Crapă-ntre iezi(timp de citire: 9 minute)

1984

Ulițe întortocheate de sat prăfuit.

Vară toridă, buruieni mătuite, caldarâm greu de străbătut.

Să fi tot mers, transpirat și plin de praf, cu răni umede la picioare, visând la apă și umbră.

*

Satul părea părăsit, dar oamenii stăteau refugiați în case la umbră, așteptând lăsarea serii. Noi eram trei, cu mașina în drum spre Galați: eu, Anton – prietenul și colegul meu de muncă împreună cu iubita lui, Marcela. Cât despre satul părăsit, nimeriserăm pe acolo ca să scurtăm drumul.

– Hai să întrebăm pe cineva cum ajungem la drumul principal, am spus după câteva minute bune de rateuri.

– N-ai pe cine să-ntrebi, frate… nu vezi ca s-au baricadat în case? îmi spuse Anton sictirit.

– Păi, oprește și tu mașina la o poartă, poate zărim ceva mișcare prin curte.

Și Anton opri în fața unui gard de lemn scorojit cu portiță și zăvor. Am coborât din mașină și m-am apropiat de gard.

– Hei, alo, e cineva acasă? am strigat lipindu-mi pieptul de portiță.

În curte, un câine se dădea de ceasul morții, sărind și lătrând gata să rupă lanțul. Avea lângă cușcă o troacă de tablă, cu un dărab de mămăligă uscată, peste care sărise cu picioarele în timp ce lătra.

Într-un final, ușa casei s-a deschis și-n prag a apărut un fel de muma pădurii: o femeie căruntă, zburlită, cu privirea dezorientată.

– Bună ziua! Cum putem ajunge la șosea? Spre Galați vrem, am întrebat-o, deși nu privea în direcția mea.

Femeia însă părea că nici drumul până-n spatele casei nu știa să ni-l arate. Totuși, a ridicat mâna spre dreapta, fără să zică nici măcar un cuvânt.

– Mulțumim, sănătate! i-am spus, sărind în mașină.

– Hai, dă-i drumul tot înainte! i-am zis lui Anton, care aștepta rezultatul discuției mele cu femeia.

Ne-am continuat drumul și să fi tot mers aiurea încă vreun sfert de oră.

– Nu se poate, s-a încins motorul… apa e poșircă și la naiba de drum!

– Hai, măi băieți, să poposim la o fântână, să ne răcorim și să vedem pe hartă, s-a auzit vocea Marcelei. Uite, aici să oprim!

Pe dreapta era o fântână cu umbrar de lemn, acoperită de un capac rotund cu mâner și o căldare legată cu lanț. Am scos apă, timp în care Anton și Marcela s-au așezat pe iarbă, sprijinindu-se de fântână. Apoi mi-am găsit și eu un loc, m-am descălțat și m-am lăsat, relaxat, pe spate.

Liniștea amiezii era fierbinte și pustie. Păream a fi într-o lume fără lume.

– Și unde ar fi putut pleca cu toții?… Off, ce bine e să stai la umbră..̋.  îmi șopti mintea.

*

Îmi zumzăia sâcâitor fix la ureche. Și, vrând să alung musca, mi-am dat seama că mi se întâmplase o ciudățenie: nu-mi mai simțeam deloc mâinile. M-am dezmeticit cuprins de panică, descoperindu-mă într-un loc întunecat, ca-ntr-un beci. Aveam mâinile prinse la spate și eram desculț. De jur împrejur, beznă și miros umed.

– Băi, sunteți pe-aici?

Dar nimic. Liniște tainică.

Drummm, drummm, drummm, s-a auzit deasupra mea.

Cred că mă aflam într-o magazie sau un beci și zgomotele veneau de sus de pe acoperiș.

Tâmplele îmi zvâcneau, iar inima mi-o luase la galop printre coaste. Am început să mă târâi împingându-mă în călcâie. Am înaintat nu prea mult, până când am răsturnat cu picioarele niște borcane aflate pe jos.

Sunetul lor mi-a oprit parcă, pentru câteva secunde, inima. Am stat așa să-mi revin, am înghițit și respirația mi s-a auzit șuierător. Zgomotul venit de deasupra locului în care mă aflam s-a oprit.

Liniște.

Zbang! s-a trântit o ușă de perete lăsând lumina zilei să-mi străpungă ochii.

Când i-am deschis, în fața mea, ce să vezi? Cum aș putea să explic?

Trei ființe cu aspect uman, dar parcă crescute în pădure, având trupurile acoperite cu smocuri de păr, ochii ca de om, dar gura sub forma botului lung de capră. Genunchii lor proeminenți, ușor îndoiți, continuau cu tibii păroase, sprijinite la fiecare picior pe câte 3 degete răsfirate.

M-au scos din beci și m-au dus într-o odaie țărănească, decorată cu țol pe perete, pat mare de lemn, taburete și sobă cu plită. Mirosea dulceag și totul îmi părea a fi încleiat. Poate și fiindcă pe plită se afla un vas mare cu fiertură.

Unul dintre ei, care purta un șorț gri plin de pete grase, a luat de pe plită un linguroi de lemn, a ridicat capacul de pe vas și a început să învârtă cu forță. Din oală au început să se ivească lucruri greu de descris: o bucată dintr-un picior, având degetele umflate de fierte ce erau și de pe care se desprindeau fâșii cenușii de carne.

– Ce-i asta? i-am întrebat fără să mai judec.

– Este hrana noastră! mi-a răspuns cel cu șorțul pătat.

– Dar cu tine ne vom juca, a completat altul, zâmbind către mine dezgolindu-și dinții lați și distanțați din față.

– În oală se află doar o parte din mâncarea noastră, a continuat cel cu șorțul.

– Mai avem și în partea asta, a vorbit și cel de-al treilea, arătându-mi spre fereastră.

Am privit acolo și am văzut alinate două capete – al lui Anton și al Marcelei – cu părul încleiat de sânge și fețele greu de recunoscut.

– În oală avem picioarele și mâinile, a continuat cel cu șorțul, dar mama a pus ceva și la Borcan. Din capete, a zis că ne face borș și piftie. Tu ce ai vrea mai întâi?

– Dați-mi drumul! am strigat.

– Mai întâi ne jucăm! au spus cei trei în cor. Să ne jucăm până vine mama de la târg, că apoi ne pune la treabă prin curte.

– Dar ce joc să fie? se frământa cel cu dinții lați.

– Eu zic să ne jucăm de-a lupul, a spus cel cu șorț.

– Da, da, a completat al treilea. Tu vei fi lupul, mi s-a adresat, și vei ieși afară, vei bate la ușă și ne vei cânta ca mama noastră. Apoi, dacă te prefaci bine, îți deschidem ușa!

– Și dacă nu mă prefac bine? am întrebat, imaginându-mi scăparea în momentul în care aveam să fiu scos afară.

– Atunci, înseamnă că nu ești bun de joacă…

– Dar habar n-am cum cântă mama voastră! N-ar fi mai bine, să ieșiți voi mai întâi, să-mi arătați și apoi să-ncerc și eu?

– Da, da, da! au exclamat încântați.

Zis și făcut. Au deschis ușa casei și-am reușit astfel să zăresc ceea ce se vedea afară: un câmp imens, pustiu, întinzându-se până-n depărtare.

Dacă ar fi fost să ies și să fug, n-aș fi avut unde să mă ascund. Ar fi trebuit să alerg bine de tot pentru cine știe cât timp.

M-am uitat de jur împrejur să văd dacă mai erau și alte intrări în casă. Dar am văzut-o doar pe aceea și, în rest, fereastra cu capetele aliniate.

Între timp, cei trei ieșiseră din casă. Eu am tras zăvorul la ușă, iar ei s-au apucat de fredonat un cântec ciudat, mai mult zbierat, pe mai multe tonuri, fără a avea șansa să-l reproduc vreodată.

Doar ACELA era momentul meu: am luat un satâr pe care l-am găsit sprijinit de sobă și am mutat oala cu fiertură drept la intrare. Am tras zăvorul și m-am ascuns așa încât ușa, când avea să se deschidă, să mă acopere în totalitate.

Cei trei au cântat preț de câteva minute bune, apoi năvălit înăuntru. Primul s-a împiedicat de oală, al doilea a căzut peste el și al treilea s-a prăbușit peste toți grămadă. Am sărit din ascunzătoare, fix în spatele lor și i-am înfipt satârul în ceafa celui de deasupra grămezii.

Până să se dezmeticească ceilalți doi, eu am și ieșit pe ușă alergând pe câmp. Nu mai conta nimic – vară toridă, buruieni mătuite, caldarâm greu de străbătut.

Să fi tot alergat jumătate de oră, transpirat și plin de praf, cu răni umede la picioare. Fugeam cât mă țineau puterile, ca niciodată până atunci.

La un moment dat, m-am oprit și am privit în urmă. Nu se vedea nimic, decât câmp întins. Eram singur, înconjurat de pustietate. Nici urmă de sat, casă țărănească sau iezi humanoizi. Mi-am continuat alergarea până când am început să aud sunete de mașini circulând pe șosea.

– Sunt aproape… mi-am spus, oftând ușurat.

Mașina miliției staționa la drumul principal, chiar în direcția mea.

– Ajutor! Sunt urmărit! Vor să mă omoare! Mi-au omorât prietenii! am urlat din răsputeri.

– Rămâi pe loc! m-au somat. Numele! Spune-ți numele!

– LUPU ANDREI! am strigat cu ultimele puteri.

*

1985

ATENȚIONARE DE DRUM ÎNCHIS

Sat Căpreni – județul Galați, omor deosebit de grav și profanare de cadavre comis acum un an, în acest loc, de către Lupu A. prin decapitarea colegilor săi de drum și prepararea corpurilor acestora în vederea consumului propriu.