Dansul Azrei (prima parte)

Încerc să mă conving că nu-ți datorez nimic, deși prin lașitatea mea te vei naște tu, urmașa mea. Plănuiam să apari înainte să ajungem în sistemul Sirius. Dar ceva m-a oprit, o intuiție, sau poate doar mi-a fost frică. Oricum, e mai bine că nu te-am adus în Sirius. Seamănă prea mult cu casa noastră, dar ce știi tu de ea? N-o să știi nimic și e foarte bine așa. Următoarea destinație e Steaua lui Luyten, deși localnicii îi spun altfel. Am citit puțin despre societatea lor, destul cât să nu simt vreun regret că n-o să apuc s-o văd. E cam anacronică, înapoiată, chiar barbară în anumite aspecte. O mână de oameni trăiesc vieți scurte, de pe-o zi pe alta, în niște habitate primitive, în jurul unei stele lipsite de importanță, într-o societate măruntă. Le trebuie doar un secol mai prost, o serie de decizii nefericite, o singură revoltă a muncitorilor ca să devină un sistem fantomă. Dar ce te ostenesc cu prostiile astea. Tot ce contează e că nu-i deloc ca acasă. Aici, o să fii o zeiță.

A ta, Yuval

 

1

— Voi aveți sindicate acolo, în paradis? am întrebat-o în timp ce-mi puneam salopeta.

— Desigur, fiecare e în cel puțin trei, a răspuns Dalia trăgându-și costumul spațial peste salopetă. Eu eram înscrisă în sindicatul glumeților, al pictorilor și, desigur, cel al pierde-vremiștilor. Mai organizam din când în când o grevă, ca să ne mai vedem și noi, să cântăm cât de bine ne e.

— Nu vă vedeați deloc la „muncă”?

— Foarte rar. Glumeții își fac treaba la cafenele sau în baruri, înconjurați doar de cei lipsiți de umor. Pierde-vremiștii pierd vremea pe unde apucă, dar nu-i distingi de restul oamenilor. Pictorii sunt cei mai nesuferiți, stau singuri prin ateliere, parcuri, pe acoperișuri sau chiar în mijlocul pasarelelor, cu șevaletul, pensula, pânza și o privire mereu încruntată, iar singurul lucru pe care îl au în comun e că fug unii de alții, pentru ca tot ceea ce văd să nu fie privit de niciun alt pictor.

— Dar cine vă aduce cafeaua și berea? Cine vinde pânzele și pensulele? Cine construiește navele spațiale? am întrebat-o.

Îmi masam antebrațul stâng. Mă durea de o săptămână.

— Roboții, desigur.

— Ah, da, desigur.

— Au și ei sindicatele lor.

— Mă gândeam eu. Au și greve?

Verificam costumul Daliei și mă uitam la vopseaua jupuită de pe casca ei. Își pictase un mozaic colorat, dar expunerea la vid și radiații aproape că-l ștersese.

— Evident! Roboții se strâng în hale virtuale să discute între ei, apoi vin la noi să ne ceară mai mult de muncă. Vezi tu, ei doar pentru asta trăiesc. Cea mai mare plăcere a lor e să ne aducă cafea și să ne prepare cocktailuri, să construiască navele, habitatele și zgârie-norii, să îngrijească pomii, iarba din parcuri și toate celelalte lucruri. Așa că noi, oamenii, ne strângem în cafenele să discutăm, în final le spunem cu tristețe că nu putem să le dăm mai multă muncă, pentru că nu avem nevoie de mai multe lucruri. Am putea să le dăm mai mult de muncă unor roboți doar dacă luăm din treburile altora. Nu ar fi deloc corect.

Îmi puneam propriul costum spațial.

— Totuși dacă ne amenință în continuare, noi…

— Dar cu ce vă amenință? am întrerupt-o. Că n-o să mai muncească?

— Ah, desigur că nu. Roboții ar intra în depresie dacă n-ar mai munci. Nu. Ne amenință că ne aduc cafelele prea reci sau prea amare, cocktailurile cu prea mult sau prea puțin alcool, că plantează buruieni în loc de trandafiri, că o să construiască numai case urâte. Așa că noi, oamenii, discutăm și ajungem la un compromis. Ne ducem la roboți și le promitem că vom bea și mai multă cafea, vom cere cocktailuri și mai complicate, vom picta pe pânze de două ori mai mari, vom dansa până ni se tocesc mocasinii, vom merge în și mai multe vacanțe, vom cere să ne construiască și mai multe parcuri și lacuri și râuri…

— Și râuri de miere și păduri cu copaci de puf și încă o vilă cu piscină pentru fiecare, am continuat.

— Exact, mi-a spus Dalia zâmbind și mi-a făcut semn să mă întorc ca să-mi verifice costumul spațial.

Ceasul de pe peretele vestiarului a bătut de trei ori, semnalând începutul turei. Am oftat. Dalia mi-a mângâiat obrazul și mi-a spus:

— Hai că o să fie bine și dacă n-o să fie bine. Avem bani pentru cel puțin trei luni. Greva o să fie o vacanță, dormim toată ziua, bem toată noaptea. Poate o să mă duci să-ți cunosc tatăl. M-ai tot amenințat cu asta de un an și încep să cred că blufezi.

Am râs, am aprobat dând din cap și am sărutat-o pe Dalia. Ne-am pus amândouă căștile și ne-am verificat sigiliile costumelor. Am părăsit vestiarul și am plutit către ecluză. Eram în imponderabilitate. În timp ce încăperea se depresuriza, i-am spus pe canalul nostru privat:

— Tot nu înțeleg de ce ai venit aici.

— Ca să salvez o prințesă, evident, mi-a răspuns Dalia.

— Ah, da, evident…

2

Cum pleci de pe Pământ, lași sistemul solar în urmă și o iei înspre Epsilon Eridani. Pe la jumătatea drumului te întorci ușor înspre Sirius, dar nu te oprești la astrul gigant, ci mai zbori încă vreo câțiva ani-lumină până la o stea mică și roșie pe care nici nu o vezi cu ochiul liber de pe Pământ. În vechile cataloage i se spunea Steaua lui Luyten. Noi, cei care locuim în jurul ei, îi spunem Nona. A doua planetă – Nobidus – este una terestră, de trei ori mai masivă decât Pământul, cu gravitația la suprafață de două ori mai mare. Face o orbită întreagă în jurul stelei în doar optsprezece zile (standarde) și este învelită de o atmosferă toxică. Nu locuiește nimeni pe suprafața ei. Are o singură lună fără atmosferă, puțin mai mare decât cea a Pământului și la fel de gri. În jurul lunii orbitează metropola Santos e Todos. Populație: o sută de milioane.

Ghidul Călătorului Interstelar – Nona

— Greva o să țină două zile, două luni sau, naiba știe, poate chiar un an întreg, ne spunea Javier, șeful, pe canalul general în timp ce zburam în vid către una dintre carenele din șantier. Vă spun de acum că, oricât o să dureze greva asta, eu mă pensionez în trei luni. Deci, vreau s-o împachetăm frumos-frumos. Să nu atârne niciun fir. Să nu se scurgă nicio țeavă. Vreau să stea la naftalină bine mersi și un milion de ani. După ce om fi murit cu toții și când o veni rândul porumbeilor să se joace de-a civilizația, vreau ca până și afurisiții ăia de șobolani zburători să poată să termine de asamblat cargoul ăsta. Dacă faceți treabă bună, fac cinste la Pionierul. Hai, să-i dăm bice. În zece ore începe vacanța.

Apoi Javier ne-a dat fiecăruia de muncă. Pe mine m-a pus să sudez fire.

După treisprezece ore, încă sudam fire. Mă durea cumplit antebrațul stâng. Simțeam că-mi ies ochii din orbite și că-mi explodează capul la fiecare mișcare mai bruscă. Abia mai puteam să țin torța în mână. Totuși, cu toate durerile astea eram obișnuită. Știam că trec după trei beri. Ceea ce mă măcina cu adevărat erau ratele la apartament. Dacă greva chiar ține un an? Dacă n-o să mai am cu ce plăti ratele? Sau, dacă, după o săptămână de stat împreună, fără muncă, Dalia se va plictisi de mine? Ca să scap de grijile astea mi-ar trebui cel puțin șase beri.

Am strâns torța, am pus o clamă peste fir, am sudat și am savurat durerea din antebraț și cea din spatele ochilor. Tâmplele îmi pulsau odată cu bătăile inimii. O mătușă făcuse atac vascular cerebral. I s-a spart o venă în cap și a rămas paralizată pe jumătate de corp. Înainte de accident, ținea discursuri lungi despre drepturile muncitorului în sufragerii înăbușite de fum de țigară, mereu cu un pahar de vin în mână. După, abia dacă mai putea să lege o frază coerentă. Dacă fac vreodată atac cerebral îi voi spune Daliei să mă sufoce în somn.

Dalia se mutase cu mine în urmă cu doi ani și de atunci am început să plătim ratele în avans. Apartamentul meu are două camere, un dormitor și o sufragerie. În baie avem o cadă în care abia încăpem amândouă, dacă stăm cu genunchii lângă piept. În bucătărie ne înghesuim când gătim. Dar din sufragerie vedem copaci adevărați. Sunt chiar și câțiva porumbei.

Am tras încă un metru de fir peste grinda de metal până să scot altă clemă. Știam că sudura n-ar rezista în timpul accelerației și ar trebui refăcută după grevă. M-am uitat printre grinzile cargoului și printre schelele șantierului, către Nobidus. O furtună acapara emisfera nordică a planetei. Fulgere sclipeau pe fața întunecată. Vedeam și câteva stele temporare, plimbărețe. Erau motoarele navelor care veneau sau plecau.

Am tras un metru de fir din rolă. M-am deplasat de-a lungul grinzii. Am sudat o clemă peste fir și am mers mai departe. M-am uitat la lună. Orbita metropolei ne-a adus deasupra emisferei iluminate de soare. Vedeam orașele miniere presărate prin cratere sau pe platouri. Le recunoșteam după norul de praf care le învăluia, bule mici de atmosferă create de mașinăriile care săpau după zăcăminte. Am tras un metru de fir. Am sudat clemă peste el. Ascultam zumzetul colegilor de pe canalul general: glume, râsete, planuri pentru seară întrepătrunse cu înjurături. Mă calma.

Mai aveam doar zece metri de sudat. Dalia, Javier și alți trei manevrau sistemul de răcire înspre pupa cargoului. Dalia mi-a făcut cu mâna. Era deja cu spatele la mine până să apuc s-o salut. Am privit o vreme casca ei colorată. Încă se mișca grațios ca o rândunică și după aproape paisprezece ore de muncă. Se învârtea în jurul sistemului de răcire, un tub cât un apartament.

În zilele următoare voi dormi până la amiază și cel mai mare efort fizic va fi să duc berea până la gură. Vom vedea filme și spectacole de teatru, poate trecem și pe la festival. Au trecut trei ani de când o navă interstelară a oprit în sistemul nostru și, mereu când se întâmplă asta, metropola prinde viață. Au trecut trei ani de când am cunoscut-o pe Dalia.

Urma să pun încă o clemă peste grindă, dar a început să oscileze. Conversația din căști s-a oprit. Nimeni nu mai înjura, asta m-a îngrijorat mai mult decât bucata de metal care dansa în fața mea. M-am uitat în spate, o căutam pe Dalia.

Tubul de răcire se învârtea haotic. Lovea din când în când scheletul cargoului. În jurul lui mișunau colegii ei. Am auzit o voce pe canal:

— Medic!

Am recunoscut vocea lui Raul.

Paramedicii purtau costume roșii. Zburau rapid printre schelele șantierului, propulsați de rachete cu gaze inerte. Au scos două corpuri din spatele tubului. Le-au băgat pe fiecare în câte o bulă de plastic, pe care le-au presurizat cu aer. Apoi au zburat cu ele înspre ecluză.

Vreo zece tehnicieni au înconjurat tubul și au reușit să-l oprească. Nu aveam cum să-i ajut. Cel mai util lucru pe care puteam să-l fac era să-mi termin munca. Mâna îmi tremura. Am auzit iar vocea lui Raul. Mi-a luat ceva să-mi dau seama că e un canal privat, nu cel general. Mi-a spus să vin imediat la infirmerie.

— Mai am cinci clame. După, ies din tură.

— Maya! Vino. Acum.

În spatele meu a apărut o colegă. Mi-a pus o mână pe umăr, deși prin costumul spațial nu am simțit atingerea, și mi-a făcut un semn către ecluză. I-am înmânat torța, firele și clamele. M-am uitat la suduri. Oare am făcut o treabă atât de proastă de au trebuit să mă înlocuiască? Totuși, la ce se așteaptă, mâna oricui începe să tremure după aproape paisprezece ore de muncă, bine, mai puțin a Daliei.

Ecluza s-a închis în spatele meu. Încăperea a început să se presurizeze. O colegă m-a ajutat să-mi dau jos costumul. Nu aș fi reușit fără ea. Nu-mi mai simțeam mâna stângă.

Am plecat cu mintea în ceață. Am luat liftul către infirmerie, care se afla într-o zonă cu gravitație. În infirmerie l-am văzut pe Javier. Bătrânul era întins pe o masă, încă în costumul spațial, fără cască. Mușca dintr-o cârpă și scotea sunete guturale. Nu mai avea picioare.

Celălalt trup nu mai avea cap.

Casca fusese zdrobită. M-am apropiat destul cât să văd bucățile de sticlă, ceramică și metal amestecate cu păr, piele, fire de păr și bucăți de creier. Toți aveam aceleași costume, dar de-a lungul anilor, după atâtea peticiri, fiecare căpăta personalitatea proprietarului. Nu am văzut mozaicul de pe spatele căștii, ci doar vopseaua jupuită de expunerea la vid și la radiație de pe brațe. Acel trup inert, fără cap, era al Daliei.

Am vomitat și am leșinat.

M-am trezit întinsă pe un pat, cu antebrațul bandajat și o asistentă deasupra mea. Auzeam voci înăbușite, amestecate.

— Uite, aici sunt niște calmante.

— Incredibil, încă îi bate inima.

— Te vor ajuta cu somnul.

— Adu-mi laringoscopul!

Un răcnet: Javier.

— Două mili de Midazolam!

— Trebuie să-i deschidem traheea.

— Ești în șoc. Îți voi administra…

— Mă numesc Miron, a spus o voce nouă, calmă.

— N-am mai văzut așa ceva în viața mea!

— Sunt de la consulat.

— Ce rapid ați ajuns! Da, ea este…

— Am înțeles corect, vine din sistemul solar Epsilon Eridani?

— Nu mai e în stare critică, putem să-l mutăm.

— Sau din Epsilon Indi, naiba știe. Întreab-o pe gagică-sa.

— Cine? Ea? E trează? Dacă este din Eridani, ar fi o șansă…

— Nu. Inima încă-i bate. Nu pune ora decesului. Nu încă.

— Trebuie să închidem artera, pierde prea mult sânge.

— Nu! Asta ar împiedica, ah, procesul…

Când m-am trezit, infirmeria era goală, cu excepția unui barbat în albastru. Stătea pe un scaun, picior peste picior. Citea de pe o tabletă și fredona. Am tușit, bărbatul s-a ridicat. Mi-a pus întrebări despre Dalia, da, vine din Epsilon Eridani, sau cel puțin așa mi-a zis, naiba știe, n-am cum să verific, a sosit acum vreo trei ani, nu știu de ce a venit, cred că are vreo treizeci de ani, n-am întrebat-o niciodată. Unde e? Pot s-o văd? Nu încă, mi-a răspuns bărbatul. Trupul Daliei a fost dus la consulat, poporul ei are anumite tradiții în astfel de situații care trebuie urmărite cu grijă.

Mi-a revenit imaginea trupului ei. Întins pe targă. Inert. Capul zdrobit. Am întrebat de înmormântare. Când e, unde e? Nu am vorbit niciodată cu Dalia despre cum am vrea să… Suntem încă tinere, de ce am fi vorbit?

Bărbatul mi-a spus să nu-mi fac griji, se va ocupa el. M-a trimis acasă.

Ajunsă în apartamentul meu, mi-am amintit de calmante. Am luat trei. Am adormit imediat.

Ziua următoare, pe jumătate adormită, am întins o mână pe partea ei de pat. Nu am simțit-o lângă mine. Trebuie să se fi trezit deja. M-am gândit că mă așteaptă cu cafeaua pregătită, poate s-a și răcit. Mi-am imaginat-o cocoșată pe taburet, în fața șevaletului, cu pensula în mână. Aș fi vrut să lase pensula, să se întindă lângă mine, să mă ajute să alung coșmarul din care m-am trezit, să mai dormim puțin. A început greva, suntem în vacanță, hai să mai dormim. M-am ridicat. Era un aer mohorât. Nu mirosea nici a cafea, nici a vopsea. Draperiile erau trase, geamul închis și Dalia era moartă.

3

În orbita lunii planetei Nobidus, pe lângă metropola Santos e Todos, se mai află alte câteva zeci de orașe orbitale. Dintre ele, un oraș notabil este Jodoturino, care găzduiește singurele habitate sanctuar ale sistemului Nona. În el trăiesc sute de specii de mamifere, reptile, păsări, pești, insecte, cât și o floră bogată. Altfel, în multe dintre parcurile habitatelor dormitor ale sistemului veți observa specimene de Columna Livia Astra. Această specie nu se află pe lista celor protejate în sanctuar dintr-un motiv simplu: habitatele noastre sunt mediul lor natural. Aceasta este o specie unică sistemului solar Nona. Poate fi diferențiată de speciile de porumbei indigene Pământului prin aripile scurte, o adaptare la mediul de gravitație variabil întâmpinat în habitate. Un alt punct de interes, aflat într-o orbită joasă a planetei Nobidus, probabil cel mai straniu loc de vizitat, este Ciudad de los Muertos. Populație: 0.

Ghidul Călătorului Interstelar – Nona

Am reușit să mă dau jos din pat abia spre seară. Am sunat la consulat. Mi-a răspuns Miron. Avea o voce pițigăiată și părea fericit. L-am întrebat de înmormântare, am cerut să o văd pe Dalia, i-am zis că-i dreptul meu, l-am amenințat, l-am implorat. Mi-a răspuns, cu același ton calm:

— Tradițiile poporului ei sunt, ah, puțin diferite, vă voi anunța când puteți să veniți. Aveți răbdare.

Greva a început cu o zarvă care a acaparat toate canalele de știri. Șantierul Santos e Todos s-a închis, la fel și Santos e Miro, Galavitamo, iar ancorajele din Jodoturino mai acceptau doar cele mai critice contracte de mentenanță.

În a doua zi de grevă, nu m-am ridicat din pat. Ascultam știrile la volum maxim, mă holbam la șevalet, la mozaicul care acoperea doar jumătate din pânză. Dalia îmi spusese că o să aibă sens doar după ce-l termină. „Lucrezi la un cadou pentru mine în dormitorul meu?” o întrebasem; Dalia doar mi-a zâmbit.

— Fiecare săptămână de grevă ne va costa zece miliarde Ks! spunea un bătrân pe ecran. Pierderi care vor ajunge, direct sau indirect, pe umerii cetățenilor Republicii!

Stăteam pe jumătatea mea de pat, lângă geam. Perdelele erau trase, singura lumină era cea a veiozei de pe partea Daliei.

— O sută de carene nu vor fi finalizate la timp! Trebuie să vă reamintesc, dragi concetățeni, că întreaga noastră societate croită aici, în jurul acestei mici stele, prosperă datorită unor forțe economice balansate ca pe vârful unui ac!

În a treia zi nu am mai ascultat știrile. Am făcut ordine în șifonier. Am spălat hainele Daliei. Le-am împachetat mai frumos decât le-a ținut ea vreodată. Am spălat geamurile, chiuvetele, cada, toaleta, am curățat aragazul și cuptorul. Am șters praful de pe masă și noptiere. Nu m-am atins de șevaletul Daliei. Apoi m-am aruncat în pat, pe partea dreaptă, a mea. Simțeam bătăile inimii în tâmple și aveam un junghi între coaste. Printre perdele venea lumina zilei, blestemată zi, nici măcar nu era adevărată, nici măcar nu era lumina soarelui, ci doar o zi simulată, becuri în tavanul parcului. Perdelele nu-mi acoperă tot geamul. Tot auzeam știrile prin pereții subțiri, de la vecini.

— Un salariu de început, repet, de început, pentru un tehnician într-un astfel de șantier este deja de două ori mai mare decât salariul mediu din metropolă! auzeam vocea gravă a unei doamne de la știri.

Da? Și e fix cât salariul median, m-am gândit. Am înghițit ultimele două calmante.

În a patra zi am făcut cumpărături: orez, ciuperci, un pachet mic de carne la reducere, aproape expirat. Le-am aruncat într-o tavă și tava în cuptor, fără condimente. Încă auzeam știrile de la vecini. Mi-am pus căștile. Am ascultat muzică cu versuri, apoi fără, am pus jazz, apoi techno. Nu aveam chef de nimic. Nu mai voiam să mă gândesc la grevă, la rate, nici la trupul Daliei pe targă, fără cap, cu puținele șuvițe care i-au rămas îmbibate în sânge sau la bucățile de creier lipite de costumul ei spațial. Azi aveam amândouă programare la frizer și bilete la operă. După aia am fi ieșit, firește, la bere cu Javier și ceilalți, la Pionierul, sau poate am fi căutat un bar nou. Colegii mă tot sunau și-mi scriau. Nu le-am răspuns. Am citit mesajele pe diagonală, doar cât să văd că Javier era în regulă, doar olog.

Am pornit știrile. O doamnă cu părul gri și cu jumătate din față arsă de la expunerea la vid cita statistici despre cei care lucrau pe șantierele navale: mai toți se pensionează timpuriu, au dureri cronice și răni profesionale, trăiesc, în medie, cu zece ani mai puțin decât media de viață din metropolă. A înșiruit accidente din ultimul an: contuzii, arsuri de vid, plămâni perforați, mâini și picioare rupte, orbire, asurzire. N-a spus nimic despre craniul strivit al Daliei sau despre bucățile de creier plutind în vid. Cu o săptămână în urmă, Dalia a spălat geamurile pe exterior, stând pe pervaz doar pe degetele mari precum o balerină, iar acum trupul ei zace pe o targă nici nu știu unde și nici nu pot s-o văd.

Carnea s-a ars în cuptor. Am pus-o, oricum, în cinci caserole și am mâncat ce n-a încăput. Am verificat contul bancar. Am plătit rata și întreținerea pe luna curentă. Nu mai aveam pentru următoarea. Împreună calculaserăm că avem economii pentru trei luni, cu tot cu ieșiri și vacanțe, dar nu aveam acces la contul Daliei.

În a cincea zi, mi-am căutat un loc de muncă. În a șasea, am început să lucrez la o cafenea. Se afla lângă o universitate, într-un habitat deschis. Dacă mă uitam în sus puteam să văd suprafața cealaltă a habitatului și, uneori, câțiva nori. Așa că-mi țineam privirea în podea. Ajungeam prima și plecam ultima, după ce închideam. Veneau numai studenți tineri și profesori bătrâni. După cinci zile de lucru, într-o după-amiază când nu era niciun client, șeful m-a tras deoparte.

— Ai spart cinci căni și trei farfurii. Ai greșit o treime din comenzi. Dar asta nu-i tot, a spus șeful, a făcut o pauză, s-a apropiat de mine și mi-a pus o mână pe umăr, Maya, miroși a alcool.

Am revenit acasă. Trebuia să fac iar ordine și curat. Să mă duc la cumpărături. Să sun la bancă să cer o amânare. Am mâncat ultima caserolă. Duhnea. M-am trântit în pat. Abia după mult timp m-am sculat și am văzut un apel pierdut de la consulat.

4

Popoarele unite ale sistemului Epsilon Eridani împreună cu Ordinul Înălțat și Benevolent al Benedictinilor (situat în sistemul Sirius), operează împreună circuitul palladium-3 timp de 505 ani (standard). Itinerariul acestuia este: Tau Ceti, 5.83 ani-lumină, Epsilon Eridani, 7.8 ani-lumină, Sirius, 5.85 ani-lumină, Steaua lui Luyten, 1.17 ani-lumină, Procyon, 4.94 Dx Cancri. Navele de clasă Spelca-R ating o viteză de croazieră de 0.17c. Se află 21 de nave în operare pe circuitul palladium-3, cu încă 12 proiectate să intre în circuit în următoarele secole.

Ghidul Călătorului Interstelar – circuitul Palladium-3

Femeia a deschis ochii pentru prima oară în viața ei.

S-a trezit dintr-un somn dulce, odihnitor, plin de vise care nu-i aparțineau. Din aceste vise a învățat multe. Știa să vorbească, ce este un pat, o pernă, o încăpere, o clădire, un habitat, o planetă, o stea. Știa că poartă haine și că așa se cuvine, căci a fi dezbrăcată de față cu altcineva este ceva foarte special. Știa că are un corp, două mâini, două picioare, un creier în care, cumva, se află ea – doar că cine, sau ce, este această ea, nu avea habar. Știa cum să aibă grijă de ea, să se spele, să mănânce, să bea. Știa că trebuie să respire și a devenit conștientă de mișcările pieptului. Sub coaste sunt doi plămâni, iar între ei o inimă care împinge un lichid numit sânge prin culoare numite vene sau artere sau capilare. Și-a dat seama că îi era foame, o senzație pe care o simțea în gât, o durere potolită doar prin procesul de a mânca. Știa că noaptea trebuie să dormi, iar ziua trăiești. A simțit pentru prima oară un sentiment, era entuziasmată să înceapă să trăiască.

S-a gândit la toate acestea în timp ce se uita la bărbatul care stătea aplecat deasupra ei. Acesta zâmbea și fredona.

A început să-și miște mai întâi mâinile, cu grijă, apoi s-a ridicat din pat. A făcut fiecare mișcare lent, fascinată de fiecare senzație. Aici e mușchiul bicepsului; dacă îl încordează, antebrațul se apropie de piept, aici e mâna, are cinci degete, poate să le miște pe fiecare în parte. S-a ridicat în picioare, ah, aici e cvadricepsul, gluteus maximus, toți mușchii spatelui. Și-a dat seama că știa deja cum să-i controleze pe toți ca să meargă, să alerge, să apuce un obiect și să-l pună la loc sau să-l arunce, era entuziasmată să încerce fiecare gest în parte, să vadă cum se simte, iar apoi să descopere mișcări noi, pe care nu le-a visat. Sub tălpile goale simțea o mochetă moale. A examinat încăperea – pereți vopsiți în albastru, un pat, o masă, trei scaune, un ecran și niște instrumente medicale. O ușă. A început să-și simtă ochii uscați. Ah, da, s-a gândit, trebuie să clipesc! A făcut cu grijă un pas, îi făcea o plăcere enormă să-și simtă mușchii lucrând. Voia să meargă, nu, să alerge! Să sară, să cadă pe mocheta moale, să se rostogolească pe ea, să se ridice și să se arunce din nou pe pat. Nu a făcut-o, știa că nu se cuvine.

S-a uitat la bărbatul care făcuse un pas în spate ca să-i dea spațiu. Încă zâmbea. Acesta a ridicat o mână și s-a prezentat:

— Mă numesc Miron di Amos Perunovici, consul de gradul trei al Consulatului Republicii Nona, în acest moment, reprezentant al poporului Epsilon Eridani din jurul stelei cu același nume. Dar puteți să-mi spuneți Miron.

Femeia l-a ascultat și și-a dat seama că știa ce înseamnă toate acele cuvinte. Nu așa ar fi trebuit să se trezească. Nu într-un pat, în stilul ăsta, nu cu un singur alt om alături de ea. Bărbatul nu vorbise în limba Eridaniană. Totuși, femeia îl înțelegea. Nu se afla în sistemul Epsilon Eridani.

Se afla într-un consulat, în jurul altei stele, în gazda altei societăți. Da, desigur că acesta e un reprezentant al poporul ei, al celor din Epsilon Eridani. Știa că „Miron” e numele mic, „Perunovici” trebuie să fie numele de familie, preluat de la părinți, iar „di Amos” o fi locul unde s-a născut, sau un semn de apartenență la o anumită etnie. Știa că, în astfel de situație, o formă generică de salut ar fi să-i ia mâna lui în a ei, să o strângă, nu prea tare, nici prea moale, și să se prezinte la rândul ei. A observat că mâna bărbatului tremura. I-a strâns-o, nu a spus nimic. Nu putea să se prezinte. Nu avea un nume.

A mâncat cea mai bună omletă din viața ei, prima, de altfel. A savurat un pahar cu apă.

— V-a plăcut? l-a întrebat el.

Femeia a încuviințat.

— Vreți și un suc?

— Da.

— De mere, portocale sau extract de ciuperci?

— Da. Le vreau pe toate.

Și așa au vorbit tot restul zilei. Miron o întreba, cu răbdare, cum se simte. Îi cerea să descrie fiecare senzație. Îi explica lucruri din viața de zi cu zi, o întreba dacă le înțelege, ea îi spunea ca da, erau lucruri pe care le știa deja, din vise.

— Înțelegeți cum știți toate aceste lucruri?

Femeia a încuviințat, i-a explicat procesul prin care trecuse așa cum îl știa din vise. Înainte, ea a fost altcineva. Acea persoană nu mai exista, femeia nu știa circumstanțele prin care predecesoarea își încheiase existența, dacă fusese alegerea ei sau nu. Înainte ca ea, noua persoană, să se trezească, a avut acele vise. Primul ei gând a fost că nu erau normale, că, de fapt, erau întrutotul altceva și a le numi „vise” era doar o analogie stângace.

La sfârșitul primei zile, Miron a lăsat-o singură în cameră. Femeia și-a făcut toaleta, concentrându-se, fascinată, pe fiecare senzație. Pe firele periuței pe dinți și pe gingii, pe gustul mentolat al pastei de dinți. A stat în duș câteva ore, simțind cum curgea apa rece sau caldă pe piele, căci alterna între ele. Abia după aia s-a săpunit și a fost iar asaltată de o senzație complet nouă, plăcută. A ieșit din duș cu pielea încrețită și s-a îmbrăcat în pijama. A adormit imediat. A avut vise adevărate; în ele a retrăit toate noile senzații din acea zi, dar amestecate. S-a spălat pe dinți cu gălbenușul cremos al omletei, a mâncat pastă de dinți cu lingurița și s-a întins și tăvălit pe mocheta care acum acoperea fiecare perete al încăperii. În vis gravitația devenise o forță opțională, doar concentrându-se putea să schimbe direcția ei sau să o oprească de tot. A plutit în cameră, a mers pe pereții albaștri, a sărit spre mocheta de pe podeaua care devenise tavan. Apoi, pentru un scurt moment, se afla altundeva, în imponderabilitate, înconjurată de pereți negri, doar că nu erau pereți, nu se afla într-o încăpere, ci într-o cușcă de schele de metal, în spațiu, în vid, înconjurată de carene în proces de asamblare. Vedea un disc colorat, o planetă învelită de o atmosferă maro, o furtună cu fulgere pe partea întunecată și o lună gri fără atmosferă, presărată de cratere. S-a trezit și, pentru un moment, s-a simțit confuză, de ce nu era mochetă pe tavan? De ce nu putea să inverseze gravitația și să se ridice astfel din pat? A încercat să-și amintească ultimul vis, să-și imagineze acea scenă, unde se afla? Dar imaginea a dispărut imediat ce s-a trezit.

S-a dat jos din pat și și-a amintit cât de plăcut era să meargă, să se miște. Era curioasă ce se afla dincolo de ușa camerei sale, dar nu se simțea încă pregătită. Mai avea atât de multe de învățat despre lumea în care se trezise. Miron i-a arătat cum să folosească o tabletă, așa că a început să se intereseze despre orice i-a trecut prin gând. A citit despre istoria poporului din Nona, despre circuitul interstelar Palladium-3, dar ceea ce i-a captat atenția au fost dansurile.

A aflat de la Miron că pe predecesoarea ei o chema Dalia și că murise într-un accident. Femeia a trăit un sentiment nou, ca un gol în stomac, o amărăciune puternică, un dor imens de a o fi cunoscut pe Dalia.

Miron i-a spus că Dalia a avut o prietenă și a întrebat-o dacă ar vrea s-o cunoască. Femeia a încuviințat imediat.

5

Străbunii popoarelor care locuiesc în jurul stelei Sirius au fost chibzuiți când au început să se joace cu codul genetic al copiilor. Le-au prelungit viața, dar nu le-au dat nemurirea. Siriusienii încă îmbătrânesc. Trăiesc maximum o mie de ani. Totuși, uite ce au reușit. Spre exemplu, circuitele astea interstelare pe care le-au creat sunt niște nimicuri pentru ei, proiecte de pasiune, hobby-uri. Ne-au inclus și pe noi, Eridienii, dar să nu crezi că avem vreun rol important. Societatea lor e una impresionantă, trebuie să recunosc asta deși nu sunt de acord cu multe aspecte. Cum poate să prospere spiritualitatea într-o societate interstelară? În fine, Siriusienii știu că vor muri, așa că nu-și pierd timpul. Apropo, știi cât e media de viață în Epsilon Eridani, unde toată lumea e nemuritoare? Cam patru sute de ani.

Siriusienii sunt cam caraghioși, cu cele patru mâini ale lor și cu ochii ăia mari. Arată ca niște maimuțe, ha ha. Maimuțe spirituale interstelare.

În fine, doar amân. Yuval

— Maya-Teanna Haunca? Puteți să veniți la consulat.

— Când e înmormântarea?

— Hm? Ah, puteți să veniți oricând puteți. Vă trimit adresa.

Consulatul se afla în cartierul administrativ, în cel mai mare habitat al metropolei: un cilindru de trei kilometri diametru și nouă în lungime, aflat în centrul suprastructurii unde erau adăpostite toate habitatele, fabricile, reactoarele și fermele care împreună formau metropola Santos e Todos. Ca toate celelalte habitate, se rotea pentru a simula gravitația.

Odată ieșită la suprafață din stația de tramvai m-am trezit sub coroana bogată a unui copac. Am ieșit din umbra acestuia să mă orientez. Pământul se curba în sus, atât în stânga cât și în dreapta, până să se întâlnească pe partea cealaltă. Parcul era, de fapt, o pădure, o bandă care înconjura toată circumferința habitatului. Acesta era atât de mare încât avea un microclimat. Cârduri de porumbei zburau prin nori, poposeau în jurul axului central, unde gravitația artificială nu se simțea, între sorii artificiali presărați la câteva sute de metri de-a lungul axului central, care iluminau habitatul fără să lase mult loc pentru umbre. De-a lungul pădurii erau clădiri, unele atât de înalte, încât se înălțau până la ax și continuau pe partea cealaltă, ca niște spițe. Consulatul era unul din acele turnuri spiță.

Deși eram amețită, am continuat să mă uit în sus până m-am trezit întinsă pe jos, pe iarba umedă cu burnița dimineții. Știam prea bine că tot ceea ce vedeam, pădurea, turnurile, norii, iarba și cu mine ne rotim în jurul axului iar ceea ce percep drept gravitație e doar inerția care vrea să mă ducă în linie dreaptă, dar curbura habitatului mă ține, mă împinge în mișcarea asta circulară, nenaturală, și știu că-i straniu să mă simt așa, pentru că acasă, în habitatul meu închis, unde nu sunt spații deschise ca aici, aceeași forță mă împinge în podea. Doar că acolo am un tavan deasupra capului, iar iluzia rămâne întreagă. Când sunt afară, în spațiu, în imponderabilitate, printre schelele șantierului care-i de multe ori mai mare decât habitatul ăsta, mă simt cu adevărat liberă. M-am ridicat. Am mers până la consulat cu privirea în jos.

În turn, văzând tavanul încăperilor, am început să-mi revin. Ambasada sistemului Epsilon Eridani era la etajul 33. Am urcat. Gravitația se domolise în intensitate, căci mă aflam mai aproape de axul central în jurul căruia se rotește habitatul. M-a întâmpinat același bărbat, tot în albastru, și mi-a spus:

— Înainte să o vedeți, trebuie să vă spun că Dalia, femeia pe care ați cunoscut-o dumneavoastră, nu mai este.

Am vrut să-l întreb dacă scrie cumva „proastă” pe fruntea mea, dar am tăcut. Am intrat într-o cameră cu pereții albaștri și m-am gândit că e un loc straniu pentru a ține un sicriu.

Într-un colț era o masă, lângă masă erau două scaune. Dalia stătea pe unul dintre ele, cu spatele drept, cu mâinile în poală, cu privirea în jos. Avea o expresie distantă. Capul ei, care cu o lună în urmă fusese zdrobit, era ca nou, fără nicio zgârietură, cu pielea parcă mai fină și mai palidă. Singura diferență era părul ei; nu mai era lung, creț și voluminos, ci tuns periuță.

Femeia care părea a fi Dalia s-a uitat la mine cu o privire goală. Nu mi-a zâmbit, nu s-a încruntat, nu a arătat niciun semn că mă recunoaște. Am fugit la ea, m-am aplecat să o iau în brațe. Nu m-a îmbrățișat înapoi.

M-am simțit deodată stingheră și am eliberat-o din îmbrățișare. M-am uitat la bărbatul care stătea la câțiva metri, cu mâinile la spate și cu o privire neutră. Fredona. L-am ignorat, m-am așezat la masă și i-am luat mâna Daliei în a mea. Am mângâiat-o, am pipăit-o, am căutat orice semn că sunt într-un vis.

— Ești bine? am întrebat-o.

Femeia care arăta leit cu Dalia s-a uitat la bărbat, apoi iar la mine, a dat din cap afirmativ.

— Ce repede te-ai însănătoșit. Pe mine încă mă doare mâna. Ce ți-au dat de te-ai făcut atât de bine? O ceașcă din râul de miere, nu? am spus și mi-a venit să râd.

Femeia a tras aer în piept de parcă urma să vorbească, dar a tăcut. M-am aplecat peste masă, i-am șoptit:

— El e unul dintre roboții voștri, nu?

I-am zâmbit să-i arate că glumesc. Ah, ce aș vrea să fi fost totul doar un joc de-al ei! Mă uitam în ochii ei și așteptam să-i văd rânjetul, să-mi arate că totul a fost o glumă, că m-a prins, m-a păcălit. Doar că se uita în continuare confuză cu ochii ei mari, fără să clipească, fără să schițeze nici măcar un zâmbet. Dalia, trezește-te, hai să fugim de aici, să ne aruncăm în pat, să bem până nu mai știm de noi, să ne ducem să-l vedem pe Javier, știi că-i olog acum? S-a pensionat deja. Hai, Dalia, zâmbește.

Femeia care arăta leit cu Dalia și-a retras mâna. M-a întrebat:

— Poate o să vi se pară ciudat, dar puteți să-mi spuneți numele dumneavoastră?

— Ce-ai pățit, Dalia, te-ai lovit la cap?

M-a apucat un râs isteric. Imaginea accidentului mi-a revenit în minte, trupul în costum, inert, fără cap. Moartă.

Femeia s-a uitat iar la bărbat, nesigură, a schițat un zâmbet robotic care a dispărut imediat. M-am uitat la bărbat, nu mai fredona, și mi-am amintit ce mi-a spus adineauri: „Dalia nu mai e”. Respiram rapid. Simțeam că rămân fără aer.

Femeia a început să vorbească într-un ton monoton, de parcă citea dintr-un manual:

— Cunoștința dumneavoastră, Dalia, vine din sistemul Epsilon Eridani. Acolo, oamenii sunt diferiți.

A făcut o pauză, aștepta un răspuns. Îmi simțeam pulsul în tâmple și în palme. Mintea îmi era în ceață, nu mai puteam gândi. Abia am reușit să dau din cap în afirmativ.

— Sunt diferiți față de oamenii din Nona, față de dumneavoastră, a continuat femeia. Probabil știți că au o viață prelungită, nu suferă de boli, pot să intre într-un fel de hibernare timp de ani de zile, așa pot să îndure călătoriile interstelare.

Femeia a făcut o pauză, nesigură. Vorbea într-un mod nenatural, robotic, de parcă învățase limba noastră din cărți și era prima oară când o vorbea. Așa vorbea și Dalia când am cunoscut-o.

— Avem o abilitate de vindecare mult mai dezvoltată decât oamenii normali. Spre exemplu, cu îngrijirea medicală potrivită, putem să regenerăm un braț amputat, sau organe întregi, chiar și…

— Ți-a crescut capul la loc? Asta-mi zici, Dalia? Ai amnezie? Nu mă mai recunoști? Hai acasă. Hai să ne odihnim și o să-ți revii.

— Este mai complicat de atât. Mintea umană e foarte adaptabilă, chiar și cea normală, ah, adică fără modificările genetice pe care eu le moștenesc. Poate să-și revină din multe traume, e maleabilă. Iar în cazul nostru, al Eridienilor, vindecarea e cu atât mai completă datorită abilității noastre de regenerare. Chiar și așa, mintea nu e doar materia cenușie, neuronii se pot regenera, dar legăturile dintre ei… Ceea ce s-a pierdut nu poate fi mereu revendicat.

Mă uitam în gol, prin chipul femeii, atât de familiar, de frumos, și totuși atât de străin, căci părea a fi doar un robot. Avea nasul și pomeții ei, dar în ochi nu vedeam sclipirea Daliei, în colțul gurii nu vedeam ironia ei. Femeia își ținea mâinile pe masă, nemișcate, iar Dalia nu putea să stea locului.

— Și atunci cu cine naiba vorbesc? am întrebat-o.

— Permiteți-mi să vă explic printr-o analogie. M-am gândit la ea la sfârșitul primei zile din viața mea, când mă uitam la o înregistrare a unui spectacol cu mulți dansatori.

Părea mândră. Daliei nu-i plăcea să danseze, fusese singura privință în care a trebuit să fac un compromis. Femeia a continuat:

— Imaginează-ți o coregrafie dansată de o mie de persoane. Spectacolul lor are un ritm unic, complex, foarte frumos, în care niciun dansator nu are aceiași pași ca altul și, totuși, fiecare se mișcă în armonie cu ceilalți. Niciunul dintre ei nu știe în întregime dansul, ci doar pașii săi și pe cei ai vecinilor, cu care trebuie să se sincronizeze. Altfel nu ar fi un spectacol compus din o mie de oameni, ci ar fi o mie de oameni care puteau la fel de bine să danseze singuri, acasă. Fiecare are un rol unic, dar se mișcă cu toții la unison. Acum, dacă un dansator se rănește și trebuie să iasă din ring, în locul lui vine un novice care poate să învețe pașii celui accidentat de la colegii din jur și spectacolul rămâne exact la fel. Dar dacă jumătate din dansatori se rănesc în același timp și ies din ring, trebuie să fie înlocuiți de cinci sute de novici și nu mai sunt destui veterani care să-i învețe pe nou veniți. Unii dintre novici pot să învețe vechii pași, dacă au norocul să fie înconjurați de suficienți veterani, dar alții sunt înconjurați doar de alți novici și nimeni din jur nu știe cum era dansul înainte. Dar nu vor sta degeaba, nu? O să-și inventeze propriile mișcări, care se perpetuează până la veterani și înapoi, cât să nu fie în dezacord, iar veteranii îi influențează pe cei noi și cei noi îi influențează pe veterani. Ritmul se schimbă, evoluează, e o schimbare care ar putea să se întâmple la fel de bine fără să iasă nimeni din ring, pe o perioadă suficient de lungă, căci niciun astfel de spectacol nu e static. Acum, imaginează-ți că toți cei o mie de dansatori sunt răpuși de o boală cruntă. În locul lor trebuie să vină o mie de novici. Deși nu mai rămâne nimic din dansul vechi, spectacolul continuă. Novicii știu deja să danseze, dar nu știu și coregrafia spectacolului, așa că improvizează. Lucrează împreună să creeze ceva nou. Scena e aceeași, ritmul poate să fie similar sau poate să fie complet diferit. Un spectator ce frecventează sala, un iubitor al spectacolului de dinainte, s-ar putea să fie cu totul surprins că nu mai recunoaște nici pașii, nici ritmul. Totuși, dacă trece peste năruirea așteptărilor, poate descoperă că e frumos și noul spectacol.

Îmi simțeam gura uscată. Femeia a tăcut și se uita cu aceeași privire goală, nu întocmai la mine, ci pe lângă mine. A spus totul dintr-o suflare, de parcă avea discursul înregistrat, dar acum i s-a terminat banda, de parcă era un simplu robot, făcut să semene fizic cu iubita mea. Da, asta trebuie să se fi întâmplat. Dalia a murit. În fața mea a apărut un robot. Am apucat mâna robotului, am pipăit venele, mușchii, oasele până la degete, era caldă. Femeia încerca să-și retragă mâna, dar nu cu multă ardoare.

Am eliberat-o și m-am ridicat de la masă.

— Tot nu mi-ai răspuns, cine naiba ești tu?

Femeia s-a uitat în jos, rușinată.

— Nu mi-am ales încă un nume, a spus.

— Nu ești Dalia, asta e clar. Cine naiba ești, șarlatano? Și de ce-ți bați joc de memoria Daliei?

— Încă nu știu cine sunt, de fapt, în acest…

— Deci nu o să fie nicio înmormântare? Nu știu de ce mi-ați pierdut timpul cu aiurelile astea. Am treabă.

Am ieșit din camera albastră, am reușit să-mi țin lacrimile în frâu până am ieșit din zgârie-norul albastru.

6

În al cincilea secol al vieții ei, înainte să se decidă să moară, străbunica îmi spunea mereu aceeași poveste. O rândunică mică-mică pe nume Bennu s-a născut cu vele solare în loc de aripi. Penele îi erau subțiri, fragile, lungi și lucioase. Frățiorii își băteau joc de ea. Nu avea prieteni. Așa că rândunica Bennu a învățat să respire vid și a părăsit habitatul, s-a azvârlit înspre soare. Deasupra coroanei astrului, a descoperit că aripile ei, inutile în atmosferă, prindeau vântul stelar, puternic acum că se afla atât de aproape de el. Nu a plonjat în coroană, așa cum plănuise, ci a început să danseze deasupra ei, pe vântul prins de aripile-velă. Și când încă nu s-a săturat de dans, s-a hotărât să se întoarcă în habitatul ei, să arate frățiorilor că aripile ei nu sunt inutile. Nu a reușit. Aripile-velă prindeau vântul soarelui, se îndepărta până când acesta devenea prea slab, apoi cădea înapoi spre coroană. A încercat de o sută de ori și de o sută de ori a revenit deaspura astrului, a o suta una oară și-a împăturit aripile-velă și s-a lăsat să cadă, prin coroană, spre nucleu. Am auzit și alte versiuni ale poveștii, în contrast cu versiunea străbunicii, rândunica renăștea din scrum cu aripile velă de o sută de ori mai mari, atât de mari încât putea să zboare departe de soare, să plece înspre alte astre. Dar străbunica termina povestea cu rândunica Bennu transformându-se în scrum, iar scrumul în atomi care se împrăștiau în atmosfera astrului.

Străbunica mea nu a vrut ca strănepoții, nepoții și copiii ei să se confrunte cu o altă persoană care arăta leit cu ea. A ales să fie incinerată, iar cenușa să-i fie presărată la rădăcinile unui pui de stejar.

A ta, Yuval

Femeia care nu era Dalia a tresărit când Maya a trântit ușa. S-a uitat la Miron.

— Am făcut ceva greșit?

Miron s-a aplecat lângă ea, i-a pus o mână pe umăr.

— Absolut nimic. Maya o jelește pe cea care a fost înainte. Poate nu a fost o idee bună să vă întâlniți, nu încă, a spus el cu un zâmbet apologetic.

Același zâmbet fusese prima ei amintire. S-a uitat la el pentru mult timp și încerca să-și dea seama dacă chipul lui Miron era ceva ce îi plăcea sau nu. Nu s-a putut decide, se gândea că încă nu era timpul pentru astfel de judecăți. Mai avea multe de învățat; într-un fel, mai avea totul de învățat.

Femeia nu se simțea satisfăcută de întâlnire, dar nici dezamăgită, căci a fi dezamăgită ar fi înseamnat să fi avut așteptări. Ea nu avea, încă, nicio așteptare, căci nu avea nicio experiență.

A mai petrecut câteva zile în încăperea ei, deși voia să iasă, să vadă ce se afla după ușă. Își amintea entuziasmul din prima zi, dar nu mai era singurul lucru pe care îl simțea. Îi era frică. Ce senzație stranie! Voia să o revadă pe Maya, să încerce să-i explice, să o facă să înțeleagă. Dar ce anume? Și-a dat seama, după un timp, că ea voia să se înțeleagă mai bine pe ea însăși și pentru asta trebuia să încerce să explice cuiva sentimentele, trăirile, visele ei. Miron era îngăduitor și răbdător, asculta cu fascinație. Miron nu era de ajuns.

Totuși, îi era frică să iasă și să cunoască alți oameni. Dacă avea să fie la fel? În a doua noapte, a visat-o pe Maya.

Și-a petrecut a treia zi citind despre istoria poporului din sistemul Nona. În urmă cu trei mii de ani au sosit primii oameni în sistem, când singurul ei nume era Steaua lui Luyten. Au sosit trei nave, din sistemul Sirius, și și-au înființat colonia în jurul celei de-a doua planete. Doar că nu ei sunt străbunii celor care locuiesc acum în jurul acestui astru. Al doilea val de oameni a venit din sistemul de baștină al omenirii. Aceștia au părăsit Pământul și au petrecut mai bine de un veac pe drum. Pentru că nu erau înzestrați cu îmbunătățiri genetice, au murit de bătrânețe în vidul interstelar și abia nepoții lor au văzut lumina astrului, pe care l-au redenumit Nona. Au găsit un sistem solar gol și un singur oraș, părăsit, în orbita planetei Nobidus, cu cele trei nave interstelare defuncte andocate. L-au numit Ciudad de los Muertos. Acesta încă orbitează planeta, un oraș fantomă, un oraș muzeu.

Când Miron a sosit în a patra zi cu tocăniță de ciuperci și linte, femeia a vrut să-l întrebe despre orașul mort. Nu a apucat, căci Miron a început să-i spună despre predecesoarea ei. Dalia Yuval-am de Inanis sosise în sistemul Nona cu trei ani în urmă, tot dinspre steaua Sirius, deși la origine, așa cum știa deja, venea din Epsilon Eridani. Avea un cont bancar și un loc de reședință în Santos e Todos, același ca și Maya. Femeia s-a uitat dezamăgită la documentele pe care Miron i le-a pus în față, căci nu-i spuneau nimic despre cea care fusese înainte.

În timp ce femeia mânca, Miron i-a povestit despre el. Se născuse în Santos e Todos, la nici patru stații de tramvai de Consulat. De mic fusese fascinat de celelalte popoare din jurul celorlalte stele. Visa să călătorească spre alte lumi, să le vadă cu ochii lui. Aflase, devastat, să afle că nu putea, nu numai el, ci nimeni din sistemul Nona. A călători printre stele era privilegiul altor popoare. Așa că a devenit consul, reprezenta popoare pe care nu putea niciodată să le vadă.

A ascultat-o pe femeie îndelung cum a povestit despre poporul ei, din ce știa din memoriile imprimate la naștere. I-a spus că ar fi vrut să se fi născut în Epsilon Eridani.

— Am citit despre acest proces prin care ați trecut, îi spunea Miron, totuși nu am crezut că e posibil până nu l-am văzut cu ochii mei. Știu că ar fi trebuit să fi avut mai mult ajutor, știu că nu am putut să vi-l ofer, pentru asta îmi pare rău.

— Cred că v-ați descurcat cât de bine ați putut, i-a spus femeia.

— Poate. Aceste lucruri nu le știm decât când este prea târziu. Primii ani de viață sunt atât de importanți, faci tot ceea ce poți, tot ceea ce crezi că este bine, și afli abia după mulți ani că cea mai mică greșeală… Iar în cazul dumneavoastră, este cu atât mai dificil. Abia v-ați născut și, totuși, știți mai multe decât mine! Nu am idee cum ar trebui să vă vorbesc, ca unui adult sau ca unui copil?

Femeia nu a știut ce să-i mai spună.

În a cincea zi, Miron a întrebat-o dacă și-a ales un nume, căci erau proceduri legale pe care le tot amânase. Femeia se gândise mult la asta, de fapt, se gândise toată viața ei.

În a șasea zi, Miron i-a spus femeii că vrea să-i facă cunoștință cu cineva foarte important pentru el, așa că ea a pășit pentru prima oară în afara camerei albastre. Au coborât cu liftul până la baza turnului. În holul care dădea înspre pădure i-au întâmpinat un băiat și mama lui. Fiul a alergat către consul când l-a văzut, s-a împiedicat, s-a ridicat, l-a luat în brațe. Soția consulului i-a salutat rapid, apoi a plecat. Cei trei, femeia, consulul și băiatul s-au dus să se plimbe.

Au părăsit habitatul administrativ și au făcut un tur al metropolei Santos e Todos. Când au intrat în zona fără gravitație, fiul consulului a întrebat ce e aia gravitație, iar femeia i-a explicat. Au vizitat ferme, hale, muzee și au fost în port să vadă navele cum vin și pleacă. Fiul a întrebat de ce pleacă și de unde vin, iar femeia i-a răspuns. Acolo, în vid, sunt alte orașe, ca acesta. Aici, fermele cresc căpșune, în alte orașe cresc ciuperci, navele iau căpșunele și le duc acolo, apoi vin înapoi cu ciuperci. Îți plac ciupercile? Și mie. Apoi, într-un muzeu dintr-un habitat mai mic, femeia i-a spus: uite, aici gravitația e mai mică; dacă sari, sari mai sus. Habitatul se rotește, dar se rotește mai lent decât acasă, așa că podeaua ne apasă mai ușor. Miron și-a luat fiul de mâini și a început să-l rotească până s-a ridicat de tot, făceau piruete și râdeau toți trei. La sfârșitul zilei s-au întors în habitatul administrativ, s-au întins pe iarba din fața consulatului și au privit apusul. Sorii artificiali din axul central se stingeau unul câte unul, până când au rămas doar câțiva, cu o lumină slabă, și atunci cârdurile de porumbei au coborât din nori, din zona unde nu simt gravitația rotativă a habitatului, au revenit în cuiburile lor dintre crengile copacilor.

În a șaptea zi, femeia i-a spus lui Miron că ar vrea să se plimbe puțin și singură. A luat un tren până la habitatul unde locuise Dalia, a ajuns la ușa apartamentului ei și a bătut. Apoi a bătut din nou și, când a văzut că nu-i deschide nimeni, s-a așezat pe jos, rezemată de ușă. A scos tableta și a început să citească.

Va continua…