Ca dintr-un bulgăre de aur, până departe, spre muchiile clădirilor din colțul străzii 104, orașul scânteia prin aerul tremurând tulbure. Vara fugise, un tăvălug de flăcări, lăsând locul unei toamne epuizate. Zile cu soare sleit veneau încet, una după alta, într-un lung șirag de aureole…
Pentru Tomas, vara însemnase praful de pe marginea interioară a ferestrelor și șuvița de apă prelinsă din robinet. Mai fusese uleiul stacojiu ce năclăia pereții în asfințit. Jos, la adăpostul clădirilor, supraviețuiseră zdrențe tot mai subțiri de umbră. Dar sub acoperișuri, aproape de cer, ți se scârbea de viață.
Când deschise ochii, amurgul se încheiase. Vineri îl urmărea liniștită din colțul opus al încăperii. Pieptul alb sălta și cobora lent în ritmul respirației. Ce vedea ea? Ce aștepta, în lumina împrumutând nuanțele ochiurilor de apă? Tomas nu dorea un răspuns.
Maldărul de reviste care-i coloraseră după-amiaza se împrăștie cu un fâșâit pe podea. Atunci simți liniștea mansardei venind peste el ca un curent de aer curat. Aproape că văzu scamele desprinse din silueta lui Vineri agitându-se.
– Ce vrei? zise.
Avea gâtlejul uscat. Se răsuci, coborându-și tălpile pe dușumea. Se apropie de fereastră. Din stradă, de sub pătura de praf, răzbăteau până la el sunete confuze.
Până la urmă, Vineri își părăsi nemișcarea, trecându-și o mână prin păr, un păr bogat și răzvrătit, tot atât de alb ca și restul făpturii ei. Pivotă în tăcere, întorcându-i spatele lui Tomas. De la o vreme, suma gesturilor ei exprima o așteptare pură și poate fără obiect.
– Te plictisești? vorbi Tomas.
– Dar tu? zise tot el.
– Dar eu? adaugă.
Străbătu încăperea și se trânti iarăși în pat. De cântărit perspectiva unei seri lungi, așternute peste muțenia femeii de ceață și zgomotele înșelătoare ale lumii neincluse între pereții camerei.
– Ia-ți un scaun, spuse fără s-o privească, simte-te ca acasă, lua-te-ar dracu’!
Porni televizorul și schimbă rapid canalele. Un western prăfuit. Cai. O soprană implorând zeii pe un ton care ar fi trebuit mai degrabă să-i sperie. Reclame. Aripile străvezii ale fluturelui condensator Ksi-Ksou. Moartea acumulându-se în nervurile abia vizibile, convertită în culori superbe. Am mai văzut.
Tomas lipăi până în dreptul frigiderului, de unde reveni cu ultima cutie de bere. Atunci Vineri îi tăie calea și el fu nevoit să treacă prin trupul ei ca printr-un norișor uscat.
– Stai locului! țipă scuturându-se.
Însă nu simțea nimic când i se întâmpla asta. Era ca trecerea prin conul de lumină al unei lanterne. La fel de scurtă și nesemnificativă.
În anul ce urmase invaziei oamenilor-de-ceață, lumea se schimbase mult. Orașul, scheletul de beton și oțel, rămăsese același. Străzile, parcurile, clădirile continuau să existe, ca martori imobili ai schimbării. Pe traseele întortocheate ale acestor cochilii, se perindau evenimentele vieții lui Tomas.
Trecu o oră și întunericul prinse cheag în prejma pereților, apoi se prelinse iute în toată încăperea. Doar sticla ecranului și trupul lui Vineri continuau să păstreze lumina. Acum, se gândi Tomas, ar trebui să ies puțin.
– La ora asta? Dar e noapte.
– Cum „la ora asta”? E doar nouă.
– Mâine ai o zi grea…
Uneori își imagina că Vineri i-ar putea vorbi astfel.
Peste nici un sfert de ceas, călca asfaltul încă fierbinte al trotuarului, grăbindu-se spre colțul străzii 104, un trecător în jeanși și teniși, prin aerul rarefiat al nopții. Nu atât de rarefiat ca altădată. Peste tot, prezența oamenilor-de-ceață pricinuia o densitate apăsătoare. Reclamele se mistuiau reci, șerpii multicolori de neon încolăcindu-se amețiți în jurul balcoanelor. Blocul Filidor, de pildă, părea în depărtare o stâncă singuratică împroșcată cu jăratec. Iar mai jos de ultimii țurțuri luminoși ai reclamei, fojgăiau oamenii-de-ceață.
„Scame”.
Ei suiau și coborau, la fel de grăbiți, treptele unei pasarele imaginare, ascunse ochiului omenesc, ori aparatelor. Tomas se opri câteva clipe, urmărind cu gura căscată viermuiala de deasupra. Mai erau și alți trecători, unul se poticni de el, bolborosind scuze. Automobilele rulau prudente, claxonând din zece în zece metri, oprindu-se, urnindu-se iar, cu luminile clipind speriate. Nu era haosul primelor zile, când aparițiile îi înfricoșaseră. Dar nu era nici acalmia începutului de noapte.
Chiar la intrarea în Piața Tipografiei, șiruri nesfârșite de oameni-de-ceață țâșneau din asfalt, risipindu-se în toate direcțiile. Tomas bănuia acolo niște scări rulante invizibile, dar imaginea avea ceva sinistru – valuri de trupuri inconsistente ieșind din adâncuri, ca umbrele celor morți și uitați. Căile oamenilor-de-ceață se potriveau rareori cu acelea ale oamenilor reali, își aveau străzile și clădirile lor. Însă curând forfota „scamelor” avea să se stingă. Era noapte și pentru ele, se pregătea o nouă dimineață și pentru ele.
Tomas se învârti dezorientat în colțul străzii 104. Era un local pe partea cealaltă, dar nu-l îmbiau fumul și glumele. Mai mulți oameni-de-ceață îi traversară trupul înainte ca el să se fi dezmeticit. Deși părea ridicol, prefera să se dea la o parte.
– Ia-o pe partea asta, mormăi.
Trotuarul cânta sub pași.
Întâlni două femei elegante și se miră că ele nu preferaseră pernele unei mașini de lux. Blocul Filidor răsări în fața lui, încă departe, spre centru, înalt și strălucitor, de-a dreptul impresionant în agitația tăcută a oamenilor-de-ceață.
Privi ce privi și se întrebă dacă n-ar trebui să se-ntoarcă.
*
Taica Stop sucea un pahar cu reflexe verzi, iar în palma stângă își proptise tâmpla și-o jumătate de ochi. Pe tejgheaua lui s-ar fi putut desfășura un concurs de patinaj.
Când apăru Tomas, înăuntru mai zăbovea doar un client, urmărind tacticos o măslină în farfurioară. Un bărbat cu mustața țepoasă ca peria.
– Bună, Taică, plescăi Tomas.
– Bîhîhî, răspunse Taica Stop.
Trei, patru „scame” ieșiră din peretele acoperit cu sticle de toate culorile și se duseră foarte iute în treaba lor.
– Frumoase obiceiuri, remarcă mustața țepoasă.
Strada oamenilor-de-ceață traversa carosabilul prin fața blocului Colier, atingând cârciuma cu unul din trotuare.
– Cum o duci, Taică? se interesă Tomas.
Patronul își părăsi nemișcarea, semnalând cu bărbia un nou grup de „scame”, care defilau printre el și mustața țepoasă, de-a lungul tejghelei.
– O dau dracului curând, zise. Închid, pun foc și mă duc. Stop.
– Nu mai ai vad? râse Tomas. Păi e mai aglomerat pe-aici ca oricând.
Zâmbi și mustața țepoasă. Măslina strălucea misterioasă în vârful scobitorii.
– Drept e că ăștia nu prea consumă. Dar nici pagubă nu-ți fac.
Taica îl privi chiorâș.
– Că veni vorba, zise, ai de plată șase beri. Stop.
– Nu pune la inimă, făcu Tomas, apropiindu-se.
Taica Stop se plânse că „e plin de scame” și „nu mai ai loc de-ntors”. Bere?
Cât timp Tomas își sorbi băutura, sumedenie de norișori se rostogoliră de-a lungul tejghelei, în liniște desăvârșită. Taica ar fi putut muta barul pe peretele opus, dar ăsta era micul lui război. Se fălea că nu le cedase „scamelor” nici un milimetru. Deși, se gândi Tomas, „scamele” îi luaseră de fapt totul.
Berea nu era chiar rece. Taica devenise cam delăsător, dar Tomas se mulțumea să-i simtă pișcătura în cerul gurii. După vreun minut, mustața țepoasă coborî de pe taburet, clătinându-se. Taica Stop se încordă. Încă nu-i trăsese nimeni țeapă, dar acela nu voia decât să se-așeze la o masă, căci tejgheaua nu-i mai susținea echilibrul precar.
– Ia uite! anunță cu glas de trompetă mustața.
Se propti în fața unui om-de-ceață, un bărbat mătăhălos care înainta încet, cu ochii orbi, prin lumea lui. Îi „înfipse” mâna în piept, dar mâna nu întâlni decât văzduhul, și-l pălmui cu sete, cât pe-aci să-și scrântească degetele. Gestul păru să-i furnizeze o oarecare plăcere, căci îl repetă imediat. În acest timp, „scama” trecu prin el, ieșind din local în dreptul vitrinei.
– Ține-o și pe-asta! zbieră mustața țepoasă în urma lui, scuipând artistic.
Scuipatul descrise un arc de cerc și se lipi de geam. Taica își trase o palmă peste frunte.
– Stop. Tu ce mai spui, vere?
– Cu ale mele, zâmbi Tomas între două înghițituri. Nu mă plâng.
– Și Vineri?
– Și ea e bine. Ce-i în capul matale, Taică?
Cârciumarul se aplecă peste tejghea.
– E mulți care te vorbește de rău. De ce le dai apă la moară?
– Ce moară, Taică? făcu Tomas.
– E unii care-ți zice „iubitoruʼ de scame”. Ai vecini, băi, ferește-te de ei, mai ales de femei. Doamnele are gura spurcată.
– Asta și fac, chicoti Tomas. Femeie mai tăcută ca Vineri nu s-a pomenit.
– Nu râde! Caută-n altă parte, să te muți. Alții zice că trăiești cu femeia aia.
Zgomotul străzii scăzuse. Se potolea și forfota oamenilor-de-ceață. Creștea însă fosforescența trupurilor, pe măsură ce se adâncea întunericul. Veneau ceasuri ale nopții când gesturile lor se însoțeau cu siaje luminoase, ecouri ale trecerii prin aerul pământean. Adormeau apoi.
În casele lor (case obișnuite?), la capătul scărilor, îndărătul unor uși, făpturi de ceață, „scame” suspendate pe etaje, odihnind aliniate, sugerând atât de bine repausul, aducând mai mult ca orice cu încremenirea unei ninsori nocturne.
– Noaptea-i la fel pentru toți, rosti Tomas propoziția cu iz de înțelepciune.
Taica Stop îi oferi profilul posomorât. La așa prostii nu răspunzi când ești proprietar de local. Vru să se ducă la mustața țepoasă și să-i bage mâna în buzunar, dar renunță, oftând a lehamite. Acela adormise cu capul sprijinit în palmă, plictisit de șușotelile lor.
– Taică, vorbi Tomas, căutând niște mărunțiș. Poți mata să-mi explici ce caută Vineri sub acoperișul meu? Tocmai acolo?
– Hai, băi, lasă prostiile… zise Taica.
Deodată, mustață țepoasă se apropie, surprinzător de treaz, și înșfăcă brațul lui Tomas.
– Imagini, domnii mei, imagini. Să fugim din calea lor? La ce bun? Încotro? Te vor urma pretutindeni, cât timp ai ochi cu care să vezi, ori minte cu care să-ți închipui. Suntem neputincioși, domnii mei. Neputința e semnul cu care ne naștem.
Tomas își muci brațul, imprimând vorbitorului o oscilație accentuată.
– Să-l arunc afară? se interesă Taica Stop.
Tomas dădu din umeri.
– Du-te acasă, e târziu. Și fă cum am vorbit.
Tomas mai avea doi pași până la ușă, dar nu se hotăra să iasă. Uite, nu mă trage ața spre hogeac. Strada-i acum o stradă ca toate străzile, iar la băutură nu mai țin. Sunt suspendat undeva, la mijloc, și mă dor picioarele.
– …Și, de fapt, cui îi pasă de unde vin? îi dădea înainte mustața țepoasă. Sunt aici, printre noi („peste noi” cred că ar fi o sintagmă mai adecvată). Va trebui să ne obișnuim. Dumneata, domnule… ăăă… domnule Stop, ca strateg al unei afaceri cunoști consecințele haosului.
„Stop!” vru să zică Taica, dar nu mai zise nimic.
– Stăpânirea de sine, toleranța, sunt lecții ale prezentului. N-am dreptate? De aceea vă-ntreb, domnilor, răcni mustața țepoasă, nu mai există nimic de băut?
Pe tejgheaua dintre ei trecu unduind o femeie-de-ceață, întârziată și poate neliniștită. Iar Tomas ieși în stradă pentru a urmări jocul reclamelor peste „scamele” adormite.
– Du-te acasă, Tomas.
*
Alunecând în lungul trotuarului.
Auzi sirena fabricii de hârtie. Aici, spre periferie, gâfâitul orașului răzbătea greu, treceau tot mai puține mașini, oamenii obișnuiau să se și culce. Și venea chiar o oră a nopții în care singurele suflete fără somn ale cartierului rămâneau gândacii de bucătărie.
Mirosea a smoală și-a iarbă pălită. Spre dimineață, pentru un ceas sau două, vântul risipea prin intersecții aroma de pâine caldă, adusă din fabricile marginii îndepărtate a orașului. Însă odată cu soarele, năvăleau vesele pe străzi izurile abatoarelor și cele ale tomberoanelor neîncăpătoare, și cele ale munților de hârtie, de marmelade și pulberi, ale uleiurilor, licorilor și culorilor. Se rostogoleau adieri înecăcioase de fum și vânturile motoarelor.
Drumul spre mansardă se încolăcea între cele treizeci, patruzeci de încăperi. Îl recunoșteau pe Tomas după pașii care stârneau o agitație surdă în spatele ușilor. „E ăla cu scama, ce fac ei acolo, între patru pereți, de ce nu curăță mansarda, nu mai pot dormi noaptea, nu se gândește nimeni la noi, de ce nu fac ceva?”
Oamenii-de-ceață nu găsiseră locurile prielnice, nu construiseră nimic pe o rază de două sute de metri. Însă destui puteau fi zăriți, chiar și prin întunericul diluat, spre centrul comercial, ca norișori rânduiți pentru o noapte.
Ultimul nivel. Tomas intră în cămăruța lui și răsuci comutatorul.
*
Vineri dormind:
La două palme deasupra scândurilor galbene ale podelei, ceață surprinsă în zbor liniștit. Acolo umărul, acolo obrazul, acolo palma făcută căuș. Acolo șoldul compact de iluzii, acolo călcâiul care începe și sfârșește. Tomas îi dă roată nedumerit, până și în a șase sute cincizeci și doua noapte în care o urmărește dormind. Și sub pielea feței de ceață se rotesc visuri, coșmaruri, păsări. Ea respiră încet.
El aprinde o țigară. Șuvița de fum vine să se adauge ca un șarpe subțire, ca târâtoarea care ademenește. Dar cel ademenit este Tomas. Vineri dormind:
În a șase sute cincizeci și doua noapte, degetele bărbatului amestecă aerul, încercând să descopere carnea, pielița, nervurile. Miroase a smoală și-a iarbă pălită. Ea se răsucește visând, poate că spune ceva. Dar nu prezența lui îi aduce neliniște în somn.
Pentru că niciunul din obiectele între care poate se desfășoară viața femeii-de-ceață nu stârnesc simțurile unui om obișnuit, Tomas imaginează. Forme, culori, consistențe. Ăsta-i așternutul mototolit sub pântece. Asta-i perna. Ăsta-i patul cu brizbrizuri. De undeva, dintre stele, ori de-aici, de lângă noi, din altă dimensiune. Sau din viitor.
– Ce tâmpenie! spune Tomas.
Dar altcineva a rostit cuvintele astea. El doar a mișcat buzele, cu fața unui om căruia nu-i mai trebuie nimic. Încăperea s-a umplut pe nesimțite. Nu doar lumina, nu doar fumul. Ci și visele femeii-de-ceață ricoșând din perete în perete.
Tomas tresare când jarul chiștocului îl mușcă. Ocolește femeia adormită și deschide fereastra. Răsucește iar comutatorul. Face întuneric.
*
În noapte, ea mai era doar o prezență îndoielnică, o urmă de lună. Tomas râse.
– Știu că nu dormi. Te-am văzut când mă urmăreai printre degete.
– Firește că nu dorm. Te-am așteptat ore în șir. Mi-e urât noaptea.
– Și înainte de asta?
– Înainte… Mi-e somn, iar tu… Întotdeauna ai chef de vorbă noaptea.
– Te-am văzut când mă urmăreai printre degete.
Vineri nu răspunse. De fapt, nu-i răspunsese vreodată. Dar asta era doar o părere.
*
– Nu-mi mai simt fundul! plânse Bene.
Paraua râse fără să ridice ochii.
Bene scuipă scobitoarea și se pregăti să-și ridice picioarele pe o grindă. La cinci sute de metri sub ei, orașul clocotea ca o supă densă.
„Ce simple sunt toate când le privești de sus”, gândi Paraua. Străzi și bulevarde, linii drepte, perpendiculare, ca un raster. Oameni simplificați, puncte. Fără dimensiuni. Lumea de sunete ajungea până la ei omogenizată, sub forma unui muget îndepărtat. Dacă priveai cu atenție, printre zonele de concentrare a smogului puteai distinge grupuri compacte de „scame”, ori chiar indivizi singuratici, oameni-de-ceață cu ale lor.
– Ce muncă de doi bani! zbieră Bene, potrivindu-și ancorele.
Un supersonic trecu peste capetele lor, scăpându-și bubuitul ca un vânt de uriaș. Paraua râse iar. Râdea mult.
– Ce învârteai înainte de asta?
În general, defilau într-o nacelă destul de încăpătoare pentru ca doi oameni să poată lucra nestânjeniți, împreună. Servomecanismele pufneau arogant, purtându-i de-a lungul grinzii metalice. Încălecau grinda, acționând pistoalele pneumatice. Dar Bene atârna deseori în hamuri, bălăngănindu-se la cinci sute de metri deasupra asfaltului, înțepând oțelul ca un țânțar apucat.
– Mă acream, zise, într-un closet de trei pe trei. Cinci mii de birouri, douăzeci de mii de inși, o sută de ascensoare. Șaizeci de mii de mape, un milion de dosare, patruzeci de mii de proteze. Optzeci de mii de pixuri, zece de capsatoare.
Sub ei, în colțul străzii 104, Tomas intră într-o tutungerie, căutând un pachet de țigări, ori poate un răgaz. Acolo întâlni o femeie.
– Opt și douăsprezece minute, urmă Bene în zornăit de carabiniere, soneria. În zece secunde încep să țăcăne protezele. Patruzeci de mii de proteze! Mă aplec. Transpir. Tabelarul clipește. La început rar. Apoi tot mai repede, cum mi se obișnuiește ochiul. Tabelarul ia coloanele una după alta. Tabelarul îmi dă brânci. Între patruzeci și optzeci de coloane pe-o fișă. Opt până la cincisprezece mii de date pe coloană. Tabelarul mă face eficient.
Iar în acest timp, Tomas desfăcea pachetul de țigări.
– Mă cheamă Roza, îl lămuri femeia.
Era îngrozitor de slabă. Tomas observă bretelele rochiei din lamele fine de oțel, unduind la fiecare suflare. Afișa ciorapi negri, o perucă înflăcărată și pantofi decupați din pielea unui șarpe, cu tocuri mai subțiri ca două creioane.
Paraua căscă ochii mari.
– Ce țicneală! De ce nu chinuiau o mașină de calcul?
Bene se balansă, iar la capătul mișcării, agățat în coardă și-o mână, înțepă altă grindă. O dată, de două ori. Reveni.
– Șmechere, păi, eu ce eram?
Tabelarul sub bărbie, la o sută optzeci și doi de milimetri de planul pupilei. Ramele oglinzii petrecute peste urechi. Transmisia printr-o prismă cât brațul, care, dacă strănuți, te pocnește-n coșul pieptului. Lumina focalizată printr-o fantă cât unghia. Cu cine semăn?
– Cum s-a sfârșit? făcu Paraua ațâțat.
Tomas admise că Roza avea genunchi frumoși. Învârtind paiul băuturii pe care o căpătase, ea îl privea curioasă și ironică.
– Mă matolesc repede.
El fuma absent. Undeva, deasupra, la câteva sute de metri, putea desluși mogâldețele fixând grinzi metalice, peste care aveau să prindă carnea etajelor. Băieții captivi în cer. Ziua lui liberă, pe pământ.
Oameni-de-ceață veneau și plecau, trecând pragurile unor uși imaginare, viermuind laolaltă cu bărbații și femeile adevărate, intersectând cu ochi orbi căile realității.
– Parc-ar fi la ei acasă, exprimă Roza un gând.
Tomas încuviință. Ea rectifică granița roșie a buzelor cu degetul mic.
– Ce-ți pasă? Noi cu ale noastre. Nu-i așa, guriță?
Și „scamele” se învolburau în jurul lor, printre ei, nepăsătoare. Trupurile albe, inconsistente, umplând străzile, urcând în văzduh sau alergând la câteva palme deasupra asfaltului. Ori străbătând zidurile clădirilor, inexistente pentru ei.
Femeia Roza povestind:
Un soț militar. Cele mai strălucitoare toalete de seară. Nu știi chermezele de la „Electrica”. Regina balului. Șampania. Trandafirii înrourați. Amorul în cearceafuri de mătase. Nopțile-zile. Vecinii. Curte nebună. Zilnic, în cutia poștală, suma admiratorilor fără șansă. Comisionari care-și dau sufletul sub tonele de flori. Dar, într-o seară, motănelul militar nu se mai întoarce. Bate la ușă un camarad. Miezul nopții s-a dus și camaradul duhnește.
Tomas pierdu firul istorisirii pentru câteva momente. Gândul îi zbură aiurea, hoinări în lungul străzii, urcă cu grinda metalică trasă de cablul macaralei, așteptă printre băieții lui, care se legănau veseli în gol. Când se întoarse, ea sfârșise și-acum fuma incitată de final.
– N-ai idee, se plânse, cum e singurătatea pentru o doamnă bine… Ce să fac eu cu decorațiile?
Erau deja la al treilea pahar.
– Nu-i rău! admise Paraua. Eu, dragul mieu, mi-am încheiat cariera pedestră ca distractor. Asta se petrecea acum trei, nu, patru ani, într-o seară, la „Excelsior”. Comanda era o madamă de vreo patruzeci de anișori, putred de bogată și dărâmată de crack. Tot la zece minute o umfla plânsul. În meseria aia trebuia să fac față multor situații speciale.
Bene rânji. Restul echipei urcase vreo cincisprezece structuri, flecărind în vraja unei halucinogene ușoare. Șeful de echipă trecu în nacela strălucitoare, plimbându-și ochii peste grinda proaspăt fixată.
– Ce să caut acolo, jos? spunea unul. Dac-aș avea haleală aici și-am încropi un culcuș între grinzi, n-aș mai călca în stradă cu săptămânile. O să-nebunim toți.
Apoi se auzi un scârțâit și soarele fu acoperit în întregime de silueta Goliatului. Pufăind greu, obosit. întinse spre dânșii ochii sticloși, protejați cu plasă de sârmă. La poalele muntelui de schele, un creier electric eliberă impulsul slab, abia sesizabil, o pâlpâire vitală. Un releu țăcăni. O rotiță avansă trei milimetri.
Bene manevră cu dibăcie și se așeză lângă șoldul tovarășului său. De-acolo văzu brațele mușchiuloase ale Goliatului avansând sacadat către ei, ținând grinda ca pe un nou-născut.
– Stai liniștit! râse Paraua.
Direcția se schimbă brusc. Grinda fu răsucită cu o sută optzeci de grade. Apoi, ochii Goliatului îi găsiră locul. Tije strălucitoare încolțiră și prinseră cu delicatețe bucata de metal. Se auzi un pufăit, urmat imediat de un altul. Părea de la sine înțeles că dincolo de învelișul lustruit al namilei, ascunsă printre ghemotoacele de cabluri, o inimă zvâcnea tot mai rapid, gata să cedeze în mijlocul efortului.
– Hai, tataie, hai! comentă Bene, căutându-și țigările.
Și se întâmplă ceva.
Goliatul se poticni, tijele își încetară înaintarea. Jos, la nivelul solului, creierul electric își puse o întrebare. Releele porniră să mestece.
– Cască ochii! mormăi Paraua.
Sună un clopoțel și Goliatul se hotărî. Trimise încă o tijă, o antenă elastică în vârful căreia oscila un clește. Cleștele apucă mânerul cutiei cu mâncare pe care Bene o lăsase pe un capăt de platformă, chiar în locul potrivit să primească grinda. Cleștele își schimbă direcția, îndreptându-se spre cei doi, se opri la zece centimetri de pieptul lui Bene. Acesta încetă să respire.
Apoi cleștele se roti încet, golind conținutul cutiei în hăul de dedesubt, și depuse obiectul lângă brațul transpirat al omului. Cleștele se retrase prudent.
– Râzi ca boul! îi spuse Bene lui Paraua, descleștându-și fălcile, și se aplecă pentru a urmări ultimele clipe de zbor ale unei jumătăți de cârnat, două felii de pâine și-un șervet de pânză ca un fluture mare, alb.
– Ar trebui să-ți iei un paravan.
Dinții femeii Roza clănțăniseră un sfert de ceas. Spusese „Nu, nu!” și se repezise spre ușă. Dar acolo se afla Tomas. Spusese „Nu vreau, nu vreau să stau aici!” și „Mi-e frică, dă-o afară!”. Rimelul cursese încet, însemnându-i obrajii. Când Tomas o prinsese de umeri, împingând-o în fața oglinzii, pufnise în râs.
*
– Ar trebui să-ți iei un paravan, zise iar.
Își aprinse o țigară și, ocolind, se trânti pe dormeză, etalându-și pulpele. O bretea îi căzuse, curând avea s-o dea jos și pe cealaltă. Tomas trase draperia, începu să se dezbrace. Întâi pantofii.
– Ce să fac cu el? Ce paravan?
Pantalonii. Nasturii cămășii. Vineri se răsuci în semiîntuneric, privind-o pe femeia Roza în față. Aceea își țuguie buzele pentru a se învălui în fum.
– Aici e casa ei? zise.
– Da. Aici e casa ei.
Cravata. Ai uitat cravata. Cravatei i-ar șade bine încolăcită peste rochia de oțel.
– Nu te dezbraci?
– Eu?
Iat-o. Da, tu. Femeia Roza de pe stradă, femeia străzii, care a dezbrăcat mai mulți bărbați decât baia publică. Iar acum deschide ochii mari în întuneric, două pete de lumină, și spune „Eu?”
Când Vineri străbătu încăperea pentru a-și vedea de treburile ei, îmbrățișarea, prima îmbrățișare, aia care ar fi trebuit să-i frângă femeii Roza ultima rezistență vestimentară și psihică, s-o aducă pe calea cea bună, se transformă într-o luptă disperată. „Măi!” se smiorcăi, cu buzele lipite de urechea lui. Răsuflarea era atât de fierbinte încât îi arse obrazul.
Tomas îi dădu brânci în direcția patului. Bruma de tandrețe zburase, acum gâfâia furios, nu mai avea ce smulge de pe el. Păși prin trupul lui Vineri, repezindu-și laba piciorului peste grumazul ei arcuit cu delicatețe, și prinse în mâini tăblia patului, unde cealaltă risipea suspine alcoolizate.
– Ce faci? țipă femeia Roza.
El răsuci patul dintr-o mișcare, împingându-l cu un icnet în mijlocul încăperii. Patul patină lin, oprindu-se exact unde dorise. Acum Vineri părea că se sprijină de marginea saltelei și privește interesată la cele ce se petrec. Roza înflorise în mijlocul așternutului, cu trupul legănându-se și brațele atârnându-i moi. Semăna cu un șarpe orb, deșteptat într-o hrubă.
– Vino, vino! gânguri înveselită.
(Și tu te duci. Te repezi cu brațele întinse, ca un înecat. La un metru de pat, nu știi încă dacă ai s-o sugrumi sau dacă ai să respecți întocmai ritualul întâmplării erotice. Nu știi, adică, ce delimitează marginile cearșafului, un câmp de bătălie? Cam așa. Treci iarăși peste trupul femeii de ceață. Asta nimerește tot timpul în calea ta, Tomas. Camera e prea mică pentru amândoi, vă atingeți mereu, o respiri, sunteți împreună. O să fie cu tine, în tine, peste tot. Nu te-ai trezit în zori ridicând niște pleoape de ceață? Nu simți cum te destrami cu fiecare zi ce trece? O să vină și asta.
– Motănel! gemu Roza.
Motănelul. Sergentul. Ar trebui să-i ordoni la ureche, militărește, dorințele tale cele mai păcătoase, dar care sunt alea? Poate că de undeva, din subconștient, experiența agonisită pe aceeași pernă cu iubitul scos de la magazia de efecte ar țâșni atunci. Și v-ați iubi cu frenezie punctată nu de trivialități și vorbe de duh, ci de replicile unui amor cazon. ”Culcat! Drepți! Culcat! Drepți! Salt înainte!”
Dar nu, nimic din toate astea. Femeia Roza își face meseria, atât și nimic mai mult. Și-a intrat în mână, dacă se poate spune așa. Unde-s entuziaștii naivi de altădată?)
Ceva nu se potrivea. Firicelul de gând începu să-l gâdile pe Tomas sub bărbie, în vreme ce repeta, din inerție, traseul pulpe-genunchi-coapse-fese-șolduri. Și după cotitură: pântece-sâni-umeri-gât-buze. Ei bine, aici, în preajma buzelor, înainte de a-ți închipui că poți prin întuneric să te oglindești în apele ochilor, sună alama. Și gâdilătura de sub bărbie se transformă încet într-o mâncărime și-n cele din urmă începe să semene cu o arsură de gradul unu.
Ceva nu se potrivea. Roza avea carnea tare, mincinoasă, presărată cu sumedenie de capcane și ascunzișuri, deși postise săptămâni în șir. Îi prinsese bine gimnastica trotuarului, pânda în așteptarea bărbaților răzlețiți de turmă. Roza nu ierta.
– Ce-i? șopti, când experiența o avertizase că el ar fi trebuit deja să treacă la o etapă superioară a activității.
Tomas dădu din umeri. Cum arată un bărbat dând din umeri în toiul frământărilor găzduite de așternut? Gestul lui se pierde în vălmășagul de mișcări mărunte, dominate și eclipsate de cele esențiale. Ciudățenii.
– Nu-ți plac? încercă Roza să mimeze candoarea.
Nu, nu-i vorba de asta. Ispita șade în tine ca o lamă pe care-ai arcuit-o pună ce capetele s-au atins. Te gândești numai că în clipa următoare te-ai putea răsuci și ea s-ar afla sub trupul tău, îndemnându-te fără un cuvânt, lovindu-te cu țâțele, petrecându-ți pe după gât tentaculele subțiri ale pletelor ei adevărate. Numai gândul alcătuit din imagini rapide, foarte precise, te secătuiește, îți fură aerul.
Ai gemut. Femeia Roza e mulțumită. Simte că i se apropie vremea. Adulmecă.
Încă o dată. Pântece-șolduri-umeri. Asprimea firului de păr. Nu.
Tomas se răsuci într-adevăr, dar nu pentru a frământa sub el carne străină, ci pentru a-i întoarce spatele. Mâinile ei îl căutară descumpănite, îmbrățișarea se prefăcu în strânsoare copleșită de panică. Și acum îi trecea poate prin minte gândul că a nimerit din nou peste unul tare priceput la vorbă, mai slăbuț pregătit pentru fapte. Nu-s puțini nici ăștia.
– Ce-i, mami? îi șopti în ceafă. E greu? Nu-ți fie frică, Roza e fată bună. Ne descurcăm noi.
Da, avea de gând să facă școală cu el. Tomas îi simți sânii strivindu-se de spinarea lui, pe măsură ce brațele petrecute în sus, pe la subsuori, îl trăgeau înapoi, palpitând. Parcă purta un rucsac, ori o parașută. O dădu jos ușurel, fără să forțeze. Nici nu fusese nevoie, căci îl citise înainte, când dorința îi răzbise pe nări ca un abur, și știuse că, oricum, tot în ea se afla la capătul căutărilor lui. Coborî pe podea tulburat. Trase din nou de tăblia patului, răsucindu-l.
– Doamne, iartă-mă! își făcu cruce Roza, goală-pușcă, frecându-și genunchii.
Acum e bine. Vineri se reazemă de o margine a saltelei. Unde se termină albeața confuză a cearceafului începe chipul ei, un păienjeniș des. Mergi și aprinzi lumina. După care lipăi desculț înapoi și te cuibărești lângă fata cea bună care clipește des, descumpănită, însă pregătită să facă față oricărei situații. Gândurile ei se înșiruie: că ești nebun de legat (din moment ce împarți camera cu strigoaica), dar nu pari în stare să-i faci rău, că pe lumină și-n pielea goală devii mult mai simpatic, deloc de lepădat. Că, în sfârșit, nebunii sunt și ei oameni.
Apoi Roza își plesni palmele, iluminată.
– Motănelul are și el o cerință, vrea s-o facă geloasă pe-asta!
Îl mângâie pe Tomas așa cum știa ea.
– Vrei să-i faci în ciudă? Știi tu câte case a stricat Roza? Știi?
„Știi?” însoțise un gest expert cu palma, în care săltase săculețul greu al unuia din sâni. Instinctul îi arătase calea cea dreaptă.
Că tot se obișnuise să gândească în imagini, Tomas zugrăvea acum un instantaneu cu femei și pat, el muncind din greu în cercul brațelor firave ale damei de stradă, și alături Vineri. Vineri, femeia-de-ceață, privindu-i surprinsă, cu una din palmele imateriale peste buze, parcă ar vrea să-și înăbușe un scâncet.
Am făcut tot ce-ar fi fost de așteptat să mă ducă până la voi. Ești aici de un an, așteptând pe cineva sub acoperișul meu, pe cineva cu care să îți împarți viața ta cețoasă. „Scamă”.
Roza se zvârcoli puțin sub el. Știa că asta dă bine cu orice ocazie, bărbatul trebuie să creadă că-i bărbat până în ultima clipă. Dă-i iluzia c-a obținut ceva prin forță și-l poți vârî în buzunarul de la portjartier. Iar Tomas, care nu era nici pe departe o excepție, înfipse dinții în momeală.
Femeia Vineri și femeia Roza se priveau în ochi. Dar ochii acesteia din urmă erau împăienjeniți de plăcere, iar cei ai femeii Vineri curgeau încet, la fiecare adiere, și se recompuneau din firimituri și fulgi.
Sub pleoapele lăsate, Tomas și-o închipuia eliberând picăturile cețoase ale lacrimilor de neputință. „Așa, fetițo!” icnea. „N-am ce-ți face, într-o bună zi o să-înveți poate să-mi vorbești, ori măcar să-mi dai senzația că mă vezi. Într-o bună zi o să mă vrei.”
Și asta în vreme ce lacrimile de ceață cădeau încet, străbăteau podeaua alunecând prin fața ochilor uimiți ai vecinului de jos, trasau urme albicioase prin fundația casei și, după o vreme, se cuibăreau în culcușul fierbinte al inimii de magmă a Pământului.
*
Bene strănută speriat.
– Macaraua asta, că altfel nu pot să-i zic, o să ne pună pieile la uscat.
Paraua dădu din cap.
– Noi doi, între ʼjdemii de obiecte pe care s-a obișnuit să le miște. Știi ce? Eu și cu tine nici nu existăm. Uite, macaraua. Crezi că însemni ceva pentru ea? Uite, „scamele”. Încearcă să prinzi una. Uite, tu. Desfă-ți carabiniera, du-te-n jos cu Dumnezeu și nouă virgulă optzeci și unu metri pe secundă la pătrat. Mâine o să am alt gras în locul tău.
Își frecă bărbia, ceva mai serios.
– Am putea s-o mierlim din nebăgare de seamă. Pur și simplu pentru că, de la o vreme, nu mai însemni nimic pentru ce te înconjoară.
*
„Trebuie ordine în lucruri”, îi spuse Taica unuia care viețuia înăuntrul lui.
O sută de mii de oameni trecuseră prin dreptul cârciumii. Altă sută de mii treceau acum. Ca să ajungă acasă, ar fi trebuit să ia mulțimea pieptiș și să traverseze Piața Tipografiei, loc pe care nu-l putea zări din spatele tejghelei, dar de unde răzbătea până la el un murmur amintindu-l pe cel al mării. Porni îndată ce coborî obloanele și armă lacătul.
Lume de toate felurile. Văzu tineri, bătrâni, mai bine ori mai sărăcuț îmbrăcați. Flancurile și primele rânduri ale grupurilor compacte erau pline de copii.
„Stop!” făcu atunci când ajunseseră unde i-ar fi convenit să-și ia tălpășița. Îi trebui un minut ca să-și dea seama că-i prea târziu. Cineva, pe care nu-l vedea, îi așezase palmele pe spate, să țină distanța. Degeaba. Taica nimeri rău, cu capul întors și-o mână prinsă de capcana buzunarului, în coasta unui tânăr solid, învelit cu o pelerină galbenă. Și, pe urmă, mulțimea în care se afla, fără să se poată mișca, se clătină dintr-o parte în alta. Mormăi „nu mai împingeți, mă băieți”, apoi tăcu jenat.
Mulțimea se tălăzui iar. Reuși să scoată mâna din buzunar și să se aranjeze în spatele pelerinei galbene. Nu-i era teamă. Mai fusese la înghesuială, cunoștea două reguli de bază: să-și țină coatele îndoite, pe lângă corp, ca să poată respira, și să nu se lase prins pe picior greșit în înaintare, dintr-o parte, ori, Doamne ferește, cu spatele.
Dar presiunea crescu și mai mult, iar frisoanele mulțimii, ale trupurilor presate, se întețiseră. Taica se liniști totuși, căci de-acuma știa, era imposibil să mai cadă cineva. Ăi slabi de înger aveau să leșine. Mai strigă o dată, cu jumătate de gură, „Aveți grijă, potoliți-vă!”. Experiența îi spunea că după orice maxim urmează un moment de relaxare. Venea piața, acolo aveau să respire ușurați și poate chiar să schimbe o vorbă-două cu vreunul.
Și-atunci, ăi din față se opriră. Câteva clipe, Taica trecu prin toate fazele furiei și disperării. Ariergarda venea puternic, nu glumea, îi voiau pielea cu orice preț, iar el zbieră „stop, stop!” de vreo cincisprezece ori.
Ei bine, ce se petrecea acolo? Taica pândi cu un ochi exersat culoarele favorabile prin lanul de capete și, deși mic de statură, reuși să rupă o mulțime de crâmpeie din imaginea întreagă, în care se poticniseră, ca într-o fotografie pe un perete, rândurile din față. Văzu soare sclipind pe oțel, plastic limpede și de mai multe ori albastru, albastru închis. Așa se lămuri.
Păi, acolo își suflă unul altuia nerăbdarea două sute de flăcăi sănătoși, veseli și norocoși. Acolo așteaptă ei, îndărătul scuturilor de plastic, și din când în când împung gloata cu bastoanele, râzând, iar gloata mârâie, dând puțin înapoi. Să ne repezim peste ei? Haideți, dom’ sergent, dați o dată ordinul ăla, eu unul nu mă mai pot stăpâni! Tropăie mărunt pe asfalt, și asta fiindcă a început să-și facă efectul injecția, ceva care va porni să urle pe coridoarele nesfârșite ale venelor: „Păzea, muștelor, că vă facem fărâme! Noi suntem două sute, iar voi doar două sute de mii!”
Taica Stop renunță să mai iscodească, pe deplin edificat.
– Cum naiba am ajuns eu aici? întrebă el cu voce tare.
Și deodată constată absența „scamelor”. Piața Tipografiei, atât cât putea să-și dea seama, precum și strada 104, erau curate.
Același vuiet marin năvăli în capătul celălalt al străzii, puțin după ce Paraua își încheiase prima serie de bancuri. Bancurile lui se legau unul de celălalt. Erau o protecție, o carapace. Încercau și ceilalți, însă glumele aveau gustul nisipului pe limbă.
Între ei, Tomas începu să se umple lent cu date, pe măsură ce creșteau înghesuiala și tumultul vocilor. Ce voiau toți băieții ăștia? Ce mormăiau moșnegii? Ce-i mânase pe ei în stradă? O nemulțumire, vezi bine, că de bucurie, privind fețele din jur, nu putea fi vorba. Dar pe el? Continua să strângă informația, picătură cu picătură, o vorbă de la unul, un strigăt, o privire. Pe urmă huiduieli, fluierături, un amestec de senzații neplăcute, de pericol iminent.
Nu vedea pericolul ăla, fiind prea departe, însă nu era greu să și-l închipuie.
Se bucură o clipă că-i dăduse papucii Rozei cu câteva minute înainte de-a se amesteca printre ăștia. Nu-i fusese prea greu s-o îndepărteze, deși de obicei se ținea de el ca râia în ultimele zile. Ea însă simțise probabil ceva în aer, o tulise fără să mai comenteze. Ca un animal înainte de prăpăd. Animalul străzii.
Acum putea să fie mai atent la ce se întâmpla și se zicea, fără primejdia de-a se lăsa influențat prea tare, păstrând adică o anume detașare. Cel puțin pentru o vreme, cei din jur nu mai era oameni adevărați, ci doar niște capete vorbitoare.
– Așa mi se-ntâmplă mereu! i se plânse Paraua. Puteam să fim amândoi într-un grup de bunăciuni.
Fuseseră în coada coloanei, consolându-se cu iluzia c-ar putea s-o șteargă în orice moment. Același lucru și-l spuneau acum miile care se-așezaseră în spatele lor, blocându-le retragerea.
Capetele: Muște, muște, muște, suntem cu toții muște! Am ieșit să ne-ncălzim aripile în soare! Bâzâim.
– O să iasă rău! observă Tomas pentru sine și abia se putu auzi.
Pentru că, printr-o stranie întâmplare, mai mult de jumătate din cei înghesuiți în dreapta lui, pe toată lățimea străzii, erau mai scunzi decât el, putu să observe, întorcând capul, una dintre mașinile-cameleon ale poliției cocoțată pe trotuar. Chiar în momentul în care o privea, ea își schimbă tăcută forma și culoarea, devenind un microbuz galben ponosit, cu logoul unei firme de curățenie, după ce – cu doar câteva clipe înainte, fusese o limuzină cât toate zilele, cu geamuri fumurii și roți strălucitoare.
Tomas își imagină măruntaiele mașinii culisând în liniște, schimbându-și locul, plasticul și metalele cu memorie metamorfozându-se, în vreme ce băieții din echipaj continuau să-i supravegheze conștiincioși prin periscoape și să-i filmeze, pe ei, ăștia din stradă.
O vedeau cu toții, schimbându-și pielea, și ca ea mai erau încă vreo cinci-șase, risipite de-a lungul arterei. Știau ce hram poartă, dar nu le păsa, nu se încinseseră destul. Cei dinăuntru știau și ei că sunt văzuți, nici lor nu le păsa, nu-și făceau iluzii că vreuna din cele patruzeci de identități din programul mașinii i-ar putea ascunde. De altfel, nu voiau să se ferească. Era doar o demonstrație de forță, „suntem aici, cu ochii pe voi”, spuneau fără încetare și asta, da, cei din stradă o înțelegeau prea bine.
Iar capetele: Nu mai suntem oameni adevărați, ăia cumsecade sunt suspecți, nu mai suntem persoane, suntem „oameni din cărți”, mulți, șterși. N-avem încredere în nimeni, n-avem încredere în nimic.
– Hei, strigă Tomas, amețit de acest delir colectiv, dați-mi drumul! Dați-mi drumul, nu-nțelegeți? Vreau să plec!
Și capetele: Nu pleci nicăieri, nu pleci nicăieri…
– Lăsați-mă, scânci Tomas. Nu pot…
Parcă bătea un vânt dinspre primele rânduri, un curent de aer rece, băgând tremuriciul în cei mai subțire îmbrăcați. Tomas știu.
– Înapoi, strigă, înapoi, lua-v-ar…
Lor însă nu le era teamă. Cu excepția câtorva mai lucizi, miile reușeau să vadă abia câțiva metri în jurul lor și abia câteva secunde în viitor. Nu puteau și nu voiau vadă mai mult. „Nu mi se poate întâmpla ceva rău”.
Tomas se mai zbătu o vreme să scape din încleștarea piepturilor, apoi renunță, pe de o parte înțelegând lipsa șanselor de retragere, pe de alta cuprins brusc de rușine. Ei nu pot fi mai oameni decât mine. Ei nu pot ști mai multe. În venele lor nu curge altceva.
Și mai era, firește, curajul dement pe care mulțimea și-l insuflă de una singură, ațele cu care se trezesc legați unii de alții în câteva clipe. Suntem mulți, suntem o sută de mii, suntem două sute de mii. Crezi că ți se poate întâmpla ceva rău? Ție singur? Tocmai ție? Dar sunt atâția umeri aici, atâtea picioare, atâtea capete. De ce tocmai ție?
*
Pe urmă, răul explodă. Ei erau blocați acolo, cu toții, și Taica și Tomas și Paraua cu băieții lui. Pe undeva, pe o stradă lăturalnică, se afla încă și Roza – femeia străzii, auzind probabil.
Majorman Lavian, supereroul statului își pierdu deodată răbdarea, așa, din senin, tocmai la vremea când mulțimea rostea ultima ei nemulțumire, într-un urlet general: „sca-me-le, sca-me-le!” Ceea ce voia să însemne, de fapt, ne-am săturat de minciunile voastre, printre care și asta, ziceați că sunt de pe cine știe unde fumuriii, că nu fac niciun rău, că vin și se duc, că nici măcar n-au habar de prezența noastră. Atunci de ce s-au risipit îndată ce noi toți am ieșit în stradă? Unde s-au topit? Erau duhurile celor morți? Morții o duc mai bine decât noi, acum își rânduiesc viețile de apoi, acum trăiesc ei cu adevărat.
Și din nou „sca-me-le, sca-me-le!” Ei bine, în acele momente se topi și răbdarea lui Majorman Lavian, aflat pe terasa uneia din clădirile învecinate. El ridică brațul drept.
Erau două sute de mii acolo, și după primul sfert de oră rămăseseră jumătate. Cu un chiot de bucurie, sergentul dădu drumul flăcăilor săi întărâtați. Din douăzeci de puncte ale traseului, douăzeci de sergenți făcură același lucru. Șase vehicule cameleoni plescăiră, înflorind într-o secundă sub culorile hipnotice ale atacului. Cei ce zăboveau cu privirile pe pielea mașinii cădeau ca popicele. Alții se dovedeau mai tari, însă aveau să se vaiete de dureri zile întregi.
Lui Majorman Lavian nu-i plăceau morții. Lui Majorman Lavian nu-i plăcea sângele. Ce fel de Majorman mai era și ăsta? Câteva zeci de mii de oameni s-ar fi călcat în picioare în următoarele minute, dacă ar fi putut să fugă. Dar nu puteau.
Băieții în albastru își descărcară armele la un unghi de treizeci de grade. Pe asfalt plesniră bombe peliculare, ce acoperiră strada cu un strat subțire, mai alunecos ca gheața. Privindu-i pe netoții ăia patinând, încercând caraghioșii să se-agațe unii de ceilalți, făcând „buf” cu zecile, cu sutele, albaștrii se scuturară de râs minute în șir, mai ceva ca la filmele comice de odinioară. Ochii băieților se umplură de lacrimi.
– Tomas, Tomas! țipă Paraua.
Tomas se zvârcolea sub mai multe trupuri, cu piciorul rupt, neputincios ca un șarpe pe o foaie de sticlă. La două sute de metri mai în față, chiar în primul rând, Taica Stop își pierdu mințile. El întinse mâinile către gâtul unuia dintre băieții protejați în plastic. Strigă „stop, băi rahatule!”, dar nu mai ajunse până acolo. Un baston electric îl atinse pe tâmplă. Văzu două cercuri aurii încolăcindu-se și totul, toată vânzoleala din jurul său încetinind, gesturile cleioase, glasurile coborând sub limita audibilului, ca pe un tobogan. Cu picioarele de lână și gura năclăită, alunecă spre ei.
Îl așteptau. Desfăcură ca la antrenament, cu economie de mișcări, gura unui sac de hârtie roșie, indeșirabilă, îl împinseră înăuntru și traseră fermoarul. Fermoarul fusese fabricat pentru o singură folosire.
Pe toată lungimea străzii și la intrarea în Piața Tipografiei, grupuri mici de băieți în albastru, duhnind a drog, pășeau fără grijă pe tălpile lor cu aderență sporită, oprindu-se din când în când pentru a mai umple un sac. Un camion venea încet, adunând coletele roșii. Cei risipiți, sub picioarele cărora nu se întinsese pelicula, huiduiau întărâtați de pe margini. Băieții le făceau semn veseli.
Se întâmplă ca în dreptul locului în care zăcea Tomas să se termine setul de saci. Până ce aduseră alții, băieții pășiră agale depășindu-l, privind în stânga și-n dreapta, ca vizitatorii unui muzeu răvășit.
Fuseseră două sute de mii acolo, pe urmă o sută de mii, apoi cincizeci de mii. Cei alungați pe străduțele laterale urlau înciudați, îndemnându-se unii pe alții la o ultimă năvală. Oamenii lui Majorman Lavian, plantați pe acoperișuri, se distrau luându-i la țintă cu pușcoacele lor negre. Din când în când, un cartuș gelatinos îl lovea pe câte unul în plin, acoperindu-l cu o pastă cleioasă și urât mirositoare. Ăluia nu-i mai ardea de scandal și mai târziu avea să se lase cules fără împotrivire. Glasul capetelor răsuna din ce în ce mai firav.
Ticăloșilor, ieșiți la bătaie, asta nu-i distracție! Omorâți-ne, zdrobiți-ne! Loviți-ne, tăiați-ne! Respectați-ne, nemernicilor!
Dar nici asta nu era pe gustul lui Majorman Lavian. El tânjea încă după ordine și precizie desăvârșită și-și mușca buzele de ciudă la gândul că în curând totul avea să se termine, că prea puțin avea să mai rămână de făcut. Ridică din nou brațul și mai făcu un semn, unul dintre ultimele.
În mai multe locuri, oamenii lui scoaseră la iveală colivii de aur învelite în catifea. Și-n vreme ce noaptea bătea din aripi cu înverșunare, luând în ocrotire orașul, asfaltul lustruit, luminile pieței, blocul Filidor, ei smulseră sigiliile și desfăcură zăvoarele. Câteva zeci de Ksi-Ksou, fluturi-condensator neasemuit de frumoși, cu aripile cât palma, nebuni ai culorii, își luară zborul tăcuți. Pentru o clipă, Majorman Lavian se simți și el fericit.
– Zburați, zburați, dragii mei, zburați îngerașii mei! strigă el, cu ochii strălucind.
Ksi-Ksou se risipiră îngândurați, furișându-se pe lângă ziduri, coborând. Se lăsară atrași de locurile în care agitația depășea limita lor de înțelegere. Acolo se aflau de obicei capii răutăților, oile negre, șefii zurbagiilor. Ksi-Ksou se lipiră țipând de frunți, de obraji, de podurile palmelor. Sărutară cefe, pleoape, buze schimonosite. Și adormiră ușurându-se pe epiderma acelora, secretând douăzeci de mii de volți într-o singură străfulgerare. Orașul se umplu de fulgere violete.
Lui Majorman Lavian nu-i plăceau morții. „Întotdeauna trebuie să sfârșesc frumosul cu o mizerie ori mai multe”, cugetă, copleșit de greață. Priveliștea, țipetele de agonie, arsurile, mirosul, îi întorceau stomacul pe dos.
*
Ksi-Ksou fâlfâi tăcut, părăsind bucata lui de cer, și țâșni brusc prin fereastra încăperii în care Tomas se chinuia tremurând. Acolo, Paraua – de două ori mai mic decât el, reușise în cele din urmă să-l târască.
Fluturele porni să dea roată încăperii. Trecu o dată, ca un vânt, se întoarse, lovi tavanul și din tavan ninse cu fire abia vizibile, suflate din tencuială ori de pe aripile străine. Ksi-Ksou zbură singuratic și somnoros, având nevoie de cineva căruia să-i dăruiască din răcoarea ființei sale, cerșind puțină înțelegere și tandrețe. Dacă nimeni nu voia să-l mângâie, atunci avea să mângâie el.
„Nu te mișca…” își porunci iar Tomas, cu fața moartă, și fluturele veni să i se așeze pe piciorul strivit.
„Acum rămânem noi doi pe lume, noi doi sub roiul de stele, una mai îndepărtată decât cealaltă. Tu dormi, iar eu am să-ți veghez somnul, căci nu mă pot întoarce printre ai mei și, de altfel, acum nici nu mai sunt așteptat. Tu dormi, și când ai să te trezești am să adorm eu, iar somnul meu se va scurge dulce și greu ca mierea de pe aripile tale, înghețându-mi geana, buzele, înghețându-mi inima. Visul meu fără sfârșit va fi un fulger violet, ultimul sorbit de mine, ultimul stârnit de tine. Douăzeci de mii de volți…”
Fluturele dormea într-adevăr, ori îl pândea amuzat, indiferent la scurgerea secundelor, a minutelor. Așa îl pândise și Vineri printre degete, când se întorcea seara târziu și-o găsea chipurile dormind. Antenele doar fremătau firave, simțind carnea pedepsită dincolo de pânza pantalonilor, neînțelegându-i suferința pe care altfel s-ar fi oferit s-o aline în felul lui. Pentru el, tot ce era zbucium, tot ce mirosea a gând, gând scăpat de sub un oarecare control, însemna suferință. Douăzeci de mii de volți.
Ksi-Ksou oftă în somn. Majorman Lavian își adunase coliviile aurite și aruncase catifeaua asupra lor când el încă nu se smulsese din ultima îmbrățișare pe care o dăruise cuiva, în dosul unui perete. Pusese atâta dragoste în acel din urmă sărut încât femeia își petrecuse moartea într-un orgasm extraordinar, iar el rămăsese plutind între două ape ale nopții, un vagabond fără voie, executând lupinguri, trecând de la încântarea de a descoperi lumea de unul singur la remușcările pricinuite de abandonarea lui Majorman Lavian.
*
Cum să-mi petrec altfel ultimele minute de viață decât privind? Desenul complicat al aripilor tale, atât cât pot să-1 disting în lumina înșelătoare a lunii. O farsă în lumină naturală.
De sub marginea superioară a petalelor ce te țin în aer, pornesc culoarele plane ale unor labirinturi fără soluție, pe drumurile cărora, o dată plecat, nu te mai întorci niciodată. Iar mai jos, răspunzând fețelor interioare, petele mari, filigranate, niște peceți inimitabile, palpitând însuflețite, câte una pentru fiecare din semenii tăi. Iar și mai jos, ceva nedefinit, ascuns poate și de întuneric, tulburat poate și de surpriza de-a te vedea dintr-o dată atât de aproape, fotografii voalate ale unor „scame” prin trupurile cărora ai zburat pentru a iubi, pentru a dărui somnului, pentru a adormi pe vecie oameni adevărați.
O să te trezesc acum, fluturele meu unic, vestitorul unei veri unice, să plecăm împreună departe de-aici, departe de nimic. Și nu va mai exista vreodată om mai fericit decât mine. Vom uita, și tu, și eu, tu pe Lavian, iar eu pe Paraua, pe Bene, pe Taica Stop, pe Roza și pe mulți alții, rătăciți cu toții, ori dimpotrivă reuniți acum, în clipa asta, prin subsolurile administrației. Care vârâți până la bărbie în bazinele cu apă la temperatura corpului, până li se încrețește pielea ca la bătrânii de-o sută douăzeci de ani; care închiși în oglinzi sferice, cu o sursă punctiformă de lumină; care marcați pe viață, cu măruntaiele tatuate meticulos, un tatuaj activ, gata în orice clipă să strige „ăsta e!”
*
Atunci Ksi-Ksou îl curentă slab, ca și cum ar fi tresărit în somn, îndeajuns ca prin piciorul umflat să fulgere o suferință neomenească, la hotarul cu plăcerea neomenească. Aripile pâlpâiau scânteind, încărcându-se.
Tomas țipă înăuntrul lui, fără să lase afară nici măcar un suspin. „O să te storc în pumni, vietate spurcată”. Și aproape leșină de durere, una trupească și una interioară, sufletească, aeriană, nemeritată.
Fluturele țipă la rândul lui și fugi de-acolo, pierzându-se în noapte, căci omul acesta împrăștia o duhoare îngrozitoare. Fugi, plin de nenoroc, să-l caute pe părintele lui, Majorman Lavian.
*
Vineri dormind:
La două palme deasupra scândurilor vechi ale podelei, ceață surprinsă în zbor liniștit. Acolo umărul, acolo obrazul, acolo palma făcută căuș. Acolo șoldul compact de iluzii, acolo călcâiul care începe și sfârșește. Tomas i-ar fi dat roată nedumerit și în această, poate printre ultimele, noapte de veghe. Noapte în care o urmărește dormind. Și sub pielea feței de ceață se rotesc visuri, coșmaruri, păsări. Ea respiră încet.
Cred că ne-am iubit cândva, poate între alte frontiere ale timpului ori ale spațiului. Poate nu era niciun spațiu. Aș face bine să-mi amintesc cât mai iute când, căci în curând n-o să mai fiu în stare. De-acum înainte, gândurile mele vor fi tot mai mult crâmpeie izolate, săgeți răzlețe ce vor străbate cu încetinitorul încăperea, în drum spre tine, ori spre alții.
Din lumea asta, în care m-am născut și în care-am trăit, iată, cea mai intensă senzație e durerea pricinuită de această la început banală fractură. Dar foarte curând, va fi una de greață, pricinuită de mirosul fetid al cangrenei.
Epilogul va fi scurt, cât mai scurt cu putință, pentru că tot ce trebuia scris s-a scris în aceste patru zile petrecute în interiorul piciorului meu.
Dacă s-ar fi putut, ți-aș fi spus cât de mult te doresc, deși m-aș fi temut de privirea ta. Ce-ai fi putut gândi despre mine?
Da, epilogul va fi scurt, cât mai scurt cu putință. Primul frison. Singur de prea multă vreme. Plutește un abur de nebunie peste coclaurile lumii. Și apropierea Rozei:
– Deschide, băi, știu că ești înăuntru, deschide-mi, bestie, labagiule, m-ai tăvălit cum ai vrut și-acu-mi dai cu piciorul!
Dacă vrei să mai salvezi ceva, dragă ceață, vecină, dragă vecină, trebuie să te grăbești cum n-ai făcut-o niciodată. Tu și poporul tău de „scame”, orbi cu toții.
Și din nou Roza:
– Nenorocitule, ți-ai bătut joc de mine, nu m-ai iubit etc. etc.
Nu știu de când e la ușă.
Încep să fiu patetic, să-mi plâng de milă. Iată urmele trecerii mele.
Te urăsc, Vineri. Nu mi-ai dat nicio șansă. Meritam una. Mi-ar fi plăcut să trăiesc doar câteva zile cu voi. Să-ți cunosc prietenii. Să vă deprind obiceiurile.
Și ți-aș fi fost de folos. Și te-aș fi învățat. Și ți-aș fi dăruit: dragoste cu nemiluita. Până te-ar fi apucat greața. Căldură sufletească. Până te-ar fi trecut nădușelile. Tinerețe veșnică. Protecție. Echilibru. Ai fi putut să mergi pe sârmă fără grijă.
În continuare, Roza:
– O să-ți muști mâinile, o să mori bătrân și singur, pe-un pat în care-or să colcăie căpușele și ploșnițele! Monstrule!
Ca și cum aș fi trecut prin fața casei tale, într-o zi ploioasă, și n-ai fi vrut să-mi deschizi. Ca și cum aș fi trecut cinci minute mai târziu și-aș fi văzut fereastra întredeschisă ori perdeaua trasă. Iar tu, chipurile, tot lipsă.
Încep să înnebunesc…
Acum vii către mine, Vineri. Acum mă mângâi pe frunte. Acum mi-l prezinți pe fratele tău. Acum pe maică-ta.
Ksi-Ksou îți strălucește în păr și părul se închide la culoare. Majorman Lavian te amenință cu degetul. Orașul sclipește ca dintr-un bulgăre de aur. Până departe, spre muchiile clădirilor din colțul lui 104. Până dincolo de blocul Filidor.
O, ce lume minunată…
