Mak, octopodul moștenit de la fosta iubită, îl trezise cu o limbă umedă peste ochi. Era mahmur în urma unei nopți grele de beție. Nathe, colega sa de birou, împlinise treizeci de ani și, cu toate că n-avuse niciun chef, se simțise obligat să meargă la petrecere după ce, într-o clipă de slăbiciune, cedase insistențelor ei și ale celorlalți colegi. În consecință, cum a ajuns, s-a pus pe băut, limitându-și interacțiunea socială la a da aprobator din cap, indiferent de subiect, și la un zâmbet tâmp, care nu-l părăsise întreaga noapte.
Serviciul Meteorologic decisese ca ziua aceea, sub cupola domului Achelous, să înceapă cu o dimineață mohorâtă, ceea ce îi accentua disconfortul. Se împletici către bucătărie ca să-și prepare un supliment de vitamine care să-l apropie de parametrii de funcționare optimă, când, în partea de sus a câmpului vizual, i se aprinse alerta mesageriei. Scăpă o înjurătură printre dinți, enervat că uitase să o dezactiveze, și o ignoră. După ce dădu pe gât cocktailul revigorant, își continuă periplul matinal spre baie. Dușul rece îi repuse sinapsele în funcțiune, așa că era apt de o nouă zi.
Reveni în bucătărie pentru micul dejun, fredonând mecanic linia melodică a unei piese ce-i rămăsese captivă în cap de la sindrofia din club. Selectă de pe consolă o omletă, o felie de pâine cu semințe și cafea neagră, iar, în timp ce se pregătea masa, hotărî să-și verifice programul zilei și poșta electronică.
Constată cu satisfacție că nu-și fixase activități importante înainte de prânz, așa că avea suficient răgaz să-și revină complet. În dosarul „Intrări” îl așteptau două mesaje necitite. Primul, „Sper că te-ai distrat bine aseară. Mulțumesc că ai venit! Nathe”, probabil trimis din complezență tuturor celor prezenți la petrecere. Al doilea, care se agita să-i atragă atenția, pâlpâind enervant, conținea toate particularitățile unei reclame. Rezistă impulsului de a-l arunca la coșul de gunoi și-l accesă.
Proiecția holografică tridimensională a unui fum gros umplu camera. Apoi, propulsat de o explozie, un obiect cilindric cu vârful ascuțit țâșni spre tavan într-un vacarm asurzitor. Înregistrarea dura treizeci și patru de secunde și era întreruptă brusc de apariția unui bărbat în etate cu părul grizonant, spunând într-o solariană cu accent sa’rnian: „Domnule Vad Eac, tocmai ați urmărit o lansare în spațiu. E antică și nu e a noastră. Pentru detalii, mă găsiți aici. Grăbiți-vă!”. Documentul avea încorporat un set de coordonate de pe Tit, una dintre lunile gigantului gazos Sa’rn.
A revăzut de mai multe ori imaginile, căutând să elucideze misterul care le învăluia, dar fără succes. Nu semănau cu nimic. Analizând, însă, cuvintele expeditorului, admițând că el era cel din finalul înregistrării, făcu două deducții interesante. În primul rând, tipul îi știa numele și faptul că era arheolog, altminteri nu ar fi avut niciun sens să menționeze că secvențele erau antice. În al doilea rând, sintagma „nu sunt ale noastre” lăsa loc de interpretări, ale noastre – ale cui? Curiozitatea îl măcina, așa că, la capătul câtorva ore bune petrecute studiind imaginile, decise că era o pistă ce merita investigată. Oricum, trecuse ceva vreme de la precedenta sa ieșire pe teren.
Dar mai era un aspect care nu se potrivea. De regulă, asemenea documente ajungeau la Institutul de Arheologie pe căi oficiale, ori fișierul îi parvenise prin intermediul adresei de corespondență personală. Era evident, dintr-un anumit motiv, sa’rnianul încerca să evite autoritățile. În astfel de situații, procedura explicită impunea informarea superiorilor. Doar că birocrația în cadrul administrației era de o complexitate proverbială, așa că nu avea nicio șansă ca lucrurile să se miște prea curând. Și chiar dacă, prin absurd, formalitățile ar fi fost accelerate, avea o vagă bănuială că echipa Institutului, căreia i-ar fi revenit misiunea să se ocupe de caz, n-ar fi descoperit nimic la coordonatele transmise.
De îndată ce găsi o scuză veridică pentru a lipsi zece zile de la muncă, își rezervă bilet la prima cursă către Tit. În drum spre Cosmodromul Central de pe Anyme o apelă pe Nathe.
– Unde pleci? se burzului holograma capului ciufulit al lui Nathe, aparând din neant în fața sa.
– E confidențial. Îți voi povesti la întoarcere.
– Vad, atitudinea ta mă îngrijorează. Nu seamănă deloc cu tine.
– Nu–ți face griji. Vorbim când mă întorc. Voiam doar să te rog să ai grijă de Mak cât lipsesc.
La circa șase ore de la primirea fișierului, Vad Eac intra pe ușa cabinei pe care scria cu litere mari, albastre, numele său. De obicei, nu călătorea la clasa I, numai că acum avea nevoie de liniște ca să–și pună ordine în gânduri. Într–adevăr, Nathe avea dreptate, un atare comportament nu îl definea. Nici măcar el nu se recunoștea, dar cu cât se apropia de destinație, cu atât convingerea că se afla în fața unei descoperiri epocale era mai intensă.
Mare parte a primei zile, din cele trei cât îi lua unei nave a Regiei de Transport Interplanetar să parcurgă drumul până pe Tit, a revăzut de sute de ori cele câteva secunde ale filmului care îl împinsese în această aventură. Deja se familiarizase cu fiecare cadru al înregistrării și era capabil să–l reproducă, într–o proiecție mentală, cu fidelitate absolută.
În cea de–a doua zi a călătoriei, la ora prânzului, un tril discret îl anunță că cineva se afla în fața intrării. Ușa glisă lin în lateral. În tocul ei apărură zâmbetul candid al unui pallasian și celebrii ochi de un verde metalizat caracteristici acestor ființe.
– Bună ziua, domnule Eac! Nucleul solicită contact neîntârziat cu dumneavoastră, spuse individul pe un ton căruia nu i te puteai împotrivi.
Auzise de pallasieni încă din copilărie, dar era prima dată când interacționa cu un mesager al Nucleului. Cerința i se păru însă și mai neverosimilă, având în vedere că puțini beneficiaseră, de–a lungul timpului, de privilegiul de a conversa cu însăși Entitatea.
Tot ce se știa despre Nucleu era învăluit de o negură enigmatică. Majoritatea poveștilor susțineau că ar fi o inteligență artificială al cărei scop era să identifice un sistem planetar adecvat dezvoltării unei comunități și să piloteze nava către noua lume. De asemenea, se credea că Entitatea ar fi deținut atât rolul de protector al pasagerilor, cât şi cel de călăuză spre îndeplinirea obiectivului. Totuși, prezența Nucleului în viața societății era foarte discretă, iar în rarele circumstanțe în care intervenția sa se impunea, aceasta se manifesta prin intermediul pallasienilor.
Curios era că cei ce intrau în contact cu Entitatea nu păstrau amintiri de pe parcursul întrevederii, în afara unei scânteieri misterioase în căutătura mesagerilor. De altfel, Vad experimentă senzația pe propria piele. Atunci când își recăpătă cunoştinţa, se afla întins în patul din cabina personală, suferind de un sindrom amnezic ce acoperea perioada întâlnirii la nivel înalt. În schimb, se simțea de parcă tocmai fusese dezintegrat până la ultima moleculă și asamblat la loc, ca și cum cineva îl reclădise cromozom cu cromozom.
Spațioportul Hu–Gens din orașul Antilia de pe Tit era un mușuroi unde, fără softul de ghidaj instalat la asolizare, aveai toate șansele să–ți irosești sejurul bâjbâind după o ieșire. Petrecuse cincisprezece minute gonind prin pasaje suspendate, culoare labirintice și platforme zburătoare, până să ajungă în aerotubul care ducea la hotelul Cass, situat în proximitatea cosmodromului.
Vad alesese locul în ideea că nu avea să stea mult pe luna lui Sa’rn. Nu–i plăcea să călătorească, în principal fiindcă percepea acomodarea la noile împrejurări ca pe un calvar. Singurul lucru care îl putea scoate din vizuina de la Institutul de Arheologie erau chestiunile legate de preocupările sale referitoare la începuturile cuceririi spațiului. Oricum, adânc în sinea sa, încă trăgea nădejdea că era victima unei farse puse la cale de colegii săi ca să mai râdă pe seama lui Schizo, așa cum îl porecliseră, și că foarte curând avea să revină acasă.
Deși ardea de nerăbdare să confrunte indicațiile primite cu hărțile locale, protocoalele cereau ca, întâi de orice, turiștii străini să treacă prin procedurile de obținere a dreptului de ședere și a cazării.
Fusese surprins de faptul că hotelul nu era foarte aglomerat, având în vedere că se afla într–o zonă turistică, în schimb condițiile din cameră erau, eufemistic vorbind, cazone. Mobilierul se rezuma la o masă, un scaun și un pat inconfortabil de metal.
După duș și un prânz frugal, Vad revăzu, pentru a mia oară, filmul. Apoi, utilizând o copie a fizionomiei insului din încheierea fișierului video, iniție o căutare în baza de date a populației de pe satelitul gigantului gazos. Așa cum își închipuise, încercarea de identificare a personajului nu–i generă niciun rezultat. Unica posibilitate rămasă era să se deplaseze la coordonatele primite.
Harta interactivă localizase punctul de rendez–vous undeva în subteranele suburbiilor sud–estice ale aglomerației urbane Xanadu. Drept urmare, rugă recepția să–i pună la dispoziție un mijloc de transport și coborî în fața hotelului.
– Domnule Eac, îmi pare rău, încă nu am reușit să rezolvăm solicitarea dumneavoastră, spuse cu un zâmbet prefăcut recepționerul, venind către el.
– Nu–i nimic, aștept aici.
– Cum doriți, doar că o să dureze.
– E vreo problemă?
– Din nefericire, rețeaua de aerotuburi nu duce în zona respectivă, iar vehiculele sunt extrem de rare.
– De ce?
– Să spunem că nu este o zonă frecventabilă.
– Am înțeles; în acest caz, ce opțiuni aș avea?
– Puteți lua aerotubul RX–32–Albastru 4 până la capătul liniei, iar de acolo să închiriați un autopropulsor cu care să continuați călătoria. Trebuie, însă, să vă avertizez că vă asumați un risc major.
– De ce?
– Zonele periferice sunt periculoase.
– Am înțeles asta, dar de ce?
– Nu sunt sub controlul Nucleului.
– În regulă, mulțumesc de ajutor.
Vad Eac nu era un tip curajos, cel puțin nu se considera astfel; în schimb, era înzestrat cu o combinație letală de curiozitate și încăpățânare, o caracteristică moștenită, cu bunele și relele ei, de la tatăl său. Dacă cineva voia ca el să facă ceva, era suficient să–i spună că nu era în stare, că ar fi mutat și munții din loc doar ca să demonstreze contrariul.
Se aruncă în aerotub, iar după o oră completa formularele în fața ordinatorului de închirieri vehicule. Optase pentru un Ciclop, un monoloc în formă de cub, cu un far imens în partea de sus a cabinei. Cum urcă, receptorii olfactivi îi fură inundați de mirosul substanțelor de igienizare ieftine. Semn că mijlocul de transport tocmai fusese curățat. Introduse coordonatele întâlnirii și se cufundă în tapițeria moale a scaunului. Conform computerului de bord, călătoria avea să dureze douăzeci de minute.
Examina distant clădirile și oamenii pe lângă care trecea, fără a fi capabil să empatizeze cu lumea din jur. Constatase că, inițial, străzile fuseseră largi și luminoase, cu oameni îmbrăcați în culori vii și zâmbitori, însă, pe măsură ce se afunda în periferiile megalopolisului Xanadu, clădirile deveneau mai ponosite, iar minele indigenilor, încruntate. Nuanțele predominante virau spre negru și gri, iluminatul stradal estompându–se treptat până ce se stingea complet. Peisajul ce se așternea sub ochiul lucios al Ciclopului era dezolant. Își aminti teza unui cercetător extravagant care susținea că indivizii de aici aparțin unei alte specii. Argumentația sa se baza pe faptul că aspectul fizic al ființelor din subterane se diferenția drastic de al celorlalți sa’rnieni.
Vehiculul frână subit, evitând la limită să treacă peste o creatură mică, ghemuită în mijlocul șoselei. Era un plod al perifericilor de câțiva anișori, cu capul caraghios de mic și membrele aidoma unor crengi noduroase. Numaidecât, Ciclopul fu asaltat de gloată. Unii dintre ei, struniți cu lanțuri și zgărzi cu țepi de alți semeni de ai lor, se smuceau și rânjeau precum fiarele. Inima îi bătea nebunește. Încremenise de frică. Monstruozitățile ajunseră la autopropulsor și începură să–l zgâlțâie cu putere. Nu poseda vreo armă dar, chiar de-ar fi avut, nu i–ar fi fost de mare folos, având în vedere forța copleșitoare a atacatorilor. De un lucru era sigur, când ar fi străpuns caroseria micuțului transportor, bestiile l–ar fi sfâșiat în bucăți.
Deodată, un fluierat prelung, pe o tonalitate ridicată, se auzi din depărtare. Hidoșeniile se opriră. În privirile lor, care brusc nu mai păreau așa de fioroase, se citea o spaimă terifiantă. În doar câteva clipe strada deveni pustie. Scăpase… sau poate nu.
În fața vehiculului apăru o persoană îmbrăcată în combinezon negru și o cască cu vizor întunecat.
– Domnule Eac, bine ați venit! Coborâți fără grijă, acum sunteți în afara pericolului.
Deși vocea era blândă, replica suna mai degrabă a poruncă decât a rugăminte.
Încă îi tremurau picioarele, dar nu avea prea multe alternative. Un refuz ar fi putut face ca străinul, pur și simplu, să lase pocitaniile să–și termine treaba. Așa că deschise ușa, pășind sfios în afara Ciclopului.
– Cine sunteți? izbutise să îngaime cumva.
– Profesorul Zeus Ackner, gazda dumneavoastră.
– Dumneavoastră mi–ați transmis mesajul?
– Da.
– De unde îl aveți?
Din spatele căștii răzbătu un oftat greu.
– Totuși, n–ați vrea să ne continuăm discuția într–un ambient mai plăcut?
Zeus Ackner era portretul etalon al cercetătorului nebun. Părul cărunt ciufulit îi dădea un aer neîngrijit, iar irisurile albastre, străjuite de sprâncene stufoase, aveau un efect paralizant asupra interlocutorului. Buzele pline i se arcuiau într–un surâs blajin, contrastând, ca și cum n–ar fi fost ale lui, cu fața colțuroasă.
Se aflau în apartamentul savantului. O locuință modestă, cu aer de muzeu, cu mobilier vechi și tot felul de mecanisme bizare pe care Vad nu le recunoștea și al căror rost îi era de nepătruns. Atenția îi fu atrasă de o cutie dreptunghiulară. Dispozitivul avea în partea de sus un disc cu diametrul de treizeci de centimetri și o pâlnie imensă.
– Frumoase exponate, zise arheologul, încercând să închege o conversație.
– Da, da, da! Ackner răspunse absent, întinzându–i o ceașcă cu lichid roșiatic aburind.
– Deci, cum l–ați obținut?
– A, da. Filmul?
– Exact.
– Vad… îmi permiteți să vă spun Vad?
– Desigur.
– Ce știi despre ce este dincolo de Centura de asteroizi?
– Ce să fie acolo? Patru planete cu sateliții lor și alte corpuri cerești de diferite mărimi.
– Așa. Și de ce crezi că nu le cercetăm îndeaproape?
– Nu ne oprește nimeni, doar că ar fi o pierdere de vreme. N–avem ce găsi acolo, sunt prea aproape de soare.
– Nu e o atitudine demnă de un erudit. Deci, am să repet, de ce nu mergem acolo?
– Te referi la faptul că suntem împiedicați de Scutul ridicat de Nucleu?
– Nu ți se pare ciudat?
– Ce să fie ciudat? A fost construit ca să ne protejeze de acțiunea nefastă a astrului.
– Vad, nu te pricepi să mimezi prostia.
– Nu înțeleg unde bați.
– Explicația cu protecția nu ține, deoarece ar fi fost mai lesne să izolăm lumile pe care trăim decât întregul Sistem Intern. Menirea Scutului este alta, și anume de a opri ceva sau pe cineva să iasă de acolo.
– Radiațiile? întrebă Eac strecurând o ușoară doză de ironie.
– Hai că poți mai bine de atât.
Răbdarea lui Vad era pusă la grea încercare. Nu avea niciun chef să continue acest joc stupid de nivel preșcolar.
– Domnule Ackner, scopul vizitei mele este altul. Vă amintiți?
– Asta făceam. Așadar, ce ai zice dacă ai afla că de partea cealaltă a Centurii se întinde un tărâm fantastic?
– N–ar fi prima dată când aud așa ceva. Toți copiii cunosc legendele cu monștrii din spatele Scutului. Am crescut cu povești despre ființe ce se omoară și se devorează între ele.
– Exact! Doar că eu îți pot arăta sâmburele de adevăr din spatele miturilor, iar realitatea s–ar putea să nu coincidă cu închipuirile unora dintre noi.
– E puțin probabil. Nucleul ar ști.
– N–am zis că nu știe.
– Insinuezi că a făcut–o dinadins? Care ar fi motivul?
– Același pentru care a distrus sau a ascuns dovezile existenței unei civilizații băștinașe dinaintea Sosirii noastre în sistem.
– Adică?
– Îndeplinirea misiunii de a ne proteja.
– Bătrâne, încep să cred că–mi irosesc timpul în zadar.
Vad dădu să se ridice.
– Cum dorești! Dar fiindcă tot ai bătut drumul, n–ai vrea să revedem împreună filmul pe care ți l–am trimis?
– Nu e nimic acolo care să–ți susțină teoria nebunească.
– Mai acordă–mi câteva minute.
Ackner porni amplificatorul acustic. În încăpere răsună modulația caracteristică radiației cosmice de fond. Undeva din spatele acelor foșnete și țiuituri, abia perceptibil, se auzi un zgomot care aducea cu bătăile inimii unui făt nenăscut.
– Ascultă, zise ducându–și arătătorul la ureche.
– Așa…? făcuse Vad circumspect.
Profesorul atinse hologramele câtorva grafice proiectate în fața sa izolând și intensificând sunetul.
– A? Ce spui?
– Bătăile?
– Bravo! Și mie mi–au sărit în ochi, mă rog, urechi. Pe parcursul mai multor ani m–am căznit să le identific originea. Descoperisem că veneau dintr–o zonă a spațiului aflată la o mie de ani–lumină, departe de orice sector al galaxiei colonizat de noi. Inițial, crezusem că e un semnal de la o altă civilizație…
– Altă civilizație? Eac aproape că pufnise în râs.
Ackner continuă de parcă nu l–ar fi auzit.
– … numai că mi–am dat seama că este, de fapt, o reflexie a unuia emis din sistemul nostru solar acum aproximativ două mii de ani. Luasem în calcul două ipoteze, una mai exotică, ce presupunea că o civilizație ar fi interceptat emisia și ca răspuns o retransmitea; alta, mai prozaică, pornea de la supoziția că semnalul, pur și simplu, fusese reflectat de un obiect sau fenomen natural.
– Acum două milenii?
– Da.
– Imposibil! Sistemul solar era nelocuit. Trebuie să fie o greșeală.
– Așa am crezut și eu, prin urmare am încercat să–l decodific. Așa a început o lungă perioadă de căutări și documentări cu privire la dispozitivele antice de emisie–recepție. Mărturisesc, ca să ajung la unele informații am vândut tot ce am avut, am făcut și împrumuturi, iar pentru altele am recurs la practici nu tocmai legale, de aceea am fost constrâns să mă ascund aici. În fine, în timpul uneia dintre plimbările mele recreative prin suburbiile din Xanadu, am descoperit un magazin de vechituri, cu o sumedenie de artefacte și înscrisuri aparținând culturii antice a perifericilor. Norocul a fost ca, printre ele, să fie o serie de scrieri în două limbi diferite, idiomul solarianei vechi și una pe care sursele o menționau ca teluriană. Pe temeiul unei analize comparative, am reușit să traduc parte din textele găsite și să–mi dau seama că unele obiecte sunt aparate de comunicare.
Ackner scoase, de sub masă, o mașinărie cubică cu latura de un cot și o conectă la inteligența artificială a apartamentului. În cameră răzbătură, printre pârâituri, cuvintele unei limbi necunoscute. O voce de bărbat le pronunța rar, cu emfază, făcând pauze lungi între propoziții.
– Ce–i asta?
– Teluriana. Graiul monștrilor tăi din copilărie.
– Aha! Și ce zice?
– Nu înțeleg integral, dar relatează lansarea unei nave spațiale.
– Asta…
– Șșșșșșșșt! Ascultă! Ce auzi dincolo de cuvinte?
– Nimic, exceptând sunetul ambiental.
– Exact. Nimic. Adică pauze, am presupus că vorbele sunt susținute de imagini.
Profesorul făcu câteva ajustări la aparatul său și porni holo–proiectorul. Un nor de particule într–o mișcare browniană apăru în mijlocul încăperii. După alte reglaje, claritatea se îmbunătăți suficient cât să se întrezărească silueta unui obiect care se ridica dintr–un nor de fum. Ackner mai rulă niște softuri de eliminare a interferențelor optice, apoi zise:
– Asta e! Uite!
Prin fața ochilor lui Vad se derula filmul revăzut de nenumărate ori. Din noua perspectivă, rezoluția obținută i se păru de–a dreptul senzațională. Când proiecția ajunse la ultimul cadru pe care îl cunoștea, profesorul o îngheță.
– Urmează partea pe care n–ai văzut–o.
Eac încuviință cu o scurtă mișcare a capului. Apoi, din reflex, îşi încleştă degetele în jurul braţelor scaunului, un gest instinctiv pe care–l făcea de fiecare dată când se afla într–o situație–limită. Fișierul video reporni. Înălțarea navei din norul de fum fusese succedată de o simulare grafică rudimentară. Nouă globulețe – planetele sistemului – ocoleau pe traiectorii concentrice soarele, a cărui hologramă plutea la un metru de podea. De pe suprafața celei de–a treia sfere se desprinse un obiect ce semăna cu o farfurie ataşată de un corp poligonal cu zece feţe. Vehiculul se îndreptă către prima planetă exterioară, își continuă drumul spre cea de–a doua şi, în sfârșit, părăsi sistemul solar. Preț de o respirație, spaţiul de holo–proiecţie se golise, doar pentru a fi umplut din nou cu ilustrații și scheme ale componentelor sondei.
– Asta e tot? întrebase Vad deznădăjduit.
– Din nefericire, da!
– Dacă este ceea ce spui tu, ar trebui să facem publică înregistrarea.
– Am putea, dar nu sunt sigur că vrem. Nu avem nicio garanție că ceea ce vom afla ne va fi pe plac şi în conformitate cu aşteptările.
– Sutem oameni de ştiinţă, numai adevărul contează.
– Vezi tu, nu m–aş hazarda să vorbesc despre ceea ce este dincolo. Orice ființă s–ar afla acolo, sunt convins că ne este foarte apropiată. Adică, există posibilitatea ca evoluția să fi avut un curs diferit, în funcție de condițiile mediului înconjurător, dar, în esență, suntem făcuți din aceeași materie, din aceleași molecule, atomi, particule elementare, aşadar suntem rude. Mai mult, în cercetarea mea am făcut câteva descoperiri colaterale. De pildă, măsurarea timpului în zile de 24 de ore și ani de 365 de zile, apoi numele corpurilor cerești locuite de noi, evident cu unele distorsiuni apărute în decursul anilor, și multe altele, nu au origini clare în cultura noastră, ca și cum ar fi fost preluate de altundeva. De unde deduc că, într–un fel sau altul, un prim contact s–ar fi produs deja.
În pofida faptului că Vad încerca să–și păstreze scepticismul constructiv, sufletul i se umplu de bucurie. Erau, poate, în pragul celei mai mari descoperiri făcute vreodată.
– Profesore, consider că una din cheile enigmei este să găsim sonda. Corelând datele obținute putem stabili poziția ei actuală și trimite o expediție pe urmele ei.
– Așa este. Din păcate, de vei dori să pornești pe acest drum, vei fi pe cont propriu. Resursele mele sunt insignifiante, iar Institutului nu i se va permite să se implice.
– Cum? De ce?
– Crezi că Nucleul te va lăsa să divulgi secrete ce ar periclita civilizația pe care este însărcinat să o apere?
– Hm! Da, cred că ai dreptate. Dar, oricât m–aş strădui, nu voi reuși să procur o navă ale cărei performanțe să fie comparabile cu ale celor guvernamentale. Și nu e vorba de credite, ci de accesul la tehnologie. Călătorind cu un vehicul de serie, voi îmbătrâni până…
Vad se opri la jumătatea frazei. Realizase că era pe cale să rostească o tâmpenie. Profesorul își dedicase întreaga viaţă acestei cauze și, chiar dacă nu–și văzuse împlinit visul, nu–și pierduse speranța că, într–o zi, semenii săi aveau să–i întâlnească pe cei de dincolo de Centură. Însă, ca să se întâmple asta, era absolut necesar ca munca să–i fie continuată. Dintr–un motiv oarecare, se pare că Ackner îi hărăzise lui această responsabilitate.
– Descoperirile mari cer sacrificii pe măsură și nu toți sunt pregătiți să le facă, spuse profesorul accentuând fiecare cuvânt.
În ciuda eforturilor de a rezista tentației, Vad fusese ademenit în mrejele misterului, iar acum excentricul savant îl trăgea, aidoma unui pescar iscusit, spre vârtejul deciziei pe care și–o dorea.
Eac intui intenția lui Ackner de a tatona forța curiozității și a încăpățânării sale. Poate că îi descoperise punctul slab aplicând o strategie atent pregătită, ori poate atinsese ținta fortuit; important, însă, era că acum credea în visurile bătrânului, în povestea sa.
– În regulă, zise arheologul cu toată fermitatea de care dispunea în acel moment, o voi face!
Mina dură a profesorului Zeus Ackner fu sfâșiată de o grimasă ce putea fi interpretată ca un zâmbet – maximul de exteriorizare sufletească de care părea susceptibil.
La despărțire, îi transferă lui Vad o copie a tuturor cercetărilor sale și–i dărui decodorul și cutia cu pâlnie pe care o remarcase la venire, spunându–i doar atât: „Vei avea nevoie de ele!”
Anii la bordul vehiculului de explorare s–au scurs unul după altul, aproape imperceptibil. Majoritatea zilelor, Vad și le petrecea absorbit de studiul culturii și limbii vechilor teluriani. Oricum, în afara decorului, acum trăind pe o navă spațială, viața sa nu se schimbase radical față de cea de la Institut.
Când descoperi sonda plutind nestingherită de milenii, era mai în vârstă decât Ackner la plecarea sa în misiune. La vederea ei, îl cuprinse un sentiment de vină fiindcă îndrăznea să perturbe zborul acelei relicve cosmice. Se simțea ca și cum ar fi pângărit sacralitatea unei civilizații pe care mintea sa nu o putea cuprinde.
Aduse micuțul vehicul în cala navei sale. Se apropie și–l mângâie timid cu buricele degetelor, ca pe o bestie fioroasă pe care voia să o asigure de intențiile sale pașnice.
– Stai liniștită, nu te voi răni!
Deși era un obiect neînsuflețit, i se părea firesc să i se adreseze ca unei ființe raționale – în fond, purta în ea sâmburele unei întregi civilizații.
Descoperi asupra vehiculului un disc de aur a cărui învelitoare din aluminiu conținea câteva simboluri reprezentând instrucțiuni de utilizare. Așeză obiectul pe cutia cu pâlnie primită în dar de la profesor. Un braț automat se poziționă deasupra plăcii și–și propti acul din vârf pe suprafața ei vălurită, care începu să se învârtă. Conectă decodorul. Încăperea se inundă de o lumină multicoloră, de parcă s–ar fi deschis o poartă spre un alt univers. Un ținut mirific cu o imensă diversitate de vietăți, plante spectaculoase și peisaje uimitoare. O civilizație grandioasă – cu sunetele, știința, muzica, gândurile și trăirile ei.
În timp ce pregătea datele pentru a le transmite către casă, o revelație îl lovi în moalele capului. Genunchii i se înmuiară. Nu. Nu putea face așa ceva. Entitatea Conducătoare nu avea să îngăduie ca informația să devină publică. Cunoscând firea expansivă a civilizației sale, un conflict de anvergură ar fi fost inevitabil, iar, pesemne, Nucleul o știa și încerca să îi protejeze pe unii de ceilalți, deopotrivă. Poate că într–un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat, lucrurile urmau să se schimbe, însă, deocamdată, acea zi încă nu sosise.
Eac închise ochii, vrând parcă să se ascundă de hotărârea luată. Nu credea că avea să dea, vreodată, un astfel de ordin.
– Navă, șopti de frică să nu–și audă propria sentință, șterge toate fișierele descărcate.
– Solicitare îndeplinită, răspunse computerul cu o rezonanță artificială în glas.
Trase aer adânc în piept și continuă:
– Repune sonda pe traiectoria inițială.
Arheologul rămase împietrit în fața hubloului ecluzei, privind cum mesagerul singuratic își relua zborul lin spre infinit. Clipele picurau monoton în clepsidra temporală, din viitor spre trecut, prin gâtul subțire al prezentului.
Mak, octopodul său de companie, îl trezi cu o limbă umedă peste ochi. Era ușor dezorientat, dar văzând, prin hublou, inelele lui Sa’rn, își reaminti că era în patul cabinei de la clasa I a navei Regiei de Transport Interplanetar. Se afla în drum spre Tit, unde urma să susțină, la Universitatea Sagan, o conferință pe tema „Simboluri și alegorii în comunicarea interspecifică”. Ca de fiecare dată când călătorea, nu reușise să se odihnească. Avusese un somn agitat, iar în ultima noapte îl tulburase un vis din care, cu excepția unor ochi verzi, nu–și mai aducea aminte de nimic.
