Satul Piatra Arsă se ascundea într-o vale lină, după un deal mai răsărit și alte câteva mai mărunte, înconjurat de păduri. Casele, presărate pe dealuri dar mai ales în vale, păreau să fi fost aruncate acolo de o mână uriașă, fără vreo regulă anume. Ulița principală, proaspăt pietruită, șerpuia printre casele din vale, încălecând dealul ca o panglică pe care încă se mai deslușeau urmele unei asfaltări făcute cine știe când. În ea se adunau zeci de cărări din pământ bătătorit, precum afluenții unui fluviu, care o uneau cu ogrăzile delimitate de garduri strâmbe de nuiele, câteva chiar din scânduri vopsite, unde se aflau case, mai mult bordeie, din chirpici sau paiantă, cele mai multe acoperite cu stuf și mai rar cu tablă.
Aproape de mijlocul satului, chiar la poala dealului cel mai înalt, se înălța sfidătoare turla unei biserici din lemn lângă ceea ce păreau a fi ruinele, dar de fapt erau temelia și un brâu de cărămidă, înalt de vreo jumătate de metru, ale viitorului lăcaș de cult, probabil început energic de preotul local după Revoluție, dar la care nu se mai lucrase de vreo doi ani, din lipsă de bani. Astfel de ruine, proaspăt construite, apăruseră în toată țara.
De la înălțimea celor o sută și ceva de metri ai dealului dinspre miazăzi, de pe drumul pietruit, unde îl lăsase cursa cu cea de a doua mașină de ocazie – o Dacie prăfuită – cu care venise, Mihăilescu Petru contemplă nemulțumit locul despre care trebuia să scrie pentru Monitorul, ziarul local la care lucra. Nu era nici pe departe ceea ce își imaginase. De fapt, nimic nu mai era așa cum își imaginase, după Revoluție.
Oftă prelung, își luă de jos geanta în care avea câteva schimburi, o urcă pe umăr și începu să coboare agale spre sat, o dată cu înserarea venită devreme, așa cum se cuvenea la începutul unui neobișnuit de călduros noiembrie.
Începuse, în urmă cu șapte ani facultatea de Construcții la Politehnică și ar fi trebuit să aibă de mult diplomă de inginer. Numai că știuse de la bun început că nu acolo era vocația lui așa că, după primul an în care mai dăduse uneori pe la cursuri, le abandonase complet când descoperise Monitorul, ziarul studențesc scris de o mână de entuziaști, aproape toți ca și el, pasionați și complet dăruiți pentru ceea ce făceau.
Privi cu nostalgie atât biserica veche cât și temelia celei noi. Într-o vreme se hotărâse să-și schimbe facultatea pentru cea de Teologie, ba chiar vreun an se pregătise citind literatură religioasă și istorie pentru a fi admis la școala viitorilor preoți înainte de a-și da seama că nici această meserie nu i se potrivește.
La vreo trei ani după Revoluție, Monitorul se transformase într-un cotidian local de succes iar facultatea de Construcții devenise un obiectiv lipsit de sens. Totuși ziarul era încă la început și nu prea avea bani. Era convins că și banii or să apară însă, până atunci, era nevoie ca și fondatorii să mai facă un efort. Așa că, chiar dacă el era redactor șef adjunct, făcuse fără să ezite deplasarea la Piatra Arsă. Dar și directorul cotidianului aproviziona dimineața cu mașina împrumutată de la părinți chioșcurile de ziare din oraș. Toți puneau umărul așa cum puteau, iar acum venise rândul lui să scrie despre fundația Soros care aducea un camion cu ajutoare pentru sătenii din Piatra Arsă. Nemții și fundația lor erau foarte importanți. Conducerea ziarului ducea deja tratative ca aceștia să le livreze o mașină tipografică rotativă offset, tot sub formă de ajutor. Desigur, nemții nu condiționaseră, cel puțin nu în mod explicit, dar insistaseră să obțină publicarea unui articol în Monitorul despre desfășurarea acțiunii lor caritabile pentru cel puțin trei motive: să poată dovedi în Germania, sponsorilor, că într-adevăr donațiile ajunseseră la destinație, să își facă fundația cunoscută și, mai ales, sperau să evite furtul pe față al ajutoarelor, așa cum se mai întâmplase cu alte ocazii. Mihăilescu și alții făcuseră mișto de naivitatea nemților dar ceilalți membri din consiliul de administrație al ziarului hotărâseră să le facă pe plac.
Aprecie că avea de mers vreun kilometru și jumătate până la biserica ce marca centrul satului. Acolo urma să găsească fără îndoială inevitabila crâșmă unde avea să întrebe de învățătorul Vreme, directorul școlii din sat, cu care nemții păstraseră legătura. El avea să-i ofere o cameră și un pat pe undeva, până a doua zi, când era așteptat camionul cu ajutoare.
Petru avea de gând să își noteze pe blocnotes cantitatea de ajutoare aduse precum și felul acestora, câteva declarații ale oficialilor (dacă apăreau și alții în afară de cei din sat) precum și cuvintele pline de recunoștință ale sătenilor. Mai urma să facă fotografii cu Pentaxul obosit, donat tot de nemți, în urmă cu doi ani, când aceștia apăruseră prin zonă. Își luase patru filme a câte treizeci și șase de poziții fiecare, dintre care trei color, scumpe, pe care să imortalizeze camioanele, copiii bucurându-se de hăinuțe, bunicile cu ochii înotând în lacrimi la vederea mormanului de cutii descărcate, probabil la școală. La întoarcere, fotoreporterul Opiniei urma să le developeze și să scoată pozele iar filmele color să le transforme în diapozitive. Pentru ziar urma să fie folosite cel mult trei sau patru dintre ele, din cele alb – negru, cu care să fie ilustrat articolul. Apoi totul urma să fie pus în plic, împreună cu câteva exemplare din ediția cu materialul respectiv și înmânate reprezentanților Soros.
Petru nu intenționa să rămână în Piatra Arsă nici o clipă mai mult decât era necesar. Spera chiar să poată pleca cu camionul ce urma să se întoarcă, golit, până la drumul european, de unde era lesne de găsit o ocazie până acasă. Sau poate că își găsea un loc în mașina de teren a reprezentanților fundației care, în mod sigur, aveau drum la Iași.
Știa bine ce avea de făcut, era deja rutină; depășise nivelul acestui gen de reportaje laudative la scurtă vreme după ce își începuse cariera în jurnalism. În mod normal, ar fi trimis vreunul dintre reporterii studenți ce visa să devină ziarist, însă colegii lui din conducerea cotidianului apreciaseră că treaba este prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna unui începător.
Se dezvățase să meargă pe jos iar faptul că fuma mult nu ajuta deloc. Începuse să se întunece cu mare viteză; se mai și lăsa frigul. După ce făcuse cam două sute de metri, se simți deja obosit. Un stol uriaș de ciori se înălță dintr-o pădurice aflată în dreapta drumului, urcând spre cer într-o liniște nefirească. Stolul se înșurubă în aer asemenea unui șarpe uriaș cu solzi negri, mișcători, și se răsuci de câteva ori înainte de a fi înghițit de plafonul jos al norilor plumburii. O pală de vânt se încâlci în părul lui Petru lăsând în urma ei un ropot scurt de ploaie rece. Tânărul se pregăti să-și tragă gluga gecii peste cap, dar stropii de apă încetară să mai curgă din cer la fel de brusc precum apăruseră.
De la o intersecție a drumului principal cu o uliță ieși o luminiță tremurătoare. Ziaristul urmări fascinat fenomenul care, pe măsură ce se apropia de el, se dovedi a fi un felinar agățat de o căruță trasă de un cal costeliv. Vizitiul, înfofolit într-o pufoaică ponosită, ședea cocârjat pe băncuță, semănând cu un uriaș semn de întrebare. Fața abia i se distingea, ca o pată alburie, sub căciula rusească cu clapele lăsate, trasă mult peste frunte. Omul l-a salutat politicos.
— Bună seara, a răspuns Petru după o scurtă ezitare în care și-a amintit că la țară erau salutați și străinii. Mergi în sat?
— Da, cum să nu. Urcă dacă vrei să te iau.
A urcat repede punând un picior ezitant pe butucul roții din dreapta față, alungând ideea că în acel moment calul ar fi făcut doar un pas, iar spițele i-ar fi putut răsuci glezna. S-a așezat chiar pe banca îngustă, lângă căruțaș. Bâjbâind după ceva de care să se țină, mâna i-a trecut peste gura apărătorii de sticlă ce adăpostea flacăra felinarului. Chiar dacă arsura scurtă l-a făcut să-și retragă repede mâna, luminița ce ardea pe fitil s-a sufocat și s-a stins. Ar fi vrut s-o reaprindă, însă vizitiul nu spuse nimic. Mirosea a transpirație amestecată cu fum de tutun ieftin și a fân. Omul a plescăit din limbă și și-a agitat puțin biciul, mai mult mângâind calul. Animalul s-a încordat, a întins hățurile iar căruța s-a urnit scârțâind, hurducăindu-se pe pietriș. Petru a scos un pachet de Marlboro din care a luat o țigară, a pus-o în gură și a aprins-o cu bricheta Zippo, primită cadou de la un palestinian, fost coleg de facultate. Cu coada ochiului a văzut privirea pofticioasă a căruțașului, așa că a bătut în capul pachetului până când prin locul de unde îndepărtase staniolul a ieșit filtrul unei alte țigări. A tras-o pe un sfert afară și a întins cu un gest neglijent pachetul căruțașului. Degetele butucănoase și bătătorite ale acestuia au apucat cu greu țigara. A mirosit-o îndelung, apreciindu-i aroma, apoi a pus-o delicat între buze. Petru a aprins și pentru el bricheta, scăpărând-o de câteva ori, semn că benzina era pe terminate. Omul a mormăit satisfăcut după ce a tras adânc fumul aromat în piept. Se întunecase de-a binelea iar frigul devenise pătrunzător așa că ziaristul și-a ridicat iar gulerul gecii subțiri și nepotrivite, pe care și-o luase dimineață, amăgit de blândețea toamnei târzii. Printre fuioarele plumburii ce acopereau amenințător cerul, abia se strecura sclipirea timidă a vreunui astru. Uneori apărea pentru puțin timp Luna, cu chipul acoperit de plasa cernită, ca de doliu, a norilor ce se rostogoleau mult deasupra becurilor electrice galbene și palide a căror lumină răzbătea prin unele dintre ferestrele caselor satului spre care se îndreptau.
Căruța părea suspendată între tăcerea de sus, unde se afla cerul și cea de jos, a pământului, contopite într-o singură entitate neagră, vorace, iar senzația de mișcare era dată numai de zdruncinăturile osiilor obosite ale carului, poate și de conturul abia vizibil al crupei calului care unduia în beznă, fluturând uneori din coadă. Petru simți cum i se închid ochii. Ca redactor șef adjunct lucra de după amiaza până noaptea, așteptându-și reporterii cât mai mult timp posibil pentru ca ziarul să surprindă ultimele evenimente. Ajungea în pat la ore mici și se trezea spre amiază, dar cu acest regim se obișnuise încă din anii studenției.
Totuși era foarte obosit.
Pierdu repede noțiunea timpului și a spațiului. Ațipi și visă ultimele întâmplări, vechi de doar câteva minute, din călătoria către Balta Arsă, chiar înainte de a se urca în căruță. Visul se împleti cu realitatea strecurându-i-se insidios în conștiință precum o dorință atavică. Mâini și voci îl ghidau prin beznă și l-au ținut ferm, împiedicându-l să cadă, de fiecare dată când a tresărit, anume de trei ori. Prima oară, în spatele pleoapelor închise, îl lovi iar pala de vânt; era răsuflarea uriașă a unei făpturi ce ieșise din străfundurile pământului, asemenea unui zeu primordial. A doua oară a tresărit când un torent de apă i-a răcorit fruntea și obrajii înfierbântați, asemenea unui botez inițiatic care a culminat cu o a treia și ultimă încercare ce a sosit o dată cu fierbințeala unei flăcărui orbitoare, desprinsă din ceruri, care i-a ars, pentru frântura unei clipe, asemenea unui jurământ sacru, palmele împreunate și ridicate, oferite drept ofrandă pentru îmbunarea unor forțe străvechi și uitate. O șoaptă s-a făcut auzită în întuneric pronunțând un cuvânt străvechi, care i s-a încrustat în minte precum o gemă scoasă din conul unui vulcan stins, pronunțat doar de foarte puține ori de când Omul crezuse că a luat în stăpânire Pământul.
Petru s-a trezit de-a binelea atunci când roata dinspre partea lui a carului a trecut peste un bolovan ceva mai mare iar mișcarea l-a scuturat ca și cum perechile de brațe care îl însoțiseră în tot drumul său prin întuneric se hotărâseră să-l elibereze din coșmar. Își privi neîncrezător ceasul cu ace fosforescente: avusese impresia că trecuseră ore bune înainte de a reveni din somn, dar timpul se dovedise leneș și abia dacă omorâse câteva minute.
Femeia cu chipul alb, ca sculptat în marmură, cu pruncul ei în brațe, s-a decupat din beznă, pe marginea drumului, ca o statuie pusă de strajă pe un cavou de pe care este înlăturată pânza neagră a nopții. Cu o mână își ținea la piept copilul; acesta, foarte liniștit, părea că doarme. Fără să scoată o vorbă, ea a ridicat cealaltă mână, ca și cum ar fi cerut să fie luați și ei în căruță, dar vizitiul n-a văzut-o sau s-a prefăcut că n-a zărit nimic, dimpotrivă, a tras de frâie îndemânându-și mârțoaga să iuțească pasul.
Luat prin surprindere, Petru s-a întors s-o privească, pregătindu-se să-i ceară omului să oprească, la nevoie să-l lase pe el să-și continue drumul pe jos dacă puterile calului obosit se apropiau de sfârșit, numai s-o ia, dacă nu pentru femeie, atunci măcar pentru prunc. Dar în urma căruței întunericul se închise peste silueta mișcătoare a unei rădăcini din care porneau două trunchiuri gemene, înalte cam cât un stat de om; din unul țâșnea o creangă nefiresc îngroșată de frunze ce nu apucaseră încă să cadă, mângâiate de adierea firavă produsă de trecerea lor sau poate de altceva, ce le-o luase înainte. Pe marginea drumului se contura o altă formă, ca a unei cruci din fier forjat, dar Petru ezită de această dată, convins că este tot o iluzie a nopții. Rămas pe gânduri – pentru că ar fi putut jura că văzuse într-adevăr o femeie cu un copil în brațe – nici nu băgă de seamă că țigara i se consumase deși apucase să tragă doar de vreo două ori din ea. Vizitiul nu dădu nici un semn că ar fi văzut ceva; plimbă biciul pe spinarea calului, plesnindu-l ușor.
Încet, ieșind din beznă ca dintr-o apă deasă, apăru satul. Pe o rână de deal se întrezări cimitirul. Poate că ar fi fost și el înghițit de noapte dacă n-ar fi fost lumina fragedă a câtorva candele cu ulei răspândite printre inconfundabilele cruci, unele aplecate de ani, altele țintind țanțoș cerul asemenea unor semne care indicau locul spre care au plecat cei ale căror trupuri fuseseră îngropate sub ele. Un trăsnet îndepărtat traversă bezmetic cerul, dezvăluind o capelă măruntă și gheboasă, din lemn, care semăna cu mormântul proaspăt al unui uriaș din altă lume; deasupra ei veghea încruntată, ca un stăpân veșnic nemulțumit, o cruce foarte mare, potrivită.
Apoi s-au succedat casele, într-un convoi sacadat, interminabil, de o parte și de alta a drumului. Unele aveau câte un bec anemic aprins deasupra ușii, altele – cele mai multe – preferau să se ascundă în noapte, de noapte. Corul de lătrături anemice ale potăilor din ogrăzi, stârnite de zgomotul carului, indiferente la întuneric, a crescut, transformând drumul într-o Golgotă mărginită de colți și bale și furie animalică pură.
— Aia-i crâșma? l-a întrebat pe căruțaș ridicând vocea pentru a se face auzit, când se apropiară de localul de unde răsunau inconfundabile ritmuri de muzică populară suprapuse peste hărmălaia euforică produsă de mai multe voci care vorbeau simultan la adăpostul complice a unui perete lateral.
Un bec puternic, cu vapori de mercur, cocoțat pe un stâlp – care constituia tot iluminatul public al satului – dădea o lumină dureros de puternică pentru ochii ce se obișnuiseră cu întunericul. Petru clipi de câteva ori până izbuti să deslușească scrisul de pe firmă: „La doi cocoși” și zări respectivele înaripate care își umflau țanțoș piepturile în desenele ce flancau denumirea.
— Aia-i, da. Vrei să bei ceva?
— Ah, nu. Aș fi vrut să întreb de învățătorul Vreme. Cu el am treabă.
— N-o să-l găsești niciodată acolo pe moș Vreme. El stă în biserica iluminaților, lângă școală. Te las eu, în drum, oricum merg în celălalt capăt de sat.
— Nu știam ca iluminații să aibă biserică, nu se abținu Petru, dar țăranul îl privi neîncrezător, ca și cum s-ar fi pregătit să spună „vorbești în șagă, lasă, că vă știu eu pe voi, ăștia de la oraș”.
După câteva zeci de metri, hărmălaia veselă de la crâșmă se estompă apoi încetă cu totul; noaptea și pâcla absorbeau avide zgomotele. Restul satului părea fie adormit, fie părăsit. Un câine hămăi și apoi încă unul iar un altul le răspunse cu un urlet prelung, amuțindu-i. Când căruța se opri, Petru avu impresia că, într-un fel de neînțeles, se mișcase în timp dar nu și în spațiu. Căruțașul scoase de pe undeva o lanternă electrică pe care o aprinse și îndreptă spotul spre o clădire lunguiață.
— Hai, coboară repede, că bateriile-s scumpe. Aici e, uite, în casa aia ca o șură. Intri pe poartă și ții numai pe cărarea de beton ca să ajungi la ușă unde o să bați tare, să te audă. Nu te abați cu nici un chip. Are câini tare răi, dar sunt legați pe sârmă, ca să-i sperie pe cei care nu cunosc, deși tot satul a aflat. Le zicem câini tramvai; îi scoate numai noaptea, iar ziua nu știe nimeni pe unde-i ascunde.
După care omul îndreptă fasciculul lanternei spre pământ, ca Petru să vadă pe unde să pună piciorul. Acesta își luă geanta, se pregăti să pună piciorul pe oiște dar se răzgândi și sări pur și simplu din căruță. După ce îl văzu coborât, vizitiul stinse lanterna și flutură biciul pe spinarea calului care o luă din loc și afundă aproape imediat în căruța în beznă. Ziaristul mai ascultă o vreme scârțâitul roților vehiculului cu care venise apoi porni hotărât spre poarta care abia se deslușea. O împinse, dar nu izbuti s-o clintească. Dibui pe deasupra și pe pipăite zăvorul, îi trase și o deschise larg. Păși, palpând cu vârful pantofului în stânga și în dreapta, până găsi limitele trotuarului din beton despre care îi vorbise căruțașul. Închise poarta și trase zăvorul așa cum îl găsise. Porni cu pași mărunți pe alee dar se împiedică și fu cât pe ce să cadă. Aproape imediat se auziră zgomote de lanț târșâit pe metal. Se trase la timp înapoi pe alee în vreme ce simți răsuflarea grea a unei jivine sau poate a mai multora, în dreptul mâinilor. În mod curios, acestea nu scoteau nici un fel de alte sunete ceea ce îl sperie chiar mai mult decât dacă ar fi lătrat.
Aproape se lovi cu fruntea de ușa casei. Nu apucă însă să bată pentru că prin geamul ușii se văzu o luminiță pâlpâitoare, aruncând umbre nepământene. Ușa se deschise puțin, fără nici un zgomot, iar din interior se auzi o voce ce i se păru cavernoasă:
— Domnul Petru? Mihăilescu Petru. Ați ajuns. Poftiți, intrați. Vă aștept de mult.
Împinse înfrigurat clanța și se strecură înăuntru, coborându-și geanta de pe umăr în mână. Dădu de fața surâzătoare a unui bătrân care ținea în mână o lumânare mare și groasă; flăcăruia acesteia pâlpâi în curent. Înainte de a închide ușa, ziaristul remarcă faptul că exteriorul acesteia fusese sculptat; chiar în mijloc se afla litera I, încadrată într-un fel de contur al unei stele cu cinci colțuri.
O dată ajuns înăuntru, simți ace în obraji, într-atât îi fusese de frig. Își frecă palmele roșii și înghețate apoi strânse surprins mâna caldă și uscată pe care i-o întinse gazda sa. Atingerea bătrânului diferea de o strângere de mână obișnuită. Degetele acestuia îi atinseră falangele mâinii sale ca și cum ar fi vrut să îl palpeze, să se convingă că este real, sau de parcă nu mai făcuse de mult asta și își pierduseră deprinderea.
— Eu sunt Pavel Vreme, directorul școlii, probabil știi asta. Trebuie să fii obosit, așa că o să vorbim mâine. Ți-am pregătit o cameră, unde poți să stai oricât este nevoie. Urmează-mă.
Bătrânul porni înainte înspre interiorul casei, luminând drumul.
Petru era într-adevăr prea obosit ca să-l mai corecteze. Nu avea să stea decât până dimineață, când venea convoiul cu ajutoare. Holul pe care porniseră părea să nu se mai termine. Întunericul avea, fără îndoială, o contribuție la această impresie. În sfârșit, Vreme se opri în fața unei uși. Când apropie lumânarea, ziaristul văzu că și aceasta avea sculptat un I în mijloc, încadrat într-o stea ce semăna mai degrabă niște echere sau compasuri desfăcute, sau cu o combinație dintre acestea. Bătrânul intră primul și aprinse o lampă, aflată pe un scrin vechi. O luă și o așeză grijuliu pe masă. Petru se întrebă cum de bătrânul nu se teme de incendii, însă spuse altceva.
— Credem că satul are electricitate.
— În partea asta încă n-a ajuns, răspunse prompt gazda sa. Sper să nu te deranjeze. Este vorba să tragă fire prin primăvară. O să-ți las lampa cu gaz, dacă ai nevoie. Ți-am făcut patul, este posibil să-l găsești cam tare. Am pus și o pilotă cu care să te învelești, că spre dimineață se lasă frigul și încă n-am pus foc în sobă. Pe masă ți-am lăsat o carafă cu apă și ceva de-ale gurii, nu mare lucru, ce avem și noi. Vorbim mâine dimineață. Dacă îți mai lipsește ceva, strigă-mă la orice oră, că eu dorm ca un iepure, mereu țin un ochi deschis.
Vreme îi zâmbi, se întoarse și ieși apărând de curent flacăra lumânări cu palma. Pulpana hainei ponosite în care era îmbrăcat flutură ca un semn de rămas bun când închise ușor ușa în urma sa. Petru se apropie de lampa cu gaz; își adusese o carte din care să citească înainte de culcare, ca să adoarmă mai ușor.
Ciuguli puțin din brânza și felia de pâine de pe farfurie; erau foarte proaspete. Cu toate că nu-i plăcea laptele, bău și din cana de lut cu chișleag. Mușcă apoi de câteva ori din mărul tare, dulce – acrișor. I se păru că zărește ceva scris pe perete. Ridică privirea și citi cu greu literele scorojite, la lumina lămpii: „Adevăratul dușman se află în spatele tău”. Zâmbi dar totuși își răsuci capul și încremeni, cu îmbucătura de măr în gură. De pe peretele opus îl privea o față răvășită, cu cearcăne mari la ochi și obraji scofâlciți, acoperiți cu țepii unei bărbi nerase. Își ținu pentru o clipă respirația până când reuși să-și desprindă privirea de la chipul care îl privea acuzator, Descoperi oglinda mare, cu ramă din lemn sculptat care, la lumina palidă și unduitoare a flăcăruii ce plutea pe fitilul lămpii, îi reflecta figura. Răsuflă ușurat dar înghiți cu greu îmbucătura de măr. Renunță să mai mănânce. Avusese impresia că reflexia din oglindă se mișcase înaintea lui, ca și cum ar fi ghicit ce avea de gând.
Cele câteva îmbucături fuseseră suficiente pentru a-i schimba gustul din gură iar viciul își ceru dreptul; merse la fereastră, o deschise și se pregăti să fumeze o țigară. Lumânările pâlpâiră pe rând, ca și cum un duh străvechi s-ar fi strecurat odată cu aerul rece și bezna de afară. Scoase bricheta Zippo dar își aminti că benzina era pe sfârșite așa că își aprinse țigara de la lampa de pe masă, trase adânc în piept fumul aromat și-l slobozi pe fereastră. În noapte, dealul cel mare, Piatra Arsă, de unde venea numele satului, se contura foarte vag, ca un fantomatic uriaș negru peste al cărui cap fluturau nori grei, asemenea unor șerpi cu capete de lup. Când ajunse pe la jumătatea țigării simți o vibrație profundă; bănui imediat că e vreun cutremur mărunt. Însă fenomenul se amplifică, făcând să zdrăngăne ușor vasele și paharul de pe masă. O dată cu vibrația, se auzi un geamăt adânc, neomenesc, de disperare, sosit ca de la mare depărtare, scos parcă dintr-o mie de gâtlejuri ale unor făpturi supuse la crunte cazne.
Petru împietri pentru un moment cu țigara strânsă între buze. Dar inima sa își ridică brusc numărul bătăilor și alungă vraja. Aruncă grăbit chiștocul și închise fereastra, respirând sacadat cu pieptul tresăltând, cuprins de o spaimă irațională. Totuși se liniști repede, după ce bău din paharul cu apă. Își propuse să-și întrebe gazda dacă știa despre ce-i vorba dar se răzgândi, închipuindu-și să se va face de râs. Astfel de sunete trebuia să fi fost obișnuite la țară, unde vântul sufla în rafale peste case și acareturi, ca prin tuburile unui nai uriaș. În anii copilăriei, petrecuți la țară, auzise fără îndoială asemenea zgomote stranii, pe care mai apoi le uitase.
Sau poate doar dorea să creadă asta, ca să se mai îmbărbăteze.
Lăsă lampa aprinsă, însă încercă să se convingă că nu de frică ci pentru cazul că i s-ar fi făcut iar poftă de o țigară. Trase scaunul lângă pat, își dezbrăcă geaca, puloverul, cămașa groasă, cadrilată și pantalonii. Apoi își scoase pantofii și ciorapii, îi puse sub pat și, în chiloți și maieu, se băgă sub pilota groasă dar neașteptat de ușoară. Lampa de pe masă pâlpâi de câteva ori, de parcă cineva nevăzut ar fi suflat în ea, și se stinse. Petru se foi puțin pe patul tare, își trase pilota până peste cap și închise strâns ochii.
Din nou visă foarte intens. Se trezi cu inima bătându-i năvalnic și cu trupul acoperit de-o sudoare rece. Dădu pilota deoparte și bâjbâi prin întunericul brăzdat doar de firava sclipire trimisă timid și intermitent de Lună, atunci când goana nesfârșită a norilor îi permitea, până la masa unde-și lăsase pachetul cu țigări. Alături se afla bricheta. O scutură și o strânse tare în pumni, ca s-o încălzească. Scăpără de câteva ori și fu răsplătit cu o flăcăruie anemică și efemeră dar care dură suficient de mult cât să-și aprindă o țigară. Încercă apoi să aprindă și lampa de la țigară însă nu reuși decât să pârlească puțin fitilul.
Trase nervos din țigară iar fumul tutunului, ajuns până în adâncul plămânilor, reuși să-l mai liniștească suficient cât să analizeze cu luciditate călătoria în care fusese purtat în somn.
Îi rămăsese întipărită imaginea bibliotecii din vis lipsită de acoperiș și cu podea din dale de piatră, acoperită de nenumărate canale cenușii, fine ca niște zgârieturi sau asemenea unor vene. Văzuse, la lumina unui opaiț, rafturi pline cu tomuri groase. Se apropiase de ele, le trăsese din strânsoarea celorlalte, le simțise greutatea și le mirosise vechimea. Suflase praful adunat pe copertele grele, din piele scorojită și citise titlurile scrise măiestru, cu litere mari, sofisticate: Archidoxa elvețianului Paracelsus era așezată alături de tomuri mai vechi, cum ar fi Corpus Hermeticum al lui Hermes Trismegistus, Metempsychoses atribuită lui Pitagora (în fața căreia rămăsese uimit, pentru că nu știa că se păstrase ceva scris de la vestitul filosof și matematician antic) și o culegere cuprinzând legile lui Moise, scrisă în ebraică, limbă pe care, în vis, o cunoștea, la fel ca latina și greaca veche. De jur împrejur se întindeau, asemenea unor ziduri, rafturi pline cu cărți și suluri, atât de înalte încât nu permiteau ca lumina zilei să ajungă până jos; păreau că unesc pământul cu cerul. Se simțise copleșit, mic și neînsemnat în fața noianului cunoașterii așternut în incunabule și pergamente de înțelepți ale căror chipuri, întipărite pe norișori albăstrui ce pluteau printre rafturi, îl priviseră cu mila celor care au aflat cât de puțin știu de fapt. O adiere clătinase unul din norișori iar fața conturată cu barbă creață a unui filozof grec unduise și își țuguiase buzele.
Surprins, scăpase opaițul.
Micul rezervor de lut se spărsese iar uleiul sărise peste tot și se aprinsese de la fitilul rămas liber. Flăcările îmbrățișaseră pofticioase cărțile și, în timpul prins în bătaia unei pleoape, biblioteca se transformase într-un rug uriaș. O luase la fugă, însă rafturile cu cărți aprinse erau pretutindeni, formând un labirint fără dezlegare. În goană, călcă pe desenul unei stele mari, cu cinci colțuri, alcătuită din piese mai mici, pe mozaicul pardoselii. În jurul acesteia podeaua se lăsă, formând un bazin dreptunghiular în mijlocul căruia pentagrama devenise o oază a infernului fierbinte pe conturul căruia flăcările furioase se prelinseră lipsite de putere. Din acest adăpost, Petru urmărise uimit transformarea cărților sub văpaia ce devenise liantul care le unea iar biblioteca însăși, creuzetul în care clocotea această transcendență. Manuscrisele aprinse deveniseră lichide clocotitoare aurii care curseseră abundent de pe rafturi, se prelinseseră prin canalele podelei devenite mii de pârâiașe care se vărsaseră în bazinul ce îl înconjura, transformându-se din nou în foi suprapuse peste care se solidificaseră în final coperțile. Pe noul tom, învăluit în foc, născut din foc, începuseră să crească simboluri negre și mari. Îl desluși numai pe primul, litera N, pentru că îl treziră nu trosnetele flăcărilor ce se stingeau ci un cor nesfârșit de gemete care păreau să redea întreaga durere a omenirii.
Ar fi dat orice pentru ca să fumeze o țigară, dar bricheta Zippo nu se mai lăsă nicicum înduplecată. Merse în picioarele goale până la fereastră și o deschise dar în cameră năvăli noaptea rece și umedă, insidioasă, ca trimisă de iele, așa că o închise aproape imediat, rămânând ascuns în fumul de tutun păstos, dens și acru cu care umpluse odaia. Se ascunse iar sub pilotă. Până când dădură zorii ațipi și se trezi de nenumărate ori fără însă a mai îndrăzni să coboare de pe lavița masivă din lemn.
Ieși din cameră pe la opt, căscând somnoros. Se îmbrăcase și își luase și geanta în care își adunase modestul bagaj. Era foarte hotărât ca, imediat după venirea nemților și descărcarea ajutoarelor, să se întoarcă acasă fără a zăbovi nici măcar o secundă mai mult decât era necesar. Învățătorul apăru imediat ce Petru închise ușa odăii în care dormise. Trupul lui subțire și gârbovit era îmbrăcat cu același costum negru, ponosit și cam boțit, pe care îl purtase și în seara precedentă, care îl făcea să semene cu un cioclu. Își lărgise puțin nodul cravatei care îi înconjura gulerul alb al cămășii. La lumina zilei, părul alb și rar al lui Vreme, atent pieptănat într-o parte, părea să strălucească asemenea unui nimb. Obrajii scofâlciți și fața foarte ridată și totuși impecabil bărbierită, îi trădau vârsta.
— Bună dimineața fratele meu, începu bătrânul. Cum ai dormit?
Petru ar fi vrut să-i dea o replică pe măsură, însă se abținu. Probabil că bătrânul ar fi trebuit de mult să fi ieșit la pensie. Îi adresă un zâmbet din care se putea înțelege orice.
— Am pregătit micul dejun, poftește să mănânci ceva. Ce am împart cu tine.
Familiaritatea gazdei părea nelalocul ei. Petru își spuse că probabil așa erau obiceiurile locului și n-avea nici un rost să se enerveze. Ca ziarist, cunoscuse nenumărați oameni care ar fi trecut drept ciudați.
—Nu mănânc dimineața, mulțumesc, refuză politicos. Au ajuns nemții?
— Vai, dar nu se poate, măcar o ceașcă cu cafea. Oricum n-avem ce face până nu vin cei cu ajutoarele. Și n-am nici o idee când or să apară.
Așa că Petru ridică din umeri și îl însoți pe bătrânul învățător în bucătăria aflată în dreapta holului, chiar lângă intrarea în casă. Se așeză pe un taburet de lângă masă cât timp gazda lui își făcu de lucru pe lângă plita cu lemne. Strecură câteva găteje pe foc, închise portița sobei, apoi turnă cafea aburindă în cești ciobite, desperecheate, dintr-un ibric afumat de alamă, în ton cu bucătăria învechită. Vreme îi puse în față o cană, o farfurioară de lut cu zahăr în care era înfiptă o linguriță și o alta, identică, în care era o cutie de chibrituri.
— Pune zahăr cât dorești, eu beau cafeaua amară. Iar asta e pentru scrum, dacă vrei să fumezi.
Petru își aprinse o țigară și trase îndelung în piept fumul. Coșmarurile nopții începeau să se risipească. O vreme sorbiră amândoi din cafea. Lichidul negru și fierbinte avea o aromă neobișnuită. Semăna întrucâtva cu aceea dată de bobițele de cardamon, planta pe care o fierbeau arabii o dată cu cafeaua. Surprinse de câteva ori privirea bătrânului care îl măsura zâmbitor, complice.
— Ce-i povestea asta cu iluminații din sat? începu Petru ca să spargă cumva tăcerea. Mi-a spus căruțașul care m-a luat aseară de pe deal că aici aveți aici un templu. De fapt, parcă a zis de biserică.
Învățătorul zâmbi și-l privi pe sub sprâncene.
— Poate că nu-i chiar o poveste, rosti apăsat, după ce își muie iar buzele în cafea.
Din nou tăcerea domni asupra încăperii. Tânărul simți o ușoară amețeală pe care o atribui somnului chinuit de coșmarurile nopții trecute.
— Credem că templele iluminaților au dispărut din România odată cu venirea comuniștilor, spuse Petru dornic să-și verifice cunoștințele generale. Nu am aflat să se fi reînființat.
Obișnuia să facă asta de fiecare dată când stătea de vorbă cu cineva care știa ceva bun de reținut. Reușea instinctiv să preia din cele aflate din mers de la interlocutor, să le aducă în discuție pentru ca să afle și mai multe. Constatase că era un obicei foarte folositor dacă, desigur, nu era vorba de facultate și de cursuri.
— Iluminații au dispărut din România la începutul secolului trecut, pe vremea regelui Carol al II-lea, îl corectă Vreme. A fost atunci aruncată o afurisenie de către Biserica Ortodoxă prin care orice iluminat era socotit liber cugetător și inamic al ordinii publice. Ca să evite prigoana, Marele Cavaler de atunci, prinzând de veste, a desființat ordinul și a închis templele din întreaga țară.
— De aici și convingerea întipărită în subconștientul colectiv că iluminații sunt un fel de întruchipare a răului, completă Petru, mai mult ca să-l provoace să spună mai mult.
— Da, toate bisericile a dus o luptă permanentă cu iluminații, cu toate că și numeroși înalți prelați au făcut parte din această organizație. Deranja caracterul ei sincretic precum și priza uriașă pe care o avea printre intelectuali și faptul că iluminații primeau în rândurile lor oameni de valoare fără nici un fel de discriminare de natură religioasă, culoare a pielii sau avere. Da, chiar dacă Marele Templu din România s-a desființat, iluminații au continuat să existe. N-au dispărut nici o clipă. Nici n-ar fi avut cum.
Ca ziarist, simți că își calcă pe inimă adresând o întrebare căruia nu-i intuia răspunsul. Trase adânc din țigară ca să se calmeze, o așeză cu grijă în farfurioară după care eliberă lent fumul. Însă nu rezistă și răbufni:
— Și ce legătură pot să aibă iluminații cu satul ăsta uitat de lume?
Vreme nu zise nimic, nici măcar nu-l privi. Se ridică de la masă și aduse ibricul. Completă gânditor în amândouă căni.
— Nu-i chiar așa uitat de lume câtă vreme ne aduc ajutoare tocmai din Germania, rosti încet într-un târziu. Au făcut-o și pe vremea lui Ceaușescu, ce-i drept, mai discret, și o fac și acum. Occidentul știe bine că trebuie să pună umărul la continuitatea existenței celui mai vechi templu al iluminaților.
Petru își aprinse cu gesturi largi altă țigară pentru a o înlocui pe cea uitată în farfurioara folosită drept scrumieră, care se consumase arzând mocnit. Instinctul de ziarist îl avertiza că se contura un alt articol, unul adevărat. Urma să trimită un reporter de investigații – știa și pe cine – imediat ce ajungea înapoi la redacție. Avea despre ce scrie: existaseră iluminați care – culmea! primiseră ajutoare din străinătate pe vremea lui Ceaușescu. Se întrebă totuși dacă va putea să publice materialul fără să-i supere pe sponsorii nemți. Trebuia să afle mai multe înainte de a lua o decizie. Reporterii de investigații aveau de lucru până peste cap și nu puteau fi trimiși doar pentru a verifica simple impresii, fie ele și ale unui redactor șef adjunct.
— Ajutoare din Europa sosesc în fiecare zi și ajung în toată țara. Nu văd de ce-ar fi tocmai Piatra Arsă un loc mai aparte.
— Spune-mi, tu nu ai simțit nimic deosebit de când ești aici?
— Ba da, spuse sincer Petru. Aseară, când veneam încoace, mi s-a părut că văd o femeie cu un copil în brațe. Înainte de intrarea în sat, pe stânga.
— Acolo a fost accidentul de mașină în urmă cu peste treizeci de ani, spuse Vreme gânditor. Cei mai bătrâni își aduc aminte.
— Și ce s-a întâmplat? nu rezistă Petru după ce lăsă să treacă aproape un minut și se convinse că, neîmboldit, bătrânul nu avea de gând să continue.
— A trecut un șef mare de-al comuniștilor pe-aici, să aranjeze nu știu ce plan pe la cooperativa agricolă, dar a băut vin și țuică toată ziua. Venise cu o mașină mare și neagră, o Volgă, sau așa ceva, și tare-i mai plăcea s-o conducă. Când să plece, și-a dat șoferul deoparte și s-a urcat el la volan, deși abia se mai ținea pe picioare. Se înnoptase când a dat peste Ana și băiatul ei, care n-avea un an împlinit.
— Și? întrebă încordat Petru deși urmarea era evidentă.
— I-a omorât pe loc, pe amândoi. El n-a pățit nimic. S-au aranjat toate, așa cum se făcea pe vremea comuniștilor. Ca și azi de altfel, numai că acum sunt suficienți doar banii. Lumea știe că, uneori, Ana se arată vizitatorilor. Cei mai mulți care trec pe-aici cred că-s povești – mai adăugă și dădu a lehamite din mână. Au fost amândoi îngropați în cimitir, ai trecut pe lângă el când ai venit.
Pentru Petru întâmplările nopții începură să capete o altă dimensiune. Chiar se gândi să aducă vorba însă teama de ridicol era încă suficient de mare, în pofida celor auzite. Însă, ca și cum i-ar fi citit gândurile, Vreme afirmă cu blândețe:
— Ai avut vise astă noapte.
Ziaristul oftă și aprobă dând ușor din cap. Privi la ceața deasă, alburie, de afară ce se învârtejea la fereastra închisă a bucătăriei. Fantomele nopții dădeau semne că vor să revină.
— N-am mai visat de mulți ani. De fapt, nici nu mai îmi aduc aminte de când. Astă noapte însă, am visat… niște lucruri foarte neobișnuite.
— Ești sigur c-ai visat? Mulți nu pot deosebi visul de realitate. Iar realitatea poate că este chiar ea un vis. Până la un punct, asta e filozofie ieftină. Însă după acel punct este cu totul altceva.
Nu era clar ce dorea să spună Vreme. Petru se pregăti să-l întrebe, să-i spună că s-a săturat de mistere și de vorbe în doi peri, dar nu apucă pentru că se porni soneria unui telefon, aflat pe hol. Își aminti că îl văzuse când trecuseră pe acolo, ba chiar se și mirase că în casă exista telefon dar nu și curent electric. Era un model cu disc, butucănos, din ebonită neagră, din cele care se foloseau în urmă cu cel puțin un sfert de secol. Gazda lui îi zâmbi și plecă să răspundă. Se întoarse după câteva minute, timp în care Petru mai aprinse o țigară.
— Ajung ajutoarele, anunță Vreme triumfător. Cred că în cel mult o oră. S-au oprit la o benzinărie să alimenteze camionul. De acolo au telefonat.
Petru își drese glasul înainte de a spune:
— Cred că am să trimit pe cineva de la investigații peste câteva zile. Povestea asta cu iluminații poate fi de mare interes pentru ziar. Nu știu să mai existe așa ceva în țară. Cică pe la București abia se discută despre posibilitatea reînființării Templului. Aș vrea să aflu mai multe.
— Desigur, cu plăcere. Dar dacă tot ești aici, de ce nu scrii chiar tu articolul?
— Oh, nu pot, trebuie neapărat să mă întorc azi. Avem oameni specializați pentru astfel de anchete jurnalistice. Eu am venit numai pentru fundația care vă aduce bunurile. Avem o relație ceva mai specială cu ei.
Învățătorul dădu încet din cap.
— Bine. Însă aș vrea să-ți arăt ceva până ajung nemții.
Petru ridică din umeri. Bău tacticos ultimii stropi de cafea din cană și își strivi țigara în farfurioară. Vreme așteptă răbdător să termine. Se ridicară amândoi de la masă iar bătrânul porni înainte, prin holul central al casei. Se opri în dreptul unei uși opuse încăperii în care Petru își petrecuse noaptea, o deschise și, după ce intră și oaspetele lui, o închise la loc cu grijă. Amândoi rămaseră pentru câteva momente într-un întuneric profund. Învățătorul scăpără un chibrit cu care aprinse o torță aflată într-un suport pe perete, o luă și păși sigur pe sine spre treptele unei scări abia vizibile în lumina unduitoare.
Ziaristul analiză uimit tunelul. Pereții erau făcuți din lespezi mari, cu suprafețe neuniforme. Ridică privirea spre tavanul boltit și i se păru că vede modele complicate, de romburi și dreptunghiuri. Începură să coboare șirul aparent nesfârșit de trepte roase de pașii cine știe câtor generații, până când, într-un târziu, ajunseră la un palier de unde pornea un alt culoar, mult mai lat. Petru veni alături de învățător, își potrivi pașii și porniră umăr la umăr.
Tânărul se împiedică de mai multe ori; ochii îi fugeau la firidele ogivale ocupate de statui înveșmântate în pânze uriașe de păianjen, care vegheau drumul, de o parte și de cealaltă a culoarului. Se înfioră când se gândi la vechimea construcției, iar impresia că a pășit în altă lume, aflată înapoi în timp, sau poate dincolo de timp, deveni apăsătoare.
— Unde… unde suntem?, întrebă el.
— Ajungem imediat, îl liniști gazda sa, fără ca de fapt să-i răspundă.
Într-adevăr, tunelul păru să se lărgească brusc și să câștige în înălțime. Tânărul contemplă bezna densă, căreia torța nu-i mai făcea față. Vreme îl părăsi și porni înainte, lăsându-l nedumerit și înspăimântat. Câteva clipe flacăra pe care o purta dansă în întuneric apoi păru că se divide, dând naștere încă uneia și apoi încă uneia. Fără să vrea, Petru răsuflă ușurat. Bătrânul aprindea tot mai multe torțe, fixate pe pereți, dezvăluind interiorul unei construcții uriașe, piramidale, cu pereții din lespezi foarte bine lustruite pe care erau gravate simbolurile zodiacale, alături de multe altele. Sub făclii, ca și cum ar fi ieșit din piatră, se aflau jilțuri mari, cu spătare foarte înalte, croite parcă pe măsura unor uriași.
— Ne aflăm în Piatra Arsă, rosti Vreme, iar vocea i se rostogoli ricoșând de pereții netezi în ecouri profunde. Acesta este interiorul dealului care a împrumutat numele satului.
Petru privi uimit în toate părțile. Mintea îi refuza să înțeleagă cum era posibil ca într-un sat din bordeie să se găsească asemenea construcție care ar fi revoluționat istoria românilor, poate chiar și a omenirii. Cu mult mai plauzibilă i se păru ipoteza ca învățătorul să-i fi strecurat ceva în cafeaua pe care i-o oferise, vreun drog care să-i provoace asemenea halucinații.
— Nu se poate, murmură el. Așa ceva nu există. Pur și simplu nu poate exista.
— E ridicat de Hiram Abif, îl contrazise cu blândețe Vreme. Are mii de ani.
— Asta înseamnă…
— Înseamnă că arhitectul templului lui Solomon a trecut pe aici.
Din vremurile când studiase pentru Teologie, Petru își mai amintea vag că citise despre Hiram pentru că era pomenit în Biblie. Solomon dorise să construiască un templu lui Yahve, iar regele Tyrului îl trimisese pe Hiram, cel mai bun arhitect. Legenda acestuia era însă mult mai amplă și avea conotații spirituale pe care le preluaseră și iluminații.
— Nu înțeleg, mărturisi ziaristul. Ar trebui ca locul în care ne aflăm să fie mai vechi decât poporul român. Ar trebui să fie contemporan cu piramidele din Egipt. Dar în acea vreme, pe aici nu existau decât triburi primitive. Este un fapt atestat istoric!
— Așa și este. Cultura Cucuteni e cea mai apropiată de perioada în care s-a construit piramida în interiorul căreia ne aflăm și care, peste milenii, a căpătat numele de Piatra Arsă pentru că atrăgea, ca și acum, trăsnetele. Ea face parte dintr-un ansamblu de edificii care au fost construite în toată lumea pe amplasamente nodale. S-a întâmplat în urmă cu mii de ani, la fel ca Templului lui Solomon, piramida lui Keops sau cele din Mexic şi China. Aceste construcții aparțin de o arhitectura sacră, a unei cunoaşteri care s-a pierdut. Toate au echivalentul lor, în planul spiritual, îl locul în care cu toții vom ajunge să facem trecerea finală, adică după ce trupul ne va fi murit.
Înconjurată de trei coloane, de înălțimea unui stat de om, așezate în colțurile unui pătrat delimitat de plăci albe și negre, dispuse în formă de tablă de șah, în mijlocul piramidei se afla o scară care urca în spirale tot mai mari, semănând cu un con. În locul unde ar fi trebuit să se afle a patra colană a pătratului, începeau treptele; turnate din plăci limpezi de cristal, preluaseră cu inexplicabilă întârziere din lumina torțelor și se transformaseră în dreptunghiuri înflăcărate, orbitor de albe, care alungaseră întunericul până sus de tot, acolo unde vârful scării părea că se unește cu al piramidei.
Petru admiră scara magnifică, lipsită de ax central, detaliu care sfida atât logica elementară cât și întreaga știință modernă a construcțiilor. Ziaristul din el întrebă:
— Și care-i rostul acestui edificiu? S-a aflat?
— Hiram a spus că trebuie să ne gândim la piramide ca la niște nituri, spuse bătrânul învățător. Acestea îl țin, împiedicându-l să se zbată, pe șarpele care între ale cărui inele se află strâns Pământul. Este cunoscut sub mai multe nume: Quetzalcoatl sau Tlahuizcalpantecuhtli la azteci, Apep la egipteni, Python la greci, Jormugand fiul lui Loki, la vikingi, Uroboros, șarpele care își înghite coada îi India, iar evreii cred că este șarpele primordial, cel care a determinat alungarea lui Adam și a Evei din Paradis.
— Un imens șarpe nevăzut?
— Mitologia occidentală recentă i-a zis Cthulhu, dar toate nu sunt decât tot atâtea feluri de a denumi o făptură străveche, care s-a născut o dată cu lumea. De ea depind viața și moartea noastră, de fapt a tot ceea ce trăiește pe Pământ. Cel de dinaintea mea mi-a spus, iar eu îți spun ție, că se comportă ca o barieră separatoare. Piramida în care ne aflăm este unul dintre punctele prin care făptura se poate sprijini și ne asigură astfel stabilitatea în această parte a lumii noastre. Când nu are nimeni grijă de piramidă, Cthulhu se cutremură și apar cataclismele.
— Adică inundații și cutremure?
— Nu numai. Există și cataclisme sociale, cum ar fi războaiele. Mai pot apărea molimele sau, mai nou, pandemiile. Vei afla mai multe după ce vei urca pe Scara Cunoașterii. Toate la timpul lor.
Porniră încet, dând ocol scării, către un paralelipiped ca un altar, negru și lucios; Petru bănui că este făcut din obsidian. Vreme îl ocoli și se așeză pe un jilț sculptat din același material. Pe altar se afla o carte mare, cu coperte grele, de piatră, ferecate în metal. Alături, sub o semisferă din sticlă, stăteau aranjate în ordine, dinspre centrul altarului, un compas, un echer și un fragment dintr-o riglă, toate din aur.
— Sunt uneltele originale pe care le-a folosit Hiram când a construit piramida, spuse cu respect Vreme.
Cartea semăna cumva cu tomul din visul nopții trecute dar Petru făcu apel la rațiune. Nu exista nici un fel de șarpe misterios după cum visele sau întâmplările stranii nu erau altceva decât întâmplări care se jucaseră cu imaginația lui. Admitea că se afla într-un edificiu care părea foarte vechi, că i se întâmplau fapte unice în cariera unui jurnalist, dar nu se socoti în măsură să decidă el ce urma să se petreacă.
— Impresionant, conchise rotindu-și privirile. N-aș fi crezut dacă n-aș fi văzut cu proprii mei ochi. Reporterul meu va avea ce să scrie. Păcat că nu am luat aparatul foto. Sunt convins că, după ce vom publica articole despre ceea ce se află aici, vor năvăli televiziunile și specialiștii. Satul acesta va deveni celebru în toată lumea.
— N-o să publici nimic, îl asigură bătrânul. Nu este posibil.
— Nu văd cine m-ar putea împiedica, răspunse țâfnos Petru. Vremea când altcineva dicta ziarelor ce să scrie și ce nu, a cam trecut.
— Nu are nici o legătură cu cenzura pe care o făceau comuniștii. Acest edificiu trebuie să rămână tainic pentru că numai așa poate funcționa pentru binele omenirii. Ca orice construcție de asemenea dimensiune, are o Cheie de Boltă. Când nu se află la locul ei măcar o dată pe zi, adică în vârful Scării Cunoașterii, edificiul devine instabil iar Cthulhu alunecă și se zbate. Are nevoie de propriul echilibru pe care i-l dă cel care îl are în grijă.
— Adică dumneata.
— Eu, încuviință obosit bătrânul. Când sunt rănit, obosit sau numai prost dispus, fac rău oamenilor din întreaga Europă de Est. Iar când am lipsit o vreme și nu a fost nimeni care să se ocupe de piramidă, ei bine…
— Ce s-a întâmplat? se interesă curios ziaristul.
— Ultima oară am fost nevoit să îl înlocuiesc pe unul din frații care avea în grijă piramida din Germania. A fost pe la începutul anilor 90 ai secolului trecut, când în Iugoslavia a pornit războiul interetnic, la București au năvălit minerii și a lipsit doar puțin să nu înceapă și un conflict cu ungurii în Ardeal. La cutremurul din 77 am fost bolnav câteva zile. Războaiele mondiale s-au petrecut înainte de venirea mea. Atunci au rămas neîngrijite mai multe piramide. Da, au fost perioade în istorie când piramidele au rămas fără stăpân iar ele, asemenea unor instrumente dezacordate, au provocat tensiuni în lumea noastră. Până acum, de fiecare dată am reușit să le reacordăm, chiar dacă nu întotdeauna la timp, chiar dacă nu pe toate.
— Nu înțeleg. Din ce motiv n-ar fi avut stăpân?
— Pentru că sunt oameni cei care au grijă de ele, spuse apăsat bătrânul, lovind partea cu palmele. Iar oamenii mor, chiar dacă piramida prelungește cu mult viața. Asta s-a petrecut în Germania, atunci când am fost chemat acolo și am fost nevoit să rămân până au găsit pe altcineva. Este totul scris aici.
— În această carte?
— În această carte, încuviință Vreme. Este Cartea Morților, sau Necronomicon, cum mai este cunoscută. Aici sunt scrise toate numele și viețile celor care au trăit și vor trăi vreodată. Este o carte fără început și fără sfârșit.
— Și această… carte se află doar în piramide?
Bătrânul învățător zâmbi cu bunătate.
— Fiecare om care se naște, trăiește și moare scrie câte o pagină din ea. Numai că poate fi văzută doar în locuri ca acesta, în care ne aflăm. Aici se află și pagina ta.
— Cum ar putea conține și o pagină despre mine când eu mă aflu pentru prima oară aici? O astfel de carte ar trebui să fie nesfârșită, spuse neîncrezător ziaristul. Iar cea pe care o văd, chiar dacă este impresionantă prin dimensiuni, pare cât se poate de finită.
— Într-adevăr, așa pare, se arătă Vreme de acord în timp ce răsfoia în carte. Numai că această aparență este înșelătoare. Uite, aici este pagina ta.
Curios, Petru se aplecă, să vadă numai că se trase dezamăgit înapoi după o clipă. Pagina era goală.
— În curând vei putea să citești singur, îl consolă învățătorul. După ce vei fi urcat pentru prima oară Scara Cunoașterii și nu înainte. Până atunci îți pot spune eu că scrie despre destinul tău: se va împlini aici, la Piatra Arsă. Vei rămâne aici. Vei deveni tu Cheia de Boltă în locul meu. O să atingi cunoașterea absolută! Ce poți să-ți dorești mai mult?
— Dar… în nici un caz… Am o mulțime de lucruri de făcut… Nici dacă voi fi închis aici cu forța!
— Vei rămâne de bunăvoie, îl asigură Vreme. Ai fost ales încă înainte de a te naște. Totul în viața ta a convers pentru ca tu să ajungi acum, aici. Eu sunt bătrân și cineva trebuie să-mi ia locul. Tu ai fost inițiat natural, ai cunoscut aerul, apa și focul chiar când ai ajuns, ceea ce se întâmplă foarte rar. Cthulhu te-a ales. De rămânerea ta depinde pacea acestei părți de lume. Vei deveni iluminat și îmi vei lua locul, iar eu voi putea să primesc pacea eternă și să mă odihnesc măcar câteva vieți.
— De ce numai iluminații pot veghea piramidele?
— Este nevoie de o minte deschisă și limpede, oftă Vreme. Și de disciplină, de înțelegerea și de acceptarea esotericului. Și de alte calități pe care nu le au mulți oameni. Și de inițiere, de care numai iluminații au parte.
— Nu pot și nu vreau. Ce s-ar întâmpla dacă toate piramidele ar fi părăsite?
— Nu știu. Nimeni n-a aflat asta. Hiram credea că astfel ar dispărea zăgazul care ne separă de spiritele ce și-au părăsit trupurile. Ele s-ar amesteca în noi și lumea noastră, așa cum o știm, ar dispărea. Totuși noi credem că această interpretare trebuie luată metaforic.
Petru se răsuci pe călcâie și porni repede spre ieșire. Ajunse gâfâind în pivniță, urcă pe bâjbâite scările și se pomeni în holul casei bătrânului învățător. Ceața dispăruse iar lumina zilei pătrundea voioasă prin ferestrele prăfuite.
Ziaristul scutură din cap, încercând să alunge ceea ce fusese fără îndoială o halucinație care comprimase timpul și pe care o trăise foarte intens. Admise că i se întâmpla ceva ciudat măcar pentru că niciodată nu avusese coșmar și cu atât mai puțin halucinații, ziua. Poate învățătorul îi strecurase ceva în cafea, vreun fel de drog, de asta avea un gust ciudat. Bătrânul Vreme îi zâmbi complice de la masa din bucătărie.
— Acum putem merge să-i întâmpinăm cum se cuvine pe nemți, nu-i așa? rosti el și se ridică de pe scaun.
Încă năuc, Petru își ridică geanta, scoase Pentaxul și filmele, după care porni după el. Aruncă o privire în urmă de parcă fantasmele din pivnița gazdei sale ar fi fost gata să năvălească și să-l sfâșie. Afară, dealul Piatra Arsă părea că semănă cu o piramidă, la fel ca alte sute sau mii de dealuri.
— Cred că am avut o ațipit puțin, îi mărturisi bătrânului. N-am dormit prea bine și sunt cam obosit.
— Sau poate ai învățat să privești lumea cu alți ochi. Foarte rar ne dăm seama când schimbăm realitatea cu ceea ce credem că sunt iluzii.
Prelata galbenă, inscripționată cu numele unei firme de transport, a camionului cu ajutoare se văzu imediat ce deschiseră ușa casei. Parcase în fața școlii, alături de un Mercedes negru, cu numere de Germania. Clădirea era despărțită doar printr-un gard viu pitic de terenul pe care se afla casa lui Vreme. În jurul mașinilor se învârteau deja mai mulți adulți și copii. Petru scoase aparatul de fotografiat, îl încărcă din mers cu un film color și declanșă de mai multe ori, încercând să surprindă cadre cât mai sugestive cu bărbații care descărcau pachetele cu ajutoare, cu fetițe și băieței care se bucurau râzând cu gura până la urechi când primeau jucării de plastic, viu colorate, cu bătrâne îmbrobodite cu basmale negre care își ascundeau cu palma crăpată, dusă la buze, un zâmbet uimit. Angajații, îmbrăcați în geci roșii ai fundației care adusese ajutoarele, le ofereau cu generozitate sătenilor sau le trimiteau spre a fi stocate în magazia școlii, după cum sunau ordinele învățătorului Vreme care se mișca dezinvolt printre toți, aranjând treburile și rezolvând toate cererile, atât ale donatorilor cât și ale sătenilor, de parcă toată viața numai cu asta se ocupase. Primarul, venit special de la comună pentru a asista la această nemaivăzută pomană uriașă, se agita fără rost, mai mult încurcând lucrurile.
După ce încărcă și ultima rolă de film, Petru își notă, cu gândul în cu totul altă parte, ceea ce îi spunea translatorul – o femeie tânără, abia trecută de adolescență – despre ajutoare și valoarea lor, despre fundația care le adusese și despre planurile acesteia. Uneori îi mai adresa mecanic câte o întrebare și la fel de mecanic scria în agendă răspunsul.
După două ore, camionul a fost complet descărcat, iar cea mai mare parte a bunurilor deja se afla în odăile ponosite ale sătenilor. Mai multe cutii de carton fuseseră duse la adăpost, în magazia școlii. Nemții se pregăteau deja de plecare. Vreme se apropie neauzit de el și-i spuse:
— Cred că este timpul.
Petru încuviință încet din cap. Ca în transă, scoase ultima rolă de film din aparatul de fotografiat și o puse alături de celelalte, într-un compartiment al mapei sale, unde se afla și agenda. Le dădu traducătoarei, rugând-o.
— Când treceți prin oraș, te rog lasă astea la Monitorul. Spune-le că eu am să mai rămân aici o vreme.
Apocalipsa după Darwin, de George Lazăr
Titlu: Apocalipsa după Darwin
Autor: George Lazăr
Coperta: George Ionescu
Foto copertă: Cassie Boca (Unsplash)
Nr. pag.: 332
ISBN: 978-606-9625-03-3
Colecţia: Colecția Science-Fiction, #179
Prezentarea editurii
Culegere de povestiri science-fiction și fiction, semnate de unul dintre cei mai apreciați scriitori de SF din România.
Temerea majoră a omenirii este extincţia rasei, în integralitatea ei. Iar în ultimele decenii, ideea pieirii acesteia din cauza roboţilor, care vor ajunge să preia supremaţia, a căpătat o amploare din ce în ce mai mare, tot mai mulţi scriitori văzând ca posibilă o astfel de ipoteză.
Unul dintre aceștia este George Lazăr, care, în nuvela ce dă titlul acestei excelente culegeri de povestiri, ne încântă cu o perspectivă a apocalipsei la care nimeni nu s-a mai gândit până acum! Da, este adevărat, roboţii, cu inteligenţa lor artificială mult superioară omului, vor ajunge să pună stăpânire pe lume, dar dacă vor face acest lucru dintr-un motiv cât se poate de… uman? Dacă apocalipsa roboţilor are la bază, de fapt, ideea evoluţionistă a lui Darwin?… Dacă extincția rasei umane nu este altceva decât… – vă lăsăm să descoperiți, cu uimire și încântare, răspunsul la aceste întrebări, în cartea ”Apocalipsa după Darwin”!
Conține povestirile:
- Apocalipsa după Darwin
- Camionagiul
- Arca lui Noe
- Cheia de boltă
- Întoarcerea zăpezilor
- Masă critică
- Culesul recoltei
- Paznicul stelelor
- Cronogeneză
- Switch
