa îngenunche și luă în palme nisipul de lângă drum. Firele i se scurgeau printre degete, iar de aproape li se vedea adevărata culoare aurie.
— In fiecare bob de nisip, aici în mâinile mele, această grămăjoară, și tot deșertul care se întinde în zare… tu unde crezi că se află gândurile lui Harra?
— Ce întrebare prostească! Ce importanță are? Tot nu știm nici până acum ce gândește.
— Dar gândurile tale unde sunt?
Kai arătă cu degetul spre tâmpla sa.
— Și când te lovește doctorul cu bastonul în genunchi și îți zvâcnește piciorul, atunci tot capul gândește? râse Jaissa.
— Lasă-mă cu prostiile. Și un copil știe diferența dintre sistemul nervos animal și voință. Filozofia Imperiului a depășit de mult acest stadiu primitiv, Generale Jaissa.
— Poate că da. Nu mă bag. Dar tot nu a descoperit nimeni unde stă sufletul în cap, mai la frunte sau mai la ceafă.
—Vorbe în vânt, flutură tânărul din mână. Sufletul există cât timp este voință. I-am văzut pe condamnații zdrobiți de Împărat, în viață, dar fără suflet. După ce și-a ridicat Împăratul dalta de pe fruntea lor, erau ca animalele, puteau doar să mănânce și să muște. Nu mai era pic de voință în ei, căci nu mai era nicio aspirație către putere, singura care face lumea omului să fie demnă.
— Ți-ai învățat lecția bine, tinere. Împăratul Fără de Moarte este atunci sufletul suprem, voința supremă, aspirația umană infinită către perfecțiune. Numai sub conducerea lui mărșăluiește omenirea înainte, iar noi, ca slujitori ai lui, avem privilegiul de a merge în alaiul său. Am zis bine?
Tânărul Kai îl aprobă plin de satisfacție.
—Nu aș fi putut să o pun mai bine în cuvinte. Gândește-te cât am dus noi, acum, omenirea înainte! Datorită nouă Oaza aparține Imperiului. Puterea sa a crescut datorită puterii noastre, iar puterea noastră, la rândul ei, a crescut cu puterea lui.
— Asta înseamnă să fii om, nu-i așa?
— Absolut! strigă Kai. Văd că știi prea bine cum stă treaba cu filozofia. Ce a fost atunci cu bazaconiile acelea despre deșert?
Generalul Jaissa îl privi cu blândețe, dar nu-i răspunse. Soarele coborâse în spatele dunelor. În deșert, noaptea se răcea destul cât să înghețe un om de viu, așa că cei doi o luară la pas către centrul Oazei. Urmau să aștepte acolo, la marginea lumii, până ajungea Împăratul și apoi cât avea să dureze procesul lui Sumeda.
Merseră în liniște tot drumul. Serviră masa de seară la cel mai bun han din Oază, pe care soldații îl transformaseră în decursul zilei în bufetul exclusiv al armatei, apoi se retraseră la etaj. Își lepădară armurile și se făcură comozi într-un salon privat, cu vedere spre deșert. Un ocean din praf albastru era tot ce vedeau. Cu ceștile ce ceai în față și narghileaua între ei, Jaissa vorbi:
—Tare ești neliniștit, tinere. Dacă vrei să îmi pui vreo întrebare, fă-o.
— Te văd că știi filozofia Împăratului, Generale, chiar foarte bine. Spune-mi, atunci, ce a fost cu vorbele acelea despre deșert? Ce-ți mai bați capul cu astfel de gânduri când ai adevărul Împăratului Fără de Moarte?
— Simplu, răspunse el. Pentru că nu mai cred în așa ceva.
— Vorbești prostii! Ești cel mai măreț General al Împăratului. Ai câștigat nenumărate campanii în numele său. Te respectă atât de mult, încât te-a pus la cârma loviturii de azi. O viață întreagă în care ți-ai unit puterea sufletului cu a Imperiului, ca acum să spui așa ceva…
— Credințele se mai schimbă. Ajungi la o altă înțelegere a lumii.
— Atunci de ce ai mai luptat azi pentru Împărat?
— Trupul meu se mișcă din inerție. A luptat o viață întreagă, care e diferența dacă o mai face câțiva ani, până mor? Dar mintea mea, am început să o privesc altfel.
— Ce e aia minte fără trup, Generale? Cunoașterea nu e altceva decât acțiune. Sufletul meu cunoaște măreția Împăratului, iar voința mea i se alătură. Mai mult nu există.
Bătrânul se uita pe geam către deșert. Vedea adierile nopții cum se jucau printre dune și se bucura. Se simțea printre ele, zburând pe deasupra înțeleptului Harra.
— Tu îți vezi sufletul ca pe un punct în spațiu. O voință concentrată pe un singur scop, acela de a te apropia cu orbita cât mai aproape de centrul întregii omeniri, marele suflet al Împăratului, aspirația supremă. Dar deșertul știe mai bine. Gândurile sale sunt nisipul. Zboară de la unul la altul odată cu bătaia vântului. Se așază în meditație când atmosfera e calmă. Nu este nimic altceva decât trecerea de la o schimbare la alta și, având conștiința acestui fapt, s-a așezat într-o pace de neclintit. Îmi doresc să fiu asemenea lui.
— Dar asta înseamnă că voința ta nu ar fi decât o formă goală, care o viață întreagă luptă și apoi se oprește, mânată de nimic altceva decât o schimbare minusculă în conformație. Unde mai este loc de tine în toată această doctrină?
— Toată viața mea, nu a fost niciodată loc de mine. A fost doar gândul la așa ceva. Dacă fiecare mână de nisip, purtată de vânt câteva clipe, s-ar vedea pe sine drept o voință proprie, ar fi la fel de jalnică precum noi. Numai că deșertul știe mai bine. Nu poate fi vorba de mine, nici de tine și nici de Împărat. A trăit o mie de ani și poate să mai trăiască zece mii, nu va fi niciodată mai mult decât suntem și noi, o mână de nisip în vânt.
Tânărul Kai rămăsese încremenit, cu ceașca de ceai în drum spre buze. Din cealaltă mână, muștiucul de la narghilea îi afuma hainele, dar nu părea să observe. Îl privea cu groază pe bătrân și își relua agitat, în cap, cuvintele acestuia.
— Nu este posibil să crezi așa ceva…
— De ce nu? îi răspunse Jaissa. E așa greu de crezut că mi-am găsit, în sfârșit, calmul? O fi durat o viață întreagă, desigur mai scurtă ca a Împăratului, dar este mai bine acum decât niciodată.
Kai sări în picioare, lăsând să-i cadă lucrurile din mâini. Ceașca nimeri pe o pernă, fără să se spargă, dar își vărsă conținutul pe catifeaua scumpă. Tremurând ca înghețat, tânărul se puse în fața Generalului, acoperind fereastra.
— Spune-mi că glumești! Spune-mi acum că tot ce mi-ai zis nu este decât o farsă care nu ți-a ieșit.
— Și ce aș rezolva cu asta? Ce e spus e spus, iar tu oricum nu m-ai crede.
— Nu contează! zbieră Kai. Doar spune-o să te aud. Oferă-mi această pace…
Jaissa oftă prelung, fără să-și ia privirea de la chipul schimonosit al tânărului. Avea fruntea plină de sudoare rece, care i curgea printre ridurile încordate. Buzele rămăseseră crispate, deformând obrajii, iar pupilele i se lărgiseră, gata să înghită tot universul în vârtejul lor. Repeta printre dinți aceleași cuvinte, întruna.
— Evident că am glumit, îl eliberă Generalul și îl bătu amical cu mâna pe picior. Sunt doar un bătrân amorțit care a rămas în urmă cu simțul umorului. Ce găsesc eu și cu boșorogii mei amuzant nu e decât un spectacol al penibilului pentru voi. Îmi prezint scuzele pentru vorbele de mai devreme.
Tânărul se așeză la loc dintr-o mișcare, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Își turnă ceai într-o ceașcă nouă și continuă să pufăie din narghilea.
— Aveai dreptate despre deșert, zise Kai privind în zare pe fereastră, are ceva fascinant în natura sa. Gândurile sale sunt încă un mister pentru noi, dar într-o zi le vom afla. Omenirea a realizat atâtea, nu ne vom împotmoli aici.
— Păcat că nu voi apuca acea zi, spuse Jaissa. Dar, cine știe, poate tu vei trăi până atunci. Te și văd, Generalul Kaissa, apărând doctrina Împăratului în lupta cu deșertul!
Kai râse, iar cei doi ciocniră un pahar de vin în cinstea capturii din acea zi. Mai stătură câteva ore să râdă, să discute și să planifice viitorul, dar într-un final Jaissa se ridică să meargă la culcare.
—Cu acestea fiind spuse, dădu el să încheie seara, va veni o zi când voi muri și eu în luptă. Niciun om care a trăit viața mea nu și-ar putea dori mai mult. Dar, dacă nu va fi să am parte de asta, atunci măcar să mă alătur în visare înțeleptului deșert.
După aceste vorbe Jaissa se retrase în camera sa, se schimbă în hainele de noapte și se întinse în pat. Adormi privind pe fereastră dunele și nu simți când se deschise ușa. Nu simți nici pașii care se apropiară de pat și nici mișcările mâinilor când se ridicară în aer, deasupra sa.
Probabil că nu simți nici lancea când îi străpunse inima și alunecă direct din somn în moarte, dar cert este că tânărul Kai auzi un ultim suspin ieșind din gâtlejul bătrânului.
2. Vizita Împăratului la Marginea Lumii
Sute de oameni se adunaseră în spatele rândurilor de santinele ca să vadă cu ochii lor sosirea caravanei imperiale. Doborâți de extaz, se plecară în genunchi când suveranul își făcu apariția. Silueta Împăratului Fără de Moarte trona peste restul oamenilor. Încercuit de garda sa personală, cea mai înaltă dintre santinele îi ajungea abia până la piept, iar vârfurile lăncilor nu se ridicau până la înaltul coroanei.
Trupul său se ascundea în întregime sub o pelerină violet, cu care ștergea nisipul oriunde pășea. Chipul Împăratului era, de asemenea, ferit de ochii supușilor săi. O mască de aur, cu șapte fante verticale, era tot ce văzuseră muritorii în ultima mie de ani. O coroană cu șapte țepușe verticale, așezate pe creștetul capului de la o ureche la alta, precum razele soarelui, sclipea aproape la fel de orbitor ca deșertul la amiază. Împăratul traversa încet străzile așezământului, înconjurat de alaiul său.
— Împărate, i se adresă guvernatorul Oazei de îndată ce prinse din urmă procesiunea, spionii m-au asigurat că nu mai există nicio forță rebelă în tot așezământul.
— Excelent. Venirea mea aici fusese doar în scopul de a termina cu Sumeda. Între timp Generalul Kai a complicat lucrurile. Curtea marțială se va întruni mâine în tribunalul Harra pentru judecata lui.
— Da, Sire. La rândul meu, am pregătit vila pentru primirea Înălțimii Tale, permite-ți-mi să vă arăt calea. După aceea vă voi pune la dispoziție tribunalul pentru judecata lui Sumeda…
—Îl voi judeca pe Sumeda acum, în temniță, declară Împăratul și îl lăsă în urmă pe guvernator.
Acesta grăbi pasul, încercând să-l prindă din urmă pe Împărat.
— Temnița nu este un loc prielnic pentru Măreția Ta, se justifică guvernatorul. Voi pregăti să fie transportat prizonierul în vila mea, gândiți-vă la siguranța…
— Dacă se întâmplă ceva, eu nu voi păți nimic, i-o tăie scurt Împăratul. Spre deosebire de tine…
Guvernatorul rămase țeapăn în loc, iar slujitorii săi îl găsiră așa cu mult timp după ce alaiul imperial trecuse.
Ajuns la temnița Oazei, Împăratul ordonă să fie lăsat singur cu prizonierul. Nimeni nu protestă. Odată intrat în celula din inima închisorii, Împăratul se așeză pe un scaun.
— Nu ți-a luat mult să ajungi, îl tachină Sumeda de cum îl văzu, niciodată nu întârzii să faci un spectacol. Vii singur aici, nu ți-e teamă că rebelii mei ar putea numaidecât să ia cu asalt clădirea?
Poetul răzvrătit era un bărbat de cincizeci de ani, cu părul negru până la umeri și mustăți groase, ondulate, care i se prelingeau pe chip. Prin ordin imperial fusese găzduit în condițiile cele mai bune, deși pretențiile sale se dovediseră a fi minime.Așezat la aceeași masă cu Împăratul, își sorbea nestingherit infuzia de tei.
— Trei ani nu m-ai lăsat în pace cu prostiile tale, iar acum îmi reproșezi mie spectacolul, îi răspunse Împăratul. Știm amândoi că răzvrătiții tăi nu sunt destul de neghiobi încât să mă atace direct și să pecetluiască soarta întregii Oaze.
— Nici tu destul cât să crezi că ai ordona așa ceva. Nu-ți uita propriile legisacre. În schimbul supunerii, Împăratul oferă protecție și alinare fiecărui suflet – nicio lacrimă nerăscumpărată cu sânge, nicio gură lăsată să flămânzească în stradă… Merită, pentru o bandă de rebeli de la capătul lumii, să îți spulberi munca de o mie de ani?
—Bande de rebeli, atentate la guvernator, versuri împotriva tronului… un fleac, flutură suveranul din mână, știm amândoi că nu vor schimba cu nimic lumea. Tu, mai mult decât oricine.
Sumeda privi neîncrezător figura uriașă din fața sa.
— Văd că Împăratul vorbește, la rândul său, în poezie și ghicitori.
— Fă-mi pe plac și haide să trecem peste acest circ ieftin. Este sub demnitatea noastră.
Mișcându-se repede ca vântul, Împăratul scoase de sub pelerină o daltă cu vârful ascuțit, o trecu peste obrazul poetului și o băgă înapoi în teacă. În locul unde oțelul mușcă din carne începu să curgă un firicel fin de nisip, care se opri odată ce rana se închise. Sumeda își masă, din obișnuință, obrazul.
— Deci m-ai dibuit.
— Ha, se amuză Împăratul, cine altcineva ar fi avut curajul să se ridice împotriva mea? Nimeni, decât marele deșert gânditor Harra, prezent în fața mea prin avatarul său, Sumeda. Te-ai născut dintre dune acum trei ani, dar ești înțelept cât pentru milenii. Până și numele tău, luat dintr-o legendă atât de veche, te-ar fi dat de gol numaidecât.
— Ce alt loc mai bun de a căuta înțelepciunea, decât trecutul îndepărtat?
Împăratul aprobă tăcut.
—Ar trebui să mă simt victorios, deci, dacă am reușit să stârnesc marele deșert filozof? L-am făcut să își trezească voința adormită pentru a o înfrunta pe a Împăratului Fără de Moarte.
— Nu există nicio voință care să poată fi numită a mea. Ce se întâmplă acum nu este decât fructul acțiunilor tale. Au venit să își ceară tributul.
— Ai devenit gelos, Harra. În doar trei ani am convertit toate templele din Oază în lăcașurile cultului meu, iar odată cu ele ți-am luat și credincioșii. Acum te-ai încarnat precum un zeu, ca să te lupți cu mine pentru sufletele ce îți aparțin de drept.
— Nu mă face să râd, bătu Sumeda cu degetele în masă, zburam purtat de vânt cu mii de ani înainte să apari tu. Imaginează-ți câte imperii am văzut ridicându-se, ca mai apoi praful lor să se alăture nisipului meu. Zei și zeițe de toate felurile au primit închinăciunile oamenilor, nu te crede special doar pentru că m-ai făcut să vin aici. Ar trebui să te căiești, atât de crunte îți sunt faptele.
Împăratul se clătină amuzat în scaun, făcând umbra coroanei ascuțite să joace pe pereții celulei. Nicio emoție nu se putea distinge în spatele măștii sale, dar era, cât se poate de clar, într-o dispoziție bună.
— Că bine ai vorbit, să ridici un imperiu nu este cine știe ce ispravă. Faptul că trebuie să pornești la război pentru a-i pune fundații solide… nici asta nu este ceva nou sub soare. O mie de ani de Imperiu, un principiu la care să adere întreaga omenire, iată darul pe care îl ofer acestei lumi.
— Ți-ai construit Imperiul pe o iluzie, spuse Sumeda, una care a pus stăpânire pe mințile oamenilor, i-a înflăcărat să-și aducă unul altuia pierzania. Le-ai băgat în capete acestă doctrină a voinței, iar ei au cucerit pământul în numele tău, dar crezi că vei putea să îi conduci? Omul poate numaidecât să se întoarcă împotriva propriei cărni și să ardă din temelii această lume.
— Voința lor se aliniază voinței mele. Oriunde mă duc, ei mă vor urma. Am văzut lumea lipsită de fundație și m-am pus stâlp al ei pe care să se sprijine.Ai vrea acum, după o mie de ani, să recadă omenirea în groaza primordială a morții? A tranzienței necruțătoare care sfărâmă tot și toate, care nu cruță nici praful oaselor, ci le zdrobește până la molecule tot mai mici?! În marșul meu necontenit își găsește împlinirea o lume întreagă.
— Iluzii peste iluzii, peste iluzii, îmbârligate cu iluzii, fredonă poetul.Tu ești responsabil pentru urmările lor. Ai de gând să iei vina asupra ta mâine, în sala de judecată?
Împăratul rămase țeapăn la auzul acestor cuvinte.
— Generalul Kai a înfăptuit uciderea de bună voie și va suporta consecințele ca atare.
— Care voință proprie? Care General Kai? Știi prea bine că întâmplarea asta nu a fost decât un nod în țesătura pe care ai întins-o de-a lungul secolelor. Săracul, bietul tânăr Kai, nu a rodit decât fructul pe care l-ai învățat să-l cultive. A urmat voința Împăratului Fără de Moarte iar acum va suferi pentru ea judecata aceluiași Împărat. Nu va putea niciodată să înțeleagă această nedreptate. Abia în ultima clipă va simți că nu a fost nicio voință, a lui sau a vreunui împărat, decât o mână de nisip în vânt.
— Frumoasă exprimare a filozofiei tale, această ultimă vorbă.
— De la bătrânul Jaissa am învățat-o.
—M-a slujit cum altul nu a făcut-o. Va fi înmormântat cu onorurile cele mai înalte. Îi voi grava pe mormânt aceste vorbe. Consideri că i-ar fi plăcut?
—Eu cred că da.
Sumeda turnă ceai în două cești, dar Împăratul nu se atinse de a sa. Îl așteptă în liniște pe Sumeda să își termine băutura. Acesta îi cercetă pe furiș figura uriașă, dar nu întâlni decât cele șapte fante ale măștii, precum rănile unui pumnal.
— Știi, zise poetul, aceste cuvinte i le-a spus și lui Kai, iar pentru o clipă cred că le-a înțeles semnificația.
— Aparent și lipsa de adevăr, dacă a decis să treacă la crimă, i-o tăie scurt Împăratul. Acum am de îngropat un General și de condamnat la chin un altul.
— Pare că dai vina pe mine pentru cele întâmplate.
— Rămășite ale religiei tale i-or fi ajuns la urechi lui Jaissa, iar el, cu mintea slăbită de senescență, le-o fi dat crezare.
— Nicidecum, se amuză Sumeda. Ți-ar face plăcere să crezi asta, te complaci în acest gând. Trebuie doar să îmi stârpești credincioșii, iar o tragedie ca aceasta nu se va mai atinge de Imperiul tău. Numai că greșești. Jaissa a descoperit adevărul de unul singur, contemplând viața pe care a trăit-o în cinstea ta. Iar acest fapt te înspăimântă cel mai tare. Inevitabil, orice ai face, oricât de bine ai ascunde oamenilor învățătura mea, ei tot o vor cunoaște. Doctrina ta nu se găsește decât în legi și în tratate care vor trece, dar adevărul meu este țesut adânc în fibra acestei lumi, este pretutindeni, precum nisipul deșertului.
Împăratul se ridică brusc de la masă, zguduind obiectele din încăpere cu mișcarea sa brutală.
— Am ascultat destul. Știi de pe acum care îți este sentința. Te vei supune, astfel ca secretul tău să rămână necunoscut lumii.
— Desigur, răspunse Sumeda.
Suveranul se forță să râdă.
—Asemenea unui zeu, dacă te-ai arăta lumii așa cum ești, și-ar pierde credința în tine. Mai ușor să porți masca poetului sau răzvrătitului… Împăratului.
— Vom vedea noi până la urmă ce fel de zeu ești tu. Spune-mi, Împărate, când vei muri, vor avea vulturii ce să mănânce din tine?
Împăratul nu mai răspunse. Ieși din celulă cutremurând pământul. Când îl văzură supușii, căzură în genunchi mai mult de frică decât din adorație. În câteva fraze scurte dădu sentința și ordonă executarea ei imediată.
La apusul soarelui, Împăratul privi figura lui Sumeda pierzându-se în zare, în deșert. Toată Oaza se adunase să asiste la exilul renumitului poet. Unul câte unul, oamenii se retraseră la casele lor să se odihnească, căci a doua zi urma un alt proces, un alt carnaval la care să se minuneze.
Numai Împăratul, împreună cu garda sa personală, rămase până târziu în noapte, privind la dunele albastre. Undeva în zare, și-l imagină pe Sumeda alăturându-se din nou deșertului care l-a creat.
3. Judecata Împăratului
Același stol de oameni care se adunase la sosirea Împăratului, acum stătea la poarta tribunalului din Harra, căci înăuntrul edificiului fură primiți doar aristocrații Oazei, guvernatorul și boierii venetici, instalați după anexarea la Imperiu.
De la prima oră și până când soarele ajunse la amiază, Generalii ținură fiecare, pe rând, propriul discurs extravagant, încercând să scoată uciderea eroului veteran Jaissa drept ultima dovadă pentru degenerarea morală a tinerei generații. Pacea recent instalată, în mintea lor, era sursa slăbirii spiritului, iar masacrarea vechii gărzi nu reprezenta decât începutul unui întreg declin al societății. Numai lupta neîncetată, mărșăluirea batalioanelor prin dunele deșertului Harra, dincolo de întinderile sale nemărginite, către cucerirea oricăror popoare ce s-or găsi pe acele tărâmuri imaginare, putea readuce oamenii aproape de spiritul Împăratului Fără de Moarte, la adăpost de putreziciunea sufletului care începuse deja să își arate primele simptome.
În tot acest timp, Împăratul rămăsese tăcut în loja sa.Tânărul Kai aștepta neclintit pe podiumul din mijlocul sălii. Două săptămâni așteptase în temniță, dar nu dăduse niciun semn că s-ar căi. Nici în timpul interogatoriilor, care ocazional scăpau în tortură, Kai nu își pierduse convingerea că acționase conform adevărului. Certitudinea că Împăratul avea să îl achite de orice acuzație, mai mult de atât, că avea să îl ridice în rang pentru serviciul moral adus Imperiului, îi fusese singura consolare.
Astfel, cu atât mai mare fu groaza sa când Împăratul, după ce ascultă recitalul aproape religios al curții marțiale, veni cu propria sa judecată, rostită atât de scurt:
—Acum o mie de ani, am înfrânt moartea pentru a mă devota omenirii, căci eu, ca Împărat, îi sunt cel mai credincios slujitor. Cuvintele mele au adus alinare timp de un mileniu, dar ce sunt ele în fața inimii care se împietrește? Ce folos au toate legile și tainele dacă se rup de sufletul omului precum săgețile trase către o stâncă? Dacă învățătura a fost de prisos, atunci tăcerea mea să fie stăpâna omenirii de acum încolo. Las cuvântul faptelor mele…
Kai rămase mut, iar aceasta fu considerată ultima dovadă a vinovăției. Tânărul fu îngenuncheat pe podium, iar Împăratul traversă în liniște sala și se postă în fața sa. Kai își ridică privirea la masca de aur a zeului său, dar nu găsi pic de îndurare, doar metalul rece, sclipitor, și cei șapte ochi întunecați. Resemnat, își acceptă sentința.
Împăratul își scoase mâinile de sub pelerină, ținând un ciocănel de fier în dreapta și o daltă ascuțită în stânga. Propti vârful pe fruntea condamnatului și lovi scurt, de trei ori, cu ciocănelul. Corul preoților se porni în cântare, ridicând în slăvi măreția suveranului, iar supușii săi îngenuncheară în toată sala, căci clinchetul instrumentelor de metal îi tăia până în măduva oaselor.
Când Împăratul îndepărtă dalta, doar un firicel subțire de sânge se scurse pe fruntea tânărului. În spatele ochilor nu se mai găsea nimic din General Kai, doar o urmă slabă a vechii umanități, după care să tânjească și să sufere dobitocul ce locuia acum în acel trup.
Împăratul părăsi sala de judecată înainte de încheierea formalităților, într-un cor de gemete și elogii.
Afară, o adiere slabă îi acoperea roba cu nisip. Pe măsură ce se apropie de caravană, alte vânturi se iviră din spatele dunelor, purtând deșertul pe străzile șerpuitoare ale Oazei, toate îndreptându-se spre alaiul imperial. În numai câteva secunde nu se mai putea vedea în fața ochilor și, fără să-și dea seama cum, oamenii fură secerați din picioare. Una câte una, santinelele din jurul Împăratului fură spulberate de furtună, iar acesta se văzu singur în mijlocul deșertului.
Vântul începu să-i taie roba, sfâșiind-o ca pe o cârpă și firele de nisip, ascuțite ca săbiile, începură să muște din metalul ascuns dedesubt. Masca de aur crăpă, iar țepușele coroanei se frânseră de la jumătate. Biciuit din toate direcțiile, Împăratul se ascunse în spatele unei ruine de la marginea așezământului și așteptă tăcut, înghițindu-și orice suspin, sfârșitul pedepsei.
Abia spre apusul zilei, când cele mai puternice vânturi se retrăseseră în deșert, lăsând în urmă doar nișe adieri ce ridicau nisipul în aer, două femei găsirăl a marginea drumului o figură chircită, cu chipul ascuns de o mască. În locul pielii avea solzi de metal, iar unde aceștia fuseseră smulși de furtună se vedeau mecanisme de fier ce țineau locul organelor. Doar fibrele nervoase și masa cerebrală mai aparțineau omului care se preschimbase, în urmă cu o mie de ani, în Împăratul Fără de Moarte.
Femeile se închinară la picioarele Împăratului și mângâiară cu buzele pământul din fața sa. Îl acoperiră cu o pătură din cânepă groasă și îi sprijiniră pe umeri trupul uriaș până la caravana imperială. Ajuns pe mâinile servitorilor săi, Împăratul ordonă execuția celor două credincioase. Odată aduse la tăcere martorele înfățișării sale, mână caravana înapoi spre capitală.
*
Nu mai avu loc nicio răscoală în Oaza Harra. Doar adieri ocazionale poartă nisipul deșertului prin părul neîngrijit al cerșetorului Kai, a cărui poveste a fost până la urmă uitată de locuitorii deșertului. Doar câțiva bătrâni își mai amintesc de crima pe care a înfăptuit-o, iar și mai puțini dintre ei știu de nedreptatea la care a fost condamnat.
Din înaltul tronului său, Împăratul Fără de Moarte își comandă armata să mărșăluiască dincolo de nisipurile deșertului.
4. Fragment din „Cântul Împăratului Fără de Moarte” de Sumeda Poetul
Un vis de om și-un gând de dor,
o minte care să gândească
Ochi privesc spre masca moartă și ochi încep să obosească.
Un trup strivit de bolovani,
cu oasele puse pe roate
Zace jalnic trupul mort, al Împăratului Fără de Moarte.
