Era o noapte mizerabilă, oamenii se încovoiau sub o ploaie rece și măruntă. Un bărbat masiv, cu un miros greu de băutură stătută, ieși împleticindu-se pe ușa tavernei și Monulf păși înăuntru.
Era o zăpușeală toropitoare și mirosurile de carne, legume coapte și vinuri se amestecau să dea răgaz drumețului. O pisică neagră și lățoasă moțăia într-un colț pe o masă goală. Oamenii râdeau, vorbeau tare și grăbit. În capătul celalalt al încăperii, lângă o fereastră înaltă, la o masa îngustă, îl așteptau un bătrân cu haine cenușii, murdare de praful drumului și opus lui, o ființă mică sub o pelerină colorată în albastrul profund al miezului de noapte.
Monulf își croi drum spre masa unde bătrânul îl întâmpină cu un zâmbet. Două mâini neobișnuit de albe ieșiră de sub pelerina albastră să prindă o cană cu vin de căpșuni aburind. Niște cuvinte de întâmpinare plutiră pe lângă urechile lui, cât se străduia să descopere făptura ascunsă sub gluga aplecată peste față.
– Așază-te, așază-te! A fost greu drumul până aici?
Monulf trase cu răbdare de șireturile care îi încheiau mantia în jurul gâtului, fără să răspundă. Își potrivi scaunul și se așeză cu toată greutatea.
– Drumurile au fost aproape pustii în calea mea. Luni de zile, soldați în armuri negre, mișunau peste tot pe unde mă uitam, și acum nimic.
Bătrânul își strânse pleoapele și luă o gură de vin de struguri negri.
– I-ai pierdut?
– Cred că da, dar nu știu multe despre spionii reginei. ‘Or fi aici, uitându-se la noi.
– Nu cred. S-ar fi făcut văzuți până acum, regina nu se ferește.
De sub gluga albastră ieșise un glas subțire și tânăr. Monulf văzu o jumătate de față izbitor de albă în adâncimea albastrului care o înconjura.
– Dragul meu Monulf, ți-am promis o cheie, pe cineva care să poată sugruma ce nici o armată din lume n-ar putea.
Bărbatul nu-și desprinse privirea de la ființa ascunsă, care își sorbea pe îndelete vinul aromat.
– Mi-ai promis un asasin din regatele înghețate. Mă așteptam la cineva mai… încercat. Ce să fac eu la război cu o femeie mică?
Bătrânul își drese glasul, ridicând din sprâncene, semn că Monulf ar trebui să-și domolească limba.
De sub glugă ieși un chițăit scurt și femeia mai luă o gură de vin.
– Ardal ți-a adus ce ți-a promis.
Bătrânul zâmbi, dar rămase tăcut.
Deja își spuseseră prea mult într-o tavernă aglomerată, între câteva duzini de urechi, deci se mulțumiră să-și termine cina în liniștea conspirației lor.
De sub pelerina ei, femeia vedea un bărbat cu păr lung și negru, sprâncene stufoase și o pereche aspră de ochi albaștri. Fruntea înaltă îi înaintase înspre creștet puțin deasupra tâmplelor, acolo unde se rătăciseră câteva șuvițe albe. Avea buzele împrejmuite de o barbă neagră și deasă, tăiată scurtă. Nu era un om înalt, dar era lat, cu brațe de urs, drept și mândru, ca cei deprinși cu viața sângeroasă. Văzuse pentru câteva momente doar o sabie grea, dar era sigură că sub hainele acelea groase se mai ascundeau un rând de pumnale. Din când în când ochii lui cădeau peste ea, cu iritarea vădită a celui care se crede încurcat de prostia altuia.
Aveau două camere închiriate deasupra tavernei. Una pe numele lui Monulf și încă una pe-al bătrânului. Noaptea aceea urmau s-o petreacă veghind, toți trei în aceeași încăpere.
Pășiră pe rând în camera întunecoasă și călduță, cu miros de bumbac curat. Înainte să se aprindă vreo lumânare, în lumina palidă a străzii și a lunii albăstrui, două săbii grele loviră podeaua cu un zgomot înfundat. O pelerină foșni aruncată pe pat. Bătrânul aprinse lumânarea de la un foc plăsmuit doar el știa de unde. Rămase în picioare lângă ușă, căutând cu privirea cheia pe care stăpânul tavernei o lăsase pentru ei pe undeva prin cameră. Monulf urmărise pelerina albastră în semiîntunericul încăperii, așteptând lumina gălbuie a lumânării să-i descopere cealaltă cheie.
Întâlni o pereche de ochi întunecați, cu o privire ascuțită și încăpățânată. De deasupra frunții îi curgea până dincolo de șolduri un râu de păr castaniu întunecat, care-i ascuțea trăsăturile. Purta pantaloni și cizme lungi din piele moale. De talie îi atârnau două săbii subțiri, ușor încovoiate. Monulf se simți puțin descumpănit pentru că judecându-i mâinile își imaginase o blondă delicată. Se așteptase să fie frumoasă, și poate în felul ei era, dar drumul și viața sângeroasă o subțiaseră și înăspriseră.
Bătrânul se așezase pe un scaun într-un colț de cameră și meșterea la pipă, așteptându-i pe cei doi să se cunoască.
Monulf pași înspre mijlocul camerei, aruncându-și pelerina pe pat, lângă a femeii. Pentru ea, bărbatul respira o căldură pământească și trainică. Îi plăcea statura lui mândră și încăpățânată.
Stând în picioare lângă el, putea să-i vadă în lumina gălbuie a lumânării, contururile albăstrui ale venelor de la tâmple.
– Ardal mi-a promis un mercenar. Cineva care să poată s-o ucidă pe regină. Chiar și dacă te trec eu de toți soldații ei, nu e doar o femeie. Ce-ai să faci în fața ei?
Femeia zâmbi și cu privirea în podea, făcu câțiva pași prin încăpere. Avea un zâmbet lipsit de dulceață, care lui Monulf îi amintea de un șarpe. Nu era malițios, doar că el era obișnuit cu dulceața femeilor din casa mamei sale și din orașele prin care mai zăbovise, femei ale căror gânduri și povești nu le cercetase niciodată, femei legate de un loc, robotind în liniște din umbră.
– Cred că știi mai puține decât crezi. Te pregătești pentru un război și-ți imaginezi că-l vei câștiga cu soldați. Femeia se opri undeva în fața ferestrei și lumina palida a lunii îi întunecă silueta.
Monulf avusese încredere în bătrân, dar nici în ruptul capului nu putea pricepe ce putea face pentru el această femeiușcă și ce secret împărtășeau ei doi. Se temuse puțin s-o întrebe direct, dar acum că o făcuse, ocolișurile ei îl iritau, de-aceea ezita să răspundă, deși trebuia să recunoască: nici tăcerea nu avea să-i aducă nimic.
– E-o vrăjitoare… regina. E moartă cine știe de când, cel puțin de treizeci de ani. Se ține în picioare prin cele mai blestemate dintre magii. Palatul din inima orașului e închis, e un mormânt. Servitorii intră și ies ca stafiile și nimeni nu poate să scoată de la ei un cuvânt despre ce se-ntâmplă înăuntru. Miniștrii la fel. De când s-a măritat cu tata, soarele s-a răcit încet, de la un an la altul, aproape pe nesimțite. Prima dată o tăcere grea s-a răspândit ca o otravă de la palat spre marginile orașului. Iernile s-au adâncit, verile s-au scurtat și acum primăvara nu mai înflorește nimic, în schimb peste tot cresc plante cu frunze albastre și albe. Vietățile care încearcă să se hrănească din ele, mor.
Monulf făcu o pauză, o detesta pe regină, dar era un om drept.
– Nu cred că regina a făcut toate astea voit, în afară de strecuratul în patul tatălui meu și exilul meu și-al mamei, s-a străduit. A fost un suveran bun, dar viața ei blestemată otrăvește pământul. Nici o politică nu ne mai poate salva acum.
– Deci nu-i porți pică pentru că ți-a sedus tatăl?
Monulf simți fiorul amar al furiei venite dintr-o trădare încă neiertată. Îl lăsă să se scurgă prin el și numai când mintea îi era din nou clară, își mută din nou ochii asupra femeii, care îl privea nemișcată, cu capul înclinat într-o parte, un braț de-a curmezișul pieptului și o mână la bărbie.
– Şi vrei tronul ca să-ți salvezi țara, nu să te răzbuni pentru că ți-a fost uzurpat. Deși nu era o întrebare, Monulf înțelese că femeia aștepta un răspuns.
După un moment de tăcere, tot ea continuă:
– Ţi-a furat tatăl, ți-a umilit mama. Tatăl tău v-a alungat din cauza ei.
Femeia urmări sprâncenele stufoase strângându-se deasupra ochilor, brațele și umerii încordându-se. Fără îndoială, stârnise dureri vechi, care deveniseră parte din om. Dar trebuia să știe din ce stofă era croit prințul. Ajutorul ei avea să-i servească tronul unei țări.
Monulf lăsă amestecul de suferință și furie să se răcească și renunță la tăcere:
– Nu i-am iertat pe nici unul, și poate dacă lumea n-ar muri la picioarele mele, ai avea dreptul să mă-ntrebi de răzbunare. Așa însă, caut doar salvare și nu văd cine ești tu să-mi pui cuvântul la-ndoială.
Femeia se-ntoarse pe călcâie și cu o mișcare fluidă se așeză comod pe pervazul ferestrei.
– Regina vine din țările înghețate, din țara mea. Eu știu cum s-o trimit înapoi în mormânt.
Din spatele lor, bătrânul rupse tăcerea:
– În fața ta, dragul meu prinț, stă Dansatoarea Albastră. Sunt locuri în lume unde tabloul pelerinei de pe pat îngheață sângele în vene. Cât despre regina noastră, puterea ei vine din moarte.
– Ai fost harnic, Ardal, ai aflat multe în călătoriile tale. Monulf se întorsese pe jumătate și-i vorbea bătrânului peste umăr. Poți să-mi explici de ce ești atât de zgârcit cu noutățile? Povara încrederii armatelor noastre stă pe umerii mei și vreau să știi că nu merg mai departe de hanul astă ispitit cu firimituri. Se simțea acum în primejdie, ademenit într-o capcană de un prieten vechi și încolțit de o străină plină de secrete înfiorătoare.
Monulf se înfuriase și ridicase cu imprudență glasul.
Femeia aruncă o privire peste umărul bărbatului, și bătrânul încuviință din cap.
– Vrăjitoarea voastră a fost cândva o femeie, o regină. A venit în țara noastră, nu știm de unde, singură, frumoasă și bogată și într-o mână de nopți, l-a sedus pe rege. Înainte să ne trezim aveam regină și nu după mult, un prinț. Pentru o vreme viața s-a scurs liniștită, străina a fost acceptată. Femeia făcu o pauză, se ridică de pe pervaz și păși înspre mijlocul camerei. Monulf se răsuci s-o privească.
Continuă.
– La noi regii sunt aleși pe viață, dar odată ce viața s-a încheiat, consiliul alege din nou. Fiii nu moștenesc tronul.
Monulf strânse din dinți fără voia lui. Se simțise împuns.
Femeii nu-i scăpase grimasa, se așteptase. Continuă.
– L-a convins pe rege să dizolve consiliul și să-și declare fiul urmaș la tron, înainte să moară. S-a crezut pusă la adăpost. Femeia se opri să-l privească pe Monulf și găsi că o asculta răbdător. Continuă.
– După moartea regelui, consiliul s-a întrunit, așa cum era firesc, au ordonat arestarea reginei și a fiului și au ales un suveran nou, așa cum le era datoria.
– Care-a executat-o pe regină? Voi ați făcut-o ceea ce este? Monulf o întrerupse cu un zâmbet amar și sfidător, ca unul care își vede suspiciunile dovedite.
Femeia răspunse simplu.
– Nu. Noi suntem oameni liberi, drepți, nu omorâm nevinovați. Până la urmă n-a vrut decât să schimbe tradițiile, n-a rănit pe nimeni.
– Si-atunci? Monulf își păstra zâmbetul amar.
Femeia își continuă povestea.
– A scăpat din palat, și-a pierdut urma în sălbăticie. Dacă de mâna ei sau a altuia, a ajuns pe fundul unui lac și-a zăcut acolo zeci de ani până când un străin din țara ta a găsit-o… până când tatăl tău a găsit-o.
– Deci toate astea sunt din vina voastră. Dacă tatăl și-ar fi urmat fiul, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Familia mea n-ar fi fost destrămată, ținutul meu n-ar fi pe moarte, atâția soldați ar fi fost cruțați. Ce era atât de rău dacă fiul devenea rege? Toți urmăm rânduiala asta! A meritat măcelul care ne-așteaptă?
Dansatoarea se apropie la mai puțin de o palmă de prinț, și continuă privindu-l fără să clipească, cu o voce tulburător de calmă, ca o amenințare șoptită.
– Când fiul e rege pentru că tatăl a fost rege, fiul începe să se creadă mai presus de oamenii lui, cei care îl urmează devin „supuși”, au ei o datorie față de el, nu el față de ei. Omul descoperă curând tirania. Când trăiești între întuneric și gheața, viața e grea. Trebuie să ne conducă cel mai puternic, nu fiul celui mai puternic.
În mintea lui Monulf se desfășură imaginea unei ierni eterne, un soare distant și alb, niciodată cald, sălbăticii singuratice, și-apoi câmpurile fertile ale copilăriei lui, pomi încărcați crescuți oriunde, belșug de vânat în păduri și fermier prosperi.
Îndepărtându-se, femeia continuă:
– Am venit să-ndrept nefirescul, nu să-ți judec pretenția la tron și nici să schimb rânduiala țării tale. Vei afla tot ce trebuie să știi înainte de bătălie. Voi fi acolo cu tine, garanția ta că împărțim înfrângerea.
– De ce-ai fi pe câmpul de luptă? Regina va fi în palatul ei. Armatele mele sunt pregătite să-ți deschidă drumul imediat după victorie.
– Va fi acolo, pentru ca eu voi fi acolo. Pe mine trebuie să mă înfrângă.
– Vine pentru tine? De ce s-ar teme de tine o regină? Cine ești tu?
În tonul lui Monulf se amestecau îngrijorare și teamă sub aparența disprețului.
Ardal se ridică de pe scaun găsind că venise momentul să răspundă acestor întrebări.
Apropiindu-se de Monulf își așeză mâna dreaptă pe umărul lui.
– Regina știe cine e Dansatoare Albastră, chiar dacă tu nu știi. Ea este cineva ale cărei drumuri nu duc în locuri prospere și împăcate. E bine să nu o cunoști. Permite-i să-și păstreze secretele pentru noaptea asta. Nici tu nu i le-ai spus pe ale tale. Bătrânul zâmbi cu bunătate.
Bărbatul încuviință formal. Se întinse pe pat cu pelerina trasă peste el și sabia pe piept. Bătrânul suflă în lumânare și-și relua locul pe scaun pufăind în liniște. În întunericul camerei întrerupt doar de luminile palide din stradă, se auzi foșnetul mișcărilor femeii și Monulf simți greutatea ei lângă el pe pat. Era atât de aproape încât îi simțea părul pe obraz. Mirosea a vânt de iarnă și adormi văzându-se întins în zăpadă, acoperit de o ninsoare lină.
Monulf deschise ochii strângând pumnul în jurul mânerului sabiei. Îl treziseră zgomote înfundate, grăbite dincolo de ușă. Era singur în pat. Cu colțul ochiului drept surprinse un luciu argintiu. Silueta întunecată a femeii rotea în fiecare palmă câte o sabie. Bătrânul se ridică tacticos cu mâna pe mânerul sabiei sprijinite de perete alături de el. Bărbatul se grăbi în picioare în timp ce Dansatoarea trecea înspre ușă cu mișcări stranii și mute.
Așezată la doi pași de intrare, urmată la jumătatea camerei de Monulf și în spate de bătrân, îngheță în așteptare. Toți trei ascultau sunetele din camera alăturată, pregătiți de ce avea să urmeze.
Obiecte răsturnate, pași grei, trei oameni masivi, fără sunet metalic de armură, pașii se apropiau, se opriră, lemnul ușii gemu și ușa sări din țâțâni. O sabie grea taie aerul. Dansatoarea își plie genunchi la podea, făcu o piruetă, săbiile argintii despicară tendoane și mușchi, bărbatul căzu, o altă sabie se prăvăli deasupra ei, un salt într-o parte, o răsucire, lamele despicară brațul și coloana. Al treilea se repezi asupra lui Monulf. Metalul întâlni metal. Bărbatul profită de poziția necunoscutului și mâna stângă extrase un pumnal ascuns în centură, pe care i-l înfipse în inima. Al treilea cadavru lovi podeaua.
Monulf ridică privirea spre femeie, care își extrăgea sabia din pieptul primul căzut. Împinse cu vârful cizmei capul celui mai apropiat dintre morți. Bătrânul se apropie. Regina trimisese comandanți, nu soldați.
– De ce a fost atât de ușor?
Cei doi bărbați își ridicară privirile înspre femeie și după o clipă de tăcere, Ardal răspunse.
– Pentru că se așteptau la un bătrân și o singură sabie. Regina nu știa că Dansatoare va fi cu noi, dar acum va afla. Trebuie să plecăm. Luați-vă ce aveți și… afară!
Pelerinele fluturară în întuneric, cizmele loviră în goană podelele, cei trei săriră în șa și părăsiră orașul sub privirile timide ale buimacilor treziți de zgomot.
Ploua din nou mărunt în noapte și luna apusese. Se apropia răsăritul. După ce lăsaseră orașul în urmă destul cât să-l piardă din vedere, se opriră la marginea unei păduri.
În apropierea unei bătălii, sufletul lui Monulf amorțea, iar gândurile curgeau limpezi. Nu simțea frigul și ploaia care-i îmbibase hainele.
Ardal vorbi primul.
– Aici ne despărțim. Voi doi călăriți împreună spre tabără. Eu mai am de întâlnit pe cineva. Mâine seară, câmpul dintre pădurile din sud!
– Ești atât de sigur că va ieși cu armata ? Bărbatul încă avea îndoieli.
– Atâta timp cât o avem pe Ase cu noi, va ieși, răspunse liniștit bătrânul.
Ardal dădu pinteni calului și se desprinse de companionii săi, îndepărtându-se în crepusculul răsăritului.
– Asasinul e momeala. Monulf se întoarse către femeie.
– E mai mult de-atât. Câmpul de bătălie e șansa ei. Dacă nu mă poate înfrânge înconjurată de armată, se va strecura în confuzia luptei și va lua din nou calea exilului, iar eu o voi urma până una dintre noi va își găsi mormântul.
Călătoriră în tăcere o vreme urmărind culorile șterse al orizontului. Soarele urcă în nuanțe gri, rece și îndepărtat, sufocat de o pătură groasă de nori joși.
– Ase e numele tău?
– Este.
– Ase, de ce e regina atât de înspăimântată de tine?
Femeia tăcu pentru câteva momente, apoi se întoarse către Monulf.
– Pentru că nici eu nu sunt doar o femeie.
– Dar?
– Există… secrete pe lumea asta, lucruri pe care trebuie să le știi doar dacă ai trebuința lor. Lucruri care nu sunt nici măcar pentru urechile unui prinț.
Ase își eliberase părul de sub pelerină și vântul rece al dimineții i-l zburli.
– De ce vrei să fii rege, Monulf?
In mintea bărbatului se amestecau o seamă de răspunsuri, fără să se poată hotărî asupra unuia singur.
– Pentru că e moștenirea familie tale? Pentru că e dreptul tău din naștere?
– Am fost crescut pentru asta.
– Doar atât? Dorința familiei tale? Plătești o datorie?
– Nu doar atât. Ne stingem. M-am luptat cu hotărârea de-a porni un război să înlătur o regină bună, dar ni s-au uscat pământurile. Vom muri de foame.
Ase zâmbi.
– Supraviețuirea e un motiv bun. Ți-am promis că o să știi totul înainte de bătălie. Regina s-a întors să se răzbune pe cei care i-au luat tronul. Eram copil. Au murit mulți atunci, dar copiii au fost cruțați. Am văzut-o. De departe e înaltă și frumoasă. În ziua aceea purta o rochie din voal alb. Era toiul iernii. Avea ochii sticloși și decolorați. Vocea ei ne răsuna doar în minte, nu și-n urechi. La picioarele ei se încolăceau umbre care-i îndeplineau poruncile. O vindecătoare a aruncat înspre ea un cuțitaș de argint botezat în apa lacului care-a înecat-o. Când a atins-o, pielea i s-a înnegrit și-a crăpat. A fost singura dată când a deschis gura. Limba și gâtul ii erau negre și uscate.
Ase tăcu o clipă.
– O regină bună nu pune ambițiile ei înainte binelui celor pe care-i conduce. Câți oameni voi omorî eu ca să restabilesc ordinea? Dar tu? Trebuie să fie ea regină și nimeni altcineva? Își folosește stârvul pe-o marionetă, o fantomă bântuindu-și propriul corp. Atâta distrugere în numele ambiției oarbe și de ce? Pentru că n-a putut suporta să fie om de rând.
Monulf nu-și desprinsese ochii de la ea cât ascultase. Acum îi jucau în minte imaginile ochilor decolorați și gurii uscate și înnegrite.
– Dar a avut un soț… Douăzeci de ani au fost rege și regina! Cum?
Pe Ase o umflă râsul. I se înroșiseră buzele de la vânt și roșul dezvelea albul dinților. Era un amestec de imaculare sinistră, lipsită de dulceață, dar curată și dreaptă.
– Poate un ritual să-i ascundă adevărata înfățișare, poate tatăl tău nu era înfiorat de cadavre… Sau poate era mai degrabă despre putere și nu despre căsnicie.
– Nu putea fi despre putere, tata n-ar fi avut nici un câștig din asta.
Monulf se gândi la prețul plătit pentru tron, apoi la dorința de putere de dragul puterii pe care Ase o disprețuia peste măsură. Văzută prin ochii ei, își pierdea sensul și pentru el. Atâta distrugere pentru ce? I se repetase toată copilăria că a conduce e un sacrificiu și o povară. Ascultând-o pe ea, cuvintele acelea îi reveneau în minte și căpătau sensuri mai bogate.
Apoi îi trecu prin minte ce soi de bărbat trebuie să fi fost tatăl lui să găsească douăzeci de ani de plăcere în patul unei moarte? Cât de zdrobitoare să fi fost vraja reginei pentru a ascunde starea trupului ei?
Se întoarse din nou înspre Ase, mică, dar semeață, cu părul răvășit de vânt, liber și fără vinovăție.
– Vom traversa câmpul spre nord. Putem înnopta să ne odihnim câteva ore lângă stâlpii de granit de-acolo. O să ne ferească de priviri.
Ase încuviință.
Monulf continuă:
– Soldații vor curge din toate direcțiile toată noaptea. Regina ar putea ataca tabăra.
Ase scutură din cap.
– N-are avea rost. Și-apoi eu pătrund în palat și-mi fac datoria. Bătălia îi servește ei mai mult decât nouă.
Lui Monulf îi fulgeră o întrebare pe care nu o mai gândise până atunci.
– Și dacă învinge ea?
Ase scutură din nou din cap.
– Nu-mi pot imagina înfrângerea.
– Nu poți lupta ca un saltimbanc la trapez.
– Ai vorbit ca un soldat. Alte reguli mă guvernează pe mine.
Se apropia înserarea și între ei se lăsă o tăcere comodă, fiecare rătăcit în gânduri.
Se apropriară de stâlpii de granit.
Îngrijiră mai întâi de cai, apoi aprinseră un foc. Ase scoase dintr-o desagă niște frunze cărnoase, albastre, pe care Monulf le recunoscu imediat. În ultimii ani năpădiseră câmpurile. Le decoji cu un cuțit mic, descoperind un miez fraged și suculent. Presără deasupra o pudră purpurie și îi întinse una bărbatului.
– Sunt gustoase și răcoritoare. Știu că seamănă cu ce-ai văzut pe câmpuri, dar nu sunt același soi. Să nu le mănânci pe cele de-aici.
Ase avea dreptate. Prima îmbucătură îi îngheță cerul gurii, răspândind o savoare pe care încă nu o înțelegea. Continuară cu proviziile de carne uscată și sărată ale lui Monulf. Se lăsase noaptea peste ei cu o liniște echilibrată și odihnitoare.
Monulf se pierduse în flăcările portocalii și molcome. Vântul se potolise. Nimic nu se mai zbătea. Ase se simțea încălzită. Nu era obișnuită. Căldura o copleșise mereu și tânjea după libertatea înghețată a căminului ei. În liniștea sălbăticiei, întinsă pe gheața groasă a unui lac, Ase ascultase tânguiala stranie a apei, glasul unui animal din altă sferă.
Dar acum, aici, căldura nu mai părea sufocantă. Monulf o îmbia ca trăinicia și mângâierea pământul gras și roditor.
Pe semne că îl privise prea îndelung, pentru că bărbatul își întoarse privirea să o întâlnească pe a ei. Ase se retrase în ea însăși, așteptând să fie întâmpinată de iritare, dar Monulf o privea pe ea, cu toată ființa lui, cu o dorință care se contura la lumina focului și în intimitatea întunericului.
Nu era rânduiala lumii lui să rostească acea dorință, dar Ase era o femeie liberă dintr-un ținut străin. Își desprinse pelerina de pe umeri. Desfăcu fără grabă nasturii bluzei de catifea albastra. Monulf nu clipi. Fiecare mișcare a mâinilor ei era sorbită.
Se ridică în picioare și dezlegă curelele centurii care căzu pe pământ. Monulf se ridică fără grabă și epuiză distanța din ei. Pielea și barba lui miroseau a fum de lemn și pământ.
Cât degetele ei deznodau șireturile pantalonilor, ale lui i se plimbau prin păr, pe bărbie, pe gât, pe piept. Apropierea ei avea iz de vânt rece și ger. La lumina portocalie a flăcărilor, Monulf descoperi un trup cu intensitate elastică. Fiecare contur se curba și se îndoia cu precizie în armonie impecabilă.
El era cel care se dăruia ei, gândi Ase desprinzând nasturi și dezlegând șireturi. Oare în adâncul lui înțelegea cui i se dăruia, după ce tânjea? Se întrebase cu lăcomie cum se simțea de aproape o prezență atât de caldă și acum afla. Un trunchi lat și masiv, învelit în carne; brațe, un amestec ordonat de mușchi groși, oase dense și vene.
Ase își trecu degetele prin părul lui de la tâmple, apoi le coborî peste sprâncenele dese, peste obrajii drepți, prin barba blândă și moale. În femeia din fața lui, simțea o intimitate primitoare. I se părea că o vede pentru prima dată în lumea ei, între pietre și foc, pe pământul rece, dezgolită și despletită, era locul ei în sălbăticie. Chipul ei căpăta sens acolo în amestecul de întuneric și lumină portocalie, în frigul nopții. Nelalocul lui se simțise și el mereu în sălile de bal, în camerele curate cu miros de fructe coapte, alături de trupuri elegante. Aici, cu ea, în sălbăticie, și el se regăsea, întins pe pământul rece, pierdut în mișcările șoldurilor ei.
Dimineața avea să-l găsească gol, acoperit de trupul ei, înfășurați împreună în pelerine.
Se pregătiră în grabă de drum. Înainte să sară în șa, femeia se opri și spuse:
– Mâine dimineața vei fi rege. Ești pregătit?
Monulf râse.
– La fel de bine am putea fi morți amândoi.
Ase urcă pe cal și continuă.
– Regina va purta un pumnal din argint cu tăișul inscripționat. E singura armă care mă poate opri. Dacă ajunge să fie înfiptă în inima mea, e datoria ta s-o scoți de-acolo și s-o-nfigi în pieptul reginei. Dacă și tu dai greș, totul e pierdut.
Monulf se întoarse către femeia de pe cal.
– De ce și tu și regina puteți muri doar de aceeași lamă?
– Te temi că sunt ca ea? Sunt vie, Monulf. Și nu sunt o vrăjitoare… Vrăjitoarele sunt doar oameni. Nu ai de ce te teme. Călărești la război cu binecuvântare.
– A cui binecuvântare? Monulf se oprise cu mâna dreaptă pe gâtul calului, înghețat, sugrumat de o presimțire pe care nu îndrăznise s-o asculte.
– A singurului zeu care însoțește oamenii pe câmpul de luptă.
Ase răspunsese cu glas scăzut, ca și cum îi destăinuise un secret. Îi zâmbi cu prietenie.
– Ești soldat, Monulf, ai curmat vieți. Te temi de sângele de pe mâinile tale?
Bărbatului i se strânse pieptul și răspunse într-o șoaptă îngrozită.
– Mă tem să fiu un ucigaș, mă tem de moarte.
Ase răspunse cu blândețe.
– Ucigașii se bucură, nu se tem. Ai făcut ce era nevoie și la fel vei face în noaptea asta. Nu tu ai pornit războiul. Regina ar putea să mă întâlnească singură, dar se ascunde în spatele unor nevinovați. Ea e ucigașul.
Ase întoarse calul și porni, lăsându-l pe Monulf să-și regăsească suflarea. Mirosul fricii copleșea aerul.
Se lăsa cenușiul înserării când ajunseră în tabără. Forfota era și ea gri, oameni amorțiți și temători îngrijeau de cai și de arme. Ardal îi întâmpină cu o expresie tulbure. Monulf vorbi primul.
– Ți-a reușit misiunea?
– O singură casă nobiliară a mai acceptat să ni se alăture. Toată ziua au curs soldați înspre capitală. Unii orășeni au fugit din calea războiului, alții s-au baricadat în case. Regina se așteaptă să atacăm orașul și să prădăm totul în calea noastră în drum spre palat. Se așteaptă la asediu! Va ataca ea prima ca să ne țină departe de oameni.
– Iscusită femeie. Ase vorbise cu o expresie crudă, încă pe spinarea calului. Războiul e o diversiune.
– Un adevăr fără nici o cădere. Chiar dacă toți războinicii ăștia ar afla totul acum, în noaptea asta tot vor lupta împotriva neamului lor, o să fie un masacru.
Ase sări din șa și îi întinse frâiele bătrânului.
– Unde e cortul tău? Am nevoie de ajutor să mă pregătesc.
Cei doi se îndepărtară în tăcere și Monulf își găsi singur drumul către generalii săi.
Înnoptarea se lăsa grea și stranie, cu nori care se risipeau în zare descoperind stele palide. Ascuțind săbii în jurul focului, potrivindu-și cămășile de zale pierduți în mâhnirea lor, oamenii așteptau marșul apăsător al armatei reginei. La capătul câmpului mijea o geană de lumină roșie. Sub privirile lor temătoare răsărea discul roșu al lunii. La marginea taberei se vedea o siluetă nemișcată, drapată de o pelerină albastră, scăldată în lumină sângerie.
Când luna ajunse în crucea cerului, silueta se răsuci și porni cu pași calmi spre marginea opusă a taberei, unde drumurile orașului se deschideau în câmp. În urma ei porni Ardal. Înțelegând semnalul, Monulf încălecă și îi urmă. În tăcere, porniră pe cal sau pe jos și restul soldaților.
Silueta se opri în mijlocul câmpului. Dinspre oraș se apropiau luminile armatei reginei. Tăcerea îngreuna aerul în care se țesuse lumina roșie. Soldații își găseau locurile. Ardal își opri calul cu un pas în spatele siluetei, înțelegând o rânduire pe care Monulf abia acum o ghicea.
Oprindu-se la stânga lui Ardal, se întoarse să-și vadă oamenii. O teamă ascuțită se strecură în inimile unora, dar nu în a lui. Luna scălda câmpul în lumina unei alte lumi și în mintea lui Monulf se strecurase o fascinație stranie.
Sunetul greu al miilor de pași amuți. Undeva în spatele rândurilor de soldați, la marginea orașului, lucea o lumină palidă.
Patru comandanți călare în armuri negre așteptau un semnal, începutul măcelului. Totul era nemișcat în lumina roșie.
Colțurile pelerinei săltară ca o pereche de aripi albastre, aruncate în sus de brațe ascunse. La capete scăpărară pentru o clipa două lame arginti. Pelerina se prăvăli la pământ descoperind o priveliște înfiorătoare: în părul împletit al lui Ase, erau înfipte sute de ace de argint. Rotea în palme cele două săbii subțiri și încovoiate și nimic nu îi acoperea trupul gol, alb ca marmura, în afară de o pereche de brățări late din piele care serveau drept teci pentru o rezervă de alte câteva sute de ace. La rădăcina împletiturii din păr ședea înfipt cel mai mare dintre ele, cu o măciulie perfect rotundă la capătul vizibil. Monulf băgă de seamă că Ase nu mai purta cizme, ci niște opinci negre cu vârfuri late și plate, legate zdravăn în jurul gleznelor. Înfățișarea ei era o promisiune sinistră, dezarmantă.
În pământul de la picioarele soldaților, șerpuia o creatură nevăzută născută din țărână și lumină roșie. În jurul inimilor unora se încolăci o frică implacabilă, care-i lăsa sugrumați, neputincioși.
Alții își simțeau mușchii vibrând de o însuflețire nouă. Le era dragă luna roșie, pulberea ei imaterială îi binecuvânta.
În tăcerea adâncă, Ase își trecu brațul drept peste brățara mâinii stângi și într-o mișcare amplă și fluidă, eliberă patru luciri de o clipă. Comandanții în armuri negre își smuciră capetele pe spate, se legănară încet câteva momente sub privirile înfiorate a câtorva mii de perechi de ochi, și apoi se prăvăliră de pe cai cu un sunet înfundat.
Monulf înțelese semnalul și ordonă atacul.
Cele două armate se izbiră furios și pământul își bău ofranda primei vărsări de sânge. De la înălțimea calului, Monulf urmărea mișcările neobișnuite ale luptei. Soldații ezitau, își rătăceau privirile aiurea cu expresii îngrozite și cădeau străpunși de o sabie pe care ar fi putut cu ușurință s-o împiedice. Alții își coordonau impecabil mișcările neobișnuit de precise. De fapt Monulf însuși se simțea în aceeași armonie cu sine pe care o resimțise și cu o noapte în urmă. Voința lui era mai presus de-a adversarului și mâna îi era îndrumată de o ființă ascunsă, vibrând în lumea din jur.
Cu fiecare cădere a sabiei, măsura celor copleșiți de frică se împuțina, iar câmpul se acoperea de cadavre năclăite de pământul amestecat cu sânge.
Rotindu-și privirea peste câmpul de luptă, Monulf găsi silueta albă a lui Ase. Trecându-și lama prin carnea soldaților care îi țineau calea, avansă către locul mișcărilor grațioase. De fiecare dată când era departe de ea, un fior de grijă i se strecura în suflet. Era pe jos, era în opinci, cum se putea să nu fi obosit? O singură întârziere era destul să fie sfârtecată de oricare dintre lamele grele de oțel care cădeau cu furie în jurul ei.
O piruetă cu brațele întinse: pe vârful lamelor de argint, sânge; oțel țintit spre capul ei care se înclină într-o parte, o fandare grațioasă și sabia din mâna dreaptă se înfipse în stomacul stăpânului lamei de oțel. Un ciocan greu căzu acolo unde fusese ea cu o clipa înainte. Salt, brațul stâng se întinse, ac, mânuitorul ciocanului căzu. Albul pielii ei era stropit de sânge proaspăt, picioarele erau năclăite de noroi însângerat. Corpul ei se încorda fără efort cu mișcări precise, într-un echilibru improbabil, pe vârfuri, care amenința o cădere catastrofală, dar se continua de fiecare dată cu o mișcare grațioasă, amânând căderea care nu mai venea. Urmărind dansul lui Ase, lui Monulf i se păru că larma luptei avea un ritm ascuns: metal, urlet, carne sfâșiată, pământ ud, sânge proaspăt. Ritmul se potrivea mișcărilor femeii. De fapt, cu privirea concentrată asupra ei, urechile lui Monulf surprinseră o melodie înfiorătoare care îl îngrețoșa. Glasurile soldaților se împleteau cu clinchetul metalului, frică, furie, putere, plăcerea violenței, ultima suflare. Monulf auzea pentru prima dată războiul, muzica lui înfiorătoare, sunetul era mai cumplit decât priveliștea. Ase nu răspundea mișcărilor adversarilor, Ase urma ritmul.
Îndreptându-și privirea spre marginea orașului, bărbatului îi săltă inima: o siluetă palidă înainta încet către ei și în cale soldații i se prăbușeau moi și nemișcați.
Regina se apropia. Silueta înaltă era acoperită de un voal alb până la pământ, ornat cu pietricele albe, care scânteiau la fiecare pas. Monulf își aruncă privirea către Ase. Se simțea neputincios.
Își mână calul înspre Dansatoare, culegându-i adversarii cu sabia, destul cât urletul lui să ajungă la urechile ei:
– Regina!
Ase nu-l privi, nu se opri, dar următoarea răsucire îi arătă zâmbetul ei larg.
Soldații se retraseră laolaltă în goană oarbă din calea reginei și Monulf înțelese de ce: la picioarele ei se zvârcoleau umbre negre care se încolăceau în jurul oricărui trup viu, lăsându-l fără suflare. Ase, rămasă singură, se opri. Udă de sânge și murdară de noroi, stătea în mijlocul morților cu o expresie rece. Umbrele se încolăciră în jurul picioarelor ei, urcându-i pe piept, pe gât. Ase deschise larg gura și lăsând capul pe spate le înghiți, sub privirile năucite ale soldaților care o urmăreau cu groază, așteptând s-o vadă prăbușindu-se, dansatoarea rămase în picioare, cu capul pe spate, rânjind inuman. Cu o smucitură brutală, se aplecă înainte și după câteva convulsii scurte, vărsă niște viermi lungi și negri care se zbăteau slab în pământ. Îndreptându-se încet, zâmbi din nou. Avea bărbia pătată de sânge și negreală.
Silueta acoperită de voal tresări și se trase înapoi și pentru prima dată, vocea reginei răsună în mințile tuturora.
– Dansatoarea sinistră… O preoteasă a zeului morții! Cum ai putut să te întorci împotriva semenilor tăi, împotriva vieții înseși?
Vocea reginei era limpede, ca un clopoțel de argint. Ase înaintă cu pași lenți, elastici și se opri în fața reginei. Înfășură poala voalului în jurul sabiei și o trase într-o parte, lăsându-l să cadă la pământ. Pentru prima dată, înfățișarea reginei era descoperită supușilor ei: înaltă și blondă, cu obraji delicați, ochi sticloși și spălăciți, buze înnegrite și uscate. Deschise gura mută și în mințile oamenilor răsună sughițul unui plâns scurt.
– Soarele se va stinge, vorbi Dansatoarea. Pământul se va usca și va rămâne doar praf și întuneric. Te-ai întors împotriva firii. Trăiești de frică. Ai respins privilegiul morții și ai aflat că poți schimba nebunia pe-o jumătate de viață, strâmbă și pătată de putreziciune.
– Nu e nebunie să nu vrei să fii înghițit de întuneric! Zbierătul nestăpânit al reginei mugi în mințile oamenilor. Uită-te la cei pe care i-ai omorât? Unde sunt acum? În lumea de dincolo? Știu preotesele că după ultima suflare e doar întuneric și nimic?
Dansatoare se încruntă și aerul vibră de furia ei.
– Ai sacrificat prea mulți, răspunse ea cu asprime, ca Moartea să fii trimis după tine o simplă preoteasă. Există un motiv pentru care nimeni nu ar trebui să se întoarcă din somnul etern. E firesc ca nimicul să umple de groază, iar tu, femeie, te-ai trezit și-ți amintești nimicul.
Furia se risipi, și Dansatoarea continuă pe un ton mai cald.
– Îți promit că pot să te adorm din nou fără durere. Nu trebuie să fii singură. N-am venit să-ți iau viața, am venit să-ți mai dau o șansă la privilegiul morții.
– Moartea e un blestem, nu un privilegiu, scuipă regina și țipătul ei se izbi de gândurile înghețate ale oamenilor.
– Corpul tău nu va mai fi niciodată viu, răspunse Dansatoarea cu același glas blând. Putreziciunea dinăuntru avansează câte puțin în fiecare zi și se varsă în afară. O simți tot timpul și o vezi în fiecare dimineață în oglindă. Ți-e atât de frică să adormi încât preferi să-ți simți moartea? Asta numești tu viață? Ăsta nu e un blestem? Îți mai amintești cum era să dormi și să visezi?
– Și dacă mi-aș aminti, mi-ai aduce tu vise? Răspunse cu ranchiună și amăreală regina. Morții nu visează!
Dansatoarea își lăsă cele două săbii să cadă la picioare.
– Și nici tu. Îi aminti Dansatoarea. Am venit să te aduc acasă, la locul odihnei. Nu o să te iau împotriva voinței tale. Poți rămâne aici, cu supușii tăi, te poți întoarce la palat și răsăritul te poate găsi în dormitorul tău… în fața oglinzii tale, cercetându-ți înaintarea decrepitudinii la lumina palidă a dimineții. Anii se vor scurge ca și până acum și lumea se va ofili în jurul tău, regatul va sărăci și se va stinge în timp ce fața ta se va usca și se va înnegri. Îți vei bântui palatul acoperită de un giulgiu scânteietor, un cadavru acoperit de diamante. Când toată lumea va fi scăldată în penumbră și somn, tot ce-ți va rămâne va fi moartea și tu vei fi trează s-o trăiești pentru că ți-a fost frică s-adormi, iar eu nu voi mai veni a treia oară.
Regina sughiță într-un hohot de plâns sugrumat și se prăbuși în genunchi lăsându-și capul să atârne. Dansatoare făcu încă un pas înspre ea și îngenunche. Cu brațul stâng o îmbrățișă, lăsându-i capul pe umărul ei și cu mâna dreaptă retrase acul cel mare din păr.
– Îți promit că vei adormi fără durere și voi fi aici cu tine până când somnul te va cuprinde cu totul. Nu-ți fie frică, odihnește-te. Mut, acul străpunse gâtul reginei ale cărei tânguieli moi umplură liniștea câmpului. Un sughiț scurt le opri jalea și fără nici o zbatere, trupul ei se înmuie în brațele Dansatoarei. Pumnul drept i se desfăcu, lăsând să se rostogolească pe pământ un pumnal argintiu, acoperit de simboluri străine, pe care-l ținuse ascuns în faldurile rochiei. Sub ochii lui Monulf, chipul reginei se înnegri și se uscă. Carnea ei se prefăcu în praf și se risipi, lăsând în urmă oase.
La capătul câmpului, Luna Roșie apusese și tot ce rămăsese era un cer picurat cu miliarde de stele palide. Oamenii aprinseră torțe și la lumina aurie a focurilor, văzură rămășițele războiului. Cadavre de oameni și cai zăceau amestecate în pământul răvășit, arme închegate de sânge, corpuri murdare și obosite și în mijlocul lor, un giulgiu alb, scânteietor, viermi negri nemișcați, oasele reginei și crunta Dansatoare albastră, pielea ei albă mânjită de pământ, sânge și praf. Regatul era a lui Monulf.
