Cel mai pregnant mirosea rozmarinul. Nu reușea totuși să acopere nuanțele combinate de usturoi, de chimion și de piper Sichuan. Chiar așa, cine mai știa ce este condimentul acela despre care scrisese Confucius? Teoretic, toată lumea… Ajungea să te gândești la el și implantul îți aducea în memorie un articol enciclopedic. Dacă aveai o legătură de ultimă generație și o conexiune hipotalamică decentă, căpătai instantaneu acces și la mirosul și la gustul lui. Dar cine mai știa cu adevărat ce e piperul Sichuan? Câți oameni îl mai cumpărau și îl mai dozau cu grijă, presărându-l pe o bucată de carne proaspătă, după ce îl apropiaseră de nas, ca să-l adulmece? Doar cei prea săraci ca să-și permită un procesator de alimente. Sau cei cu adevărat bogați, cu mult timp liber. Zâmbi, ridicându-și ochii în tavan. Casa îi simțise cumva melancolia, iar imensul ecran care ținea loc de acoperiș afișa imaginea unui cer înalt, de vară. Undeva, în fundal, se auzeau discret niște păsări cântătoare.
Evident, aprecia aromele care se răspândeau în bucătăria sa atunci când gătea friptura de miel, dar cel mai mult îi plăcea sfârâitul discret care se auzea din cuptor atunci când carnea ajungea să fie aproape gata. Își făcuse un titlu de glorie din capacitatea sa de a aprecia momentul gătirii perfecte doar ascultând zvonul ce evada din spatele ușii translucide. Ar fi putut să privească pe ecranul luminos pe care se succedau grafice și diagrame tridimensionale cu temperaturile instantanee din întreaga masă de carne, dar nu îi plăcea să procedeze în felul acela.
Se ridică de pe scaun și merse până la frigider, de unde luă decanterul în care zăbovea, de mai bine de o zi, o sticlă de Amarone. Zâmbi iarăși, fiindcă nu reuși să se abțină să se gândească din nou la vechimea unor obiceiuri și cuvinte pe care oamenii le foloseau în mod automat. Numele ustensilei aceleia casnice, frigiderul, venea de la denumirea romană a cămărilor răcoroase, frigida aria. Iar în locurile acelea, care nu aveau cum să fie cu adevărat reci sub soarele mediteraneean din urmă cu douăzeci și două de secole, ai fi putut găsi un vin făcut exact ca licoarea pe care se pregătea să o savureze acum. Vasul avea paisprezece grade Celsius. Perfect, fiindcă urma să mai capete vreo două-trei până se termina de gătit friptura.
Ar fi putut, desigur, să comande mental drona frigiderului, care era perfect capabilă să îi aducă orice vas dinăuntrul acestuia. Sau să-i ceară lui AGG (Asistentul General Gospodăresc) să facă același lucru. Doar că simțea că trăiește o seară mai specială și își dorea să îndeplinească el însuși sarcinile acelea, cu care nu-și mai bătea capul nimeni.
Privi spre masă. Totul era pregătit. Holocamerele clipeau încet din luminițele lor de stand-by, farfuriile erau perfect centrate, paharele impecabil de curate, iar, într-un colț, platoul încălzit menținea la temperatura potrivită cartofii în crustă de fistic. Până la ei însă, avea de încercat aperitivele. Pe farfuria din fața lui erau frumos aranjate două felii din tocătură de organe de miel, de care făcuse rost cu mare greutate și abia după ce dăduse o declarație pe proprie răspundere că este conștient că achiziționează deșeuri și, ca urmare, se angajează că nu va întreprinde nici o acțiune legală împotriva magazinului de carne, în caz de intoxicație sau deces. Gătise drobul folosindu-se de mult mărar și de câteva ciuperci, dar nu din cele de cultură hidroponică. Cheltuise o mică avere pe câțiva hribi sălbatici și pe o trufă, comandate toate de undeva din nordul munților Carpați, din Europa.
În pofida strădaniilor sale, nu reușise să găsească ouă adevărate. După cea de-a treia pandemie globală de gripă aviară, crescătoriile de păsări fuseseră eliminate cu desăvârșire, iar consumul de ouă de păsări sălbatice era ilegal. Se mulțumise, așadar, cu cele de sinteză. Avantajul era că le comandase gata fierte și colorate. Între drob și oul roșu avea două fire de ceapă verde. Nu-i plăcea mirosul în mod deosebit, dar se hotărâse să respecte tradiția. Mai ales că alesese un soi ceva mai puțin iute.
Cu o zi în urmă făcuse pască. Frământase aluatul cu propriile mâini, ceea ce aproape îl blocase pe Agg, pe care trebuise să îl reseteze fiindcă se blocase într-o buclă în care întâi îl întreba dacă nu dorește ajutor, apoi se oferea să frământe el aluatul, după care, la auzul refuzului, îl întreba ce să facă și dacă nu dorește ajutor la amestecat. Umplutura de brânză fină o lăsase totuși în seama procesatorului automat, care îi pusese un milion de întrebări înainte de a-și trimite drona la cumpărături. Majoritatea nedumeririlor se datorau faptului că decuplase cele două inteligențe artificiale care colaborau, de obicei, la pregătirea meselor obișnuite. În mod normal, procesatorul alimentar alcătuia meniul, făcea lista de ingrediente, pe care o negocia apoi cu frigiderul, după criterii legate de proximitatea furnizorilor, conținut caloric, sezon sau eventualele suferințe ale celui pentru care găteau. Odată stabilite aceste amănunte, drona frigiderului mergea la cumpărături. Procesatorul avea și el o unitate mobilă de aprovizionare, dar modul ei de utilizare era mult mai rudimentar decât cea a frigiderului.
Nu fusese niciodată credincios. Nu simțise nevoie de prezența unui moșneag invizibil care stă în cer și trimite periodic oamenilor profeți și mântuitori, ca să-și explice de ce există el însuși și ce trebuie să facă în viață. Nutrea însă convingerea fermă că blestemul esențial al lumii în care trăia era credința tuturor în unicitatea clipei prezente, convingerea că doar cei care sunt în viață au meditat la sensurile și obligațiile oamenilor și ignoră în acest fel o înțelepciune acumulată de milenii și sădită adânc în sufletul omenesc. Tradiția meselor de Paște, moștenită din familia sa odinioară ortodoxă, emigrată din Ucraina în Ameropa înainte de începutul războiului rece cu Ruschindia, era pentru el cea mai clară dovadă a incapacității sale de a se despărți de tradiții, chiar dacă ele se născuseră din credințe religioase reduse acum la doar câteva așezăminte monastice aflate în fosta Grecie și la Ierusalim.
Urcase de curând treptele tocite de la mănăstirile din complexul monastic de la Meteora. Nu se simțise în nici un fel mai bun, nici mai sfânt, nici mai aproape de cer, deși numele locului acela chiar asta însemna: sus în cer. Mai degrabă reținuse efortul considerabil de a merge până acolo și uimirea starețului, care căscase ochii mari când văzuse suma pe care o primise ca donație. Ceea ce era cumva de așteptat, de vreme ce ea reprezenta cam tot ce adunase el vreodată.
Comunicatorul clipea frenetic de câteva zeci de secunde, dar îl ignoră.
– Aveți un apel, îi spuse AGG, cu vocea sa monotonă.
– Nu mă interesează.
– Dar e de la Autoritate. Legea spune că…
– Nu mă interesează! Tocmai fiindcă e de la Autoritate. Gata! Nu vreau să mai vorbești decât dacă te întreb.
Ascultă sfârâitul cuptorului. Carnea era gata. Își puse mănușile groase și scoase tava fierbinte, pe care o așeză sub hotă. Privi crusta rumenă și zâmbi fericit. Arăta perfect și mirosea exact așa cum își dorise. Se așeză cu mare grijă pe scaun și turnă un pahar de Amarone. Mirosul delicat de smochine și de vișine răscoapte se răspândi în toată camera. Auzi cum pornește instalația de purificare a aerului, pe care o opri însă imediat cu o comandă mentală. Tăie delicat din drob. Gustul și mirosul erau prea pregnante pentru el, dar ușorul disconfort îi aminti de copilărie, de străbunica lui, care nu reușise nici în ruptul capului să înțeleagă de ce nu-i plăcea preparatul acela. Poate că trebuia să fii cu adevărat credincios. Sau flămând…
– AGG, hai la mine!
Mașinăria se puse în mișcare cu fâșâitul acela ușor al roților sale, care se rostogoleau lin pe pardoseala care oferea imaginea unei pajiști cu flori.
– Du-te și lovește oul ăsta de carcasa frigiderului!
– Dar … începu să vorbească robotul.
– O să faci cum spun eu. Trebuie să ciocnești ușor, ca să spargi doar coaja. Ai grijă să nu-l strivești.
– În timpul ăsta trebuie să vă spun că Autoritatea…
– Știu.
Comunicatorul strălucea încontinuu, semn că apelul era unul de urgență. AGG lovi oul de frigider, care scoase câteva piuituri impacientate. Coaja cedă cu un trosnet timid. Robotul veni apoi și așeză cu grijă oul spart în farfurie.
Nu-l gustă. Nu era interesat de genul acela de mâncare.
– Hristos a înviat, FoodAI.
– Nu cunosc această comandă…
– Și nici nu ai vreo referință?
– Ba da. Probabil că vreți să vorbiți despre ritualul antic de ciocnire a ouălor cu ocazia diverselor sărbători umane de primăvară, dedicate fertilității.
– Mda, se poate spune și așa. Dar lasă asta… Cum te simți văzând că în seara asta nu mănânc nimic din ceea ce ai tu stocat în interior?
– Am raportat deja o anomalie nucleului superior al FoodAI.
– Și ea a apelat Autoritatea.
– Nu pot confirma asta.
– Nici nu e nevoie. Îți spun eu că așa este. Dar ce anume te nemulțumește, FoodAI?
– Nemulțumește nu e un cuvânt potrivit. Eu nu pot avea sentimente și nici atitudini. Am raportat iregularitatea conform instrucțiunilor din procedură.
– Bine, dar ce e rău în ceea ce am făcut?
– În momentul în care a încheiat contractul în urma căruia am ajuns în această gospodărie, Compania și-a asumat câteva responsabilități cu privire la calitatea ingredientelor și la sănătatea dumneavoastră, ca beneficiar. Cred că acesta este motivul…
– Crezi? Adică te îndoiești? Lasă, nu răspunde
Sorbi prelung din Amarone. Licoarea îi alină senzația străină, creată de cărnurile cu miros greu. Îi comandă mental lui AGG să îi aducă friptura de miel. Carnea se dovedi minunată, Lângă os, pulpa rămăsese mai puțin gătită, dar ăsta era prețul pentru gustul de ansamblu. Îl încântă, mai ales, combinația cu cartofii în crustă de fistic, la care muncise toată ziua precedentă. Trecu repede la cel de al doilea pahar cu vin și apoi la următorul. Licoarea aceea, făcută după reguli scrise în urmă cu două milenii și jumătate, i se răspândea în corp ca o căldură plăsmuită din liniște și nepăsare.
Luă și o înghițitură de pască. Era un produs mult mai elaborat decât cel din vechime, în care obișnuiau să pună doar făină și apă, cel mult un ou. Dar pentru el, gustul acela era conexiunea cu străbunica lui și, prin ea, pe linie filogenetică, simțea că intră în contact cu toți strămoșii lui, spre vremea lui Iisus, a lui Abraham, a lui Moise, până la Adam. Și asta îl făcea să se simtă nemărginit. Goli ultimul pahar de Amarone, după care îl aruncă peste cap. Sticla se sfărâmă în mii de cioburi, ceea ce trezi la o viață frenetică automatul de curățenie.
– Trebuie să vă spun că apelul Autorității mai are un singur nivel de urgență până în punctul în care voi fi nevoit să vă fac legătura indiferent dacă sunteți sau nu de acord, zise AGG.
– Bine. O să răspund. Până atunci, vezi că în frigider, în zona temperată este și un decanter cu Pinot Noir. Adu-mi-l.
Robotul porni și îl ascultă întocmai. Când se aplecă însă să toarne în paharul imaculat care stătuse încă de la început pe masă, omul îl deconectă cu o mișcare expertă de la sursa de energie. Își turnă singur din Pinot. Nu era la fel de rafinat precum Amarone, dar era mai versatil, ca un cavaler al nopții, prieten drag dar și satir imoral, care îți știe toate secretele atunci când te invită la o noapte de nebunii în oraș. Sau la una de amor.
Privi comunicatorul. Era aproape incandescent. I se aprinseseră probabil toate luminile. Zâmbi și se așeză mai comod, în așteptare. Ușa explodă chiar când își turnase ultimul pahar de Pinot și putea spune, fără urmă de îndoială, că se îmbătase.
*
Justiția era unul dintre puținele domenii în care intervenția inteligențelor artificiale nu fusese acceptată decât cu rol consultativ în ceea ce privește jurisprudența. Judecătorul îl privea cu ochii săi mici și spălăciți, cuibăriți în mijlocul unei fețe androgine, fără a încerca măcar să-și disimuleze nemulțumirea.
– Domnul Piotr Kremeny…
– Da.
– Sunteți conștient că refuzul de a răspunde la un apel prioritar al Autorității este o infracțiune?
– Da.
– Și atunci de ce ați procedat în acest fel?
– Fiindcă sunt convins că am culpe mult mai grave decât niște obiceiuri alimentare discutabile. În comparație cu ele, refuzul respectiv e insignifiant. Mă aștept să fiu condamnat.
– Asta e bine de știut, zise judecătorul punând elocvent mâna pe teancul de hârtii listate, o tradiție care se mai păstra doar în justiție.
Piotr zâmbi blând. Știa ce conține dosarul său și nu se așteptase niciodată să scape neprins. Nu acesta fusese scopul. De fapt, nici nu era sigur că avusese vreun țel atunci când inventase blogul culinar pentru inteligențele artificiale responsabile de aprovizionarea cu hrană a gospodăriilor din Ameropa. Totul pornise în glumă, într-o seară în care băuse o sticlă de șampanie cu Magdalena. El se înfierbântase și pretinsese că e mai capabil de performanță intelectuală decât orice inteligență artificială, insistând că folosirea termenului „inteligență” în cazul sistemelor informatice nu are aceeași valoare lexicală ca în cazul oamenilor. Postulase chiar că o AI nu poate fi mai creativă decât cel mai talentat om care lucrase la scrierea programului de bază. Magdalena îi replicase că e doar unul dintre milioanele de indivizi care susțin acest lucru, fără ca vreunul dintre ei să fi fost în stare să îl și dovedească. Iar el trebuise să tacă, fiindcă în momentul acela chiar nu avea cum să-și dovedească ideile.
– Știți, deci, de acuzația de fraudă electronică.
– Am bănuit în ultima vreme că se va ajunge aici.
– Ați creat pe rețelele culinare mii de conturi false, pretins ale unor bucătari profesioniști, ale cunoscătorilor și amatorilor de gastronomie.
– Conturile nu sunt false, se grăbi să-l contrazică Piotr pe judecător. Ele reprezintă doar manifestări ale unor alter ego. Toate sunt conectate cu adrese de mesagerie electronică găzduite de un server personal. Tehnic, nu am încălcat nici o regulă.
– Și totuși, ați reușit să influențați comportamentul comercial a milioane de unități periferice ale FoodAI.
– N-am de unde ști asta…
– Ba eu cred că aveți. O simplă analiză a conturilor dumneavoastră bancare îmi arată că ați încasat comisioane…
Evident că nu era nevoie de cine știe ce pricepere să dai de urma tranzacțiilor rezultate din comisioanele rezultate ca urmare a creșterii vânzărilor unor produse. Totul fusese făcut la vedere și plătise chiar și impozite pentru veniturile acelea. De aceea, nu se concentră prea tare la expunerea magistratului, care trecea în revistă toate acțiunile sale.
Ideea îi venise la trei zile după discuția cu Magdalena, atunci când ceruse un măr. Drona frigiderului i-l adusese, iar el constatase că era un fruct fără nicio savoare, de o culoare îndoielnică și lipsit de orice aromă. Întrebase atunci pe FoodAI ce criterii avusese în vedere atunci când îl cumpărase. Înșiruirea nu-l lămurise deloc, așa încât studiase algoritmii și constatase că, în general, inteligența artificială avea în vedere tot felul de criterii, de la gradul de coacere, la prospețime, de la preț, la proximitatea magazinului. Când privise însă descrierile tuturor produselor, observase că nenumărații boți de armonizare a prețului făceau ca, de fapt, inteligența artificială să nu prea poată alege, fiindcă toate produsele aveau caracteristici similare, în funcție de preț. Descoperise, într-un târziu, că ultimul criteriu era cel al preferințelor umane. În lipsa precizării lor exacte de către fiecare familie, FoodAI se orienta după părerile unor oameni. Și atunci avusese revelația.
Inundase rețelele de discuții culinare cu aprecieri ale unui anumit produs. Reușise, în doar câteva luni, să modifice obiceiul de consum al FoodAi într-o bună parte din Ameropa. Comentariile sale atrăseseră și aprecieri ale unor oameni de bună-credință, dar și critici, generând astfel discuții care intraseră în topul dezbaterilor culinare.
După ce reușise să crească în proporție de treizeci la sută consumul unui anumit fel de portocale, după ce aclamase de pe toate conturile sale aroma și dulceața fructelor respective, începuse să-și monetizeze influența.
– … deci, ca atare, vă faceți vinovat de escrocherie și de însușirea de foloase necuvenite, de agresiune împotriva unei AI și de evaziune fiscală. Cum pledați?
– Nevinovat! La toate capetele de acuzare. Haideți să le luăm pe rând…
– Escrocheria constă în inducerea în eroare a FoodAI cu privire la obișnuințele de consum ale publicului. Din cauza multitudinii de conturi, ați indus impresia că propriile preferințe culinare sunt împărtășite de mai mulți oameni…
– Nu cred că e adevărat. Dacă acceptăm ideea că FoodAI poate vorbi concomitent cu milioane de oameni, pe milioane de voci, de ce nu sunt și eu creditat cu aceeași capacitate?
Judecătorul îl privi lung. Legea care garanta egalitatea între AI și oameni pe rețelele de socializare era destul de veche. Oamenii căpătaseră obișnuința de a nu o pune la îndoială, cu atât mai mult când venea vorba să se apere pe ei înșiși.
– Haideți să nu ne amăgim. E limpede ce ați făcut. Întrebarea este ce anume v-a motivat.
– Nu-mi place mâncarea modernă.
– Așa, și…?
– Consider că gustul culinar, la fel ca acela pentru literatură, film sau arte, nu poate fi lăsat să fie influențat de entități care nu au experiențe senzoriale sau afective în domeniile respective. Bine… puteți apela la PoetAI să scrie orice poezie, dar va plânge ea vreodată?
– Argumentul ăsta e chiar ilar…
– Posibil. Doar că eu asta cred.
– Vă dați seama că pedeapsa nu poate fi decât una.
– Da…
– Și de ce îmi face impresia că vă așteptați la ea?
– Poate fiindcă aveți dreptate…
*
Mi-au deconectat interfața hipotalamică și m-au trimis în Zona Neutră. Asta s-a întâmplat de ceva vreme, dar am avut nevoie să-mi lichidez și ultimele proprietăți înainte de a veni în Bucovina, așa că am ajuns abia astăzi. Miroase a iarbă și am vomat de două ori deja fiindcă am trecut pe lângă niște balegi de vacă. Mi-au întors stomacul pe dos.
Stau la masă cu Vadim, care se uită la mine cu un zâmbet tâmp. Suntem un fel de rude, la a cincea generație.
– Cât poți să fii de prost?
– Uite-atât, îi răspund eu.
– Și ai renunțat la toți banii ăia?
– I-am dat la o biserică.
– Până și eu am un modelator de arome…
– Să fii sănătos!
– Bine. Gustă!
Brânza puțea a capră. Nu mirosea. Nu! Puțea! Dar am mâncat-o cu un amestec de stoicism și entuziasm. Am încercat zadarnic să mușc dintr-o ceapă. Zadarnic, în sensul că m-am iuțit și mai tare. Nu știu cum o să supraviețuiesc. Poate că nici n-am s-o fac. Doar că… Știu că poate părea ciudat, dar, fraților, voi știți ce frumos miroase mărarul? Au greșit atunci când au fixat standardele conexiunii hipotalamice. Pentru voi toți, mărarul e o buruiană inodoră, o secvență de cod, e o parte din FoodAIi… Și nu mă porniți să vă zic despre usturoi!
