Fata ieși din casă și lăsă ușa să se trântească în urma ei. Deja zâmbea, știind că mama ei va striga după ea, ca de fiecare dată: „n-ai clanță?” Înveselită, trecu lesa în cealaltă mână și după câțiva pași se opri la marginea trotuarului, numărând în minte distanța până la următorul semafor.
Ziua era însorită. Un vânticel subțire adia ușor, foșnind printre frunzele mestecenilor de la marginea trotuarului. I-ar fi fost mult mai la îndemână să ia autobuzul care oprea în fața casei ei decât să străbată un drum de mai mult de un kilometru. Însă îi plăcea să meargă pe jos, iar câinele care o însoțea era mereu bucuros de plimbare.
Cu căștile în urechi asculta o piesă clasică. Între timp, visa cu ochii deschiși la concertul de la Operă. Degetele ei fine se mișcau deja pe clapele lungi ale marelui pian cu coadă, în timp ce interpreta în minte prima parte din Rêveries, Symphonie Fantastique opus 14 a lui Berlioz, în transcrierea lui Liszt pentru pian.
Pășea voioasă în același pas și ritm cu patrupedul, sincronizându-se cu el, ca un acompaniament la patru picioare în allegretto espressivo. Surâse la această idee năzdrăvană. Se opri brusc, alertată de apariția subită al unui obstacol. Știa că trotuarul era drept, larg și lung, fără treceri de pietoni, fără mese și scaune de cafenele, fără piedici în drumul ei. Doar îl parcursese de atâtea ori, îl cunoștea la perfecție. Oare ce o fi astăzi acolo?
Sesiză în fața ei mișcări ciudate. Se opri, neștiind dacă să meargă mai departe. Urechea ei, obișnuită cu rezonanțele sonorităților distinctive, percepu câteva sunete cel puțin ciudate. Gemini începu să latre și să se smucească în lesă, dorind să se repeadă înainte. Emily abia reușea să-l strunească. De obicei era liniștit și prietenos, însă acum devenise o fiară de nu-l mai recunoștea. Cineva se apropie de ea și o mână grea o apucă de încheietura mâinii. Dureros ca și cum i-ar fi strivit oasele.
Scăpă lesa. Câinele mârâia furios și începu să latre cu înverșunare apoi brusc tăcu. Presiunea de pe încheietură slăbi puțin. Își masă brațul să scape de durere. Avea nevoie de mână și degete. Recitalul de pian va avea loc peste două săptămâni.
– Ești bine, dragă? întrebă o voce de femeie.
Emily avu intenția să caute ochelarii de soare, căzuți undeva pe jos. Regreta că nu-și deschisese bastonul când ieșise din casă. Dacă și-ar fi ascultat mama, poate toate astea nu s-ar fi întâmplat. Se îngrijoră pentru cățel, nu-i mai auzea respirația lângă ea, ca de obicei.
– Gemini, îl strigă și întinse mâna în față.
– Dragă, nu e nimeni aici, auzi vocea necunoscutei. Vrei să chem pe cineva?
– Nu, nu … îl vreau pe …
– Ai nevoie de ajutor?
Încheietura îi era în continuare ținută destul de strâns. Avu impresia că amețește. Fără să vrea, se sprijini de brațul care o susținea, simțind că-i alunecă lacrimi pe obraji. Durerea o străfulgeră până în umeri și coborî pe șira spinării, radiind în tot corpul ei.
– Vreau să merg acasă, șopti cu greu, cu respirația tăiată.
– Da, dragă, răspunse vocea. Dar mai întâi mergem undeva.
– Nu, nu … eu …
– Nu depinde de tine, dragă, sunară cuvintele ca un ordin.
Emily oftă și făcu câțiva pași, împotriva voinței ei, trasă de mână. Nu știa de ce se lăsa condusă de femeia necunoscută. Nici nu-i trecu prin cap să strige după ajutor. Ca și cum și-ar fi pierdut întreaga vlagă și puterea de împotrivire, păși după ea.
Pe la jumătatea străzii cotiră spre dreapta, pe aleea care ducea la o mică bibliotecă de cartier. Cunoștea bine biblioteca aceea. Deseori împrumuta cărți în alfabet Braille, chiar și partituri pentru pian. Urcă cele șase trepte și înainte ca ușa grea de stejar să se închidă, îl simți pe Gemini strecurându-se pe lângă picioarele ei. Cu toate că o durea încheietura de-i venea să plângă, surâse. Era în siguranță, atât ea cât și câinele ei. Și se aflau într-un loc pe care îl cunoștea.
În sala de lectură fu așezată pe un scaun. După liniștea adâncă și lipsa de orice fel de zgomote, își dădu seama că nu se afla nici o persoană acolo, în afară de ele două. Mâna grea se descleștă în sfârșit de pe încheietură. Își prinse brațul cu cealaltă mână, oftând de ușurare. Respirația cățelului îi conferea liniște și încredere, ca de atâtea ori. Nesesizând nici o mișcare sau voci, se întrebă de ce nu erau oameni și copii care veneau, la aceea oră din după-masă, să împrumute cărți sau să lectureze?
– Emily, i se adresă femeia. Facem o afacere?
Fata ridică din umeri, neștiind ce să răspundă. Reținând un suspin, nu se întrebă de unde-i știa numele.
– Ce … ce afacere?
– Te rog să citești ceva pentru mine.
– Cum?
– Te răsplătesc. Este foarte important, altfel nu te-aș ruga.
– Da, dar eu …
– Știu, ești nevăzătoare, dar asta nu este o piedică. Uite, aici.
Îi puse ceva în palmă și auzi imediat un mârâit slab.
– Gemini, susură ea și simți cum cățelul dădu din coadă la sunetul vocii ei.
Degete străine și reci îi luară mâna și o forțară să deschidă ce părea a fi un caiet mic, destul de gros, cu copertă tare. După miros, putea fi o carte veche îmbrăcată în piele cu iz de mucegai. Atinse prima foaie și un frison, ca o descărcare electrică o furnică, propagându-se în tot corpul ei. Durerea din încheietură dispăru miraculos.
– Te simți bine acum, dragă?
Vocea femeii păru mai caldă. Emily dădu din cap și cu vârful degetelor începu să exploreze pagina, căutând semnele în relief pe care știa să le citească în alfabetul pentru orbi. Însă hârtia era netedă, lucioasă, probabil tipărită cu litere normale, pentru cei care vedeau să citească sau erau doar file goale.
– Cred că nu pot …
– Nu trebuie să spui nimic, o întrerupse necunoscuta, strecurându-i între degete ceva ce părea a fi un plic de hârtie. Ai acolo o sumă de bani consistentă. Sunt ai tăi. Poți face ce vrei cu ei, să plătești niște ore de pian, să mergi într-o excursie sau să-ți faci implant de fosfene și vei vedea. Doar să nu împarți cu nimeni. Ai înțeles până aici?
Emily dădu din cap, fără prea multă convingere.
– Acum vine partea ta, continuă vocea. Citește tot ce scrie în acest carnețel. Dacă te întrebi, da, are coperți negre, din piele de bivol și notițele de acolo au fost scrise de un strămoș al străbunicii mele.
– De ce nu citești tu? Eu nu vreau să mă amestec …
– Dragă! o întrerupse femeia. Nu te amesteci în nimic. Ți-am cerut un serviciu pentru care te-am plătit. Acum e rândul tău. Atâta tot. Mai simplu de asta nici nu poate fi. E o afacere curată.
Fata își strânse buzele. Cum să citească ceva ce nu vedea, nici cu degetele cu atât mai puțin cu ochii? Inspiră adânc și după ce își trecu palma peste coperta ușor ondulată, începu să răsfoiască cărticica. Toate foile erau goale. Nimic scris, gravat sau imprimat. Cum să-și dea seama dacă…?
Apoi începu să simtă câteva mărunte neregularități. Atinse ușor una, cu arătătorul, să descopere forma sau caracteristica punctului, să-l recunoască din Braille. Brusc, Gemini începu să latre, ecoul sunetului propagându-se prin întreaga clădire goală ca într-o cavernă adâncă.
– Gemini, șșșttt, făcu ea.
Câinele lătra și mai tare. Se ridică în două labe pe genunchii ei, lătrând continuu și insistent.
– Gemy, nu mai lătra, te rog să… și dădu să-l mângâie, dar animalul se feri de atingerea ei.
De acum lătratul deveni furibund. Se aruncă peste ea și răsturnă scaunul pe spate. Emily căzu iar câinele peste ea. Deodată, acesta se liniști, de parcă ar fi știut că era vinovat și începu să-i lingă fața.
– E bine, lăsă, Gemy… Doamnă, mă ajutați să mă ridic?
Nu primi nici un răspuns. Ascultă cu atenție. În afară de respirația cățelului, nu auzea nimic altceva. Era o liniște ciudată, cum nu fusese vreodată în aceea bibliotecă. Gemini o lingea cu sârguință mai departe, peste frunte, nas și pleoape. Emily încercă să-l îndepărteze, voind să se ridice însă patrupedul opunea o rezistență încăpățânată. Limba lui îi deschise o pleoapă și o linse pe ochi.
– Nu, Gemini, nu, nu, nu …
Așezat cu totul peste ea, țintuind-o cu greutatea lui la podea, câinele îi năclăia mai departe fața și mai ales ochii. Iar Emily nu avea atâta putere să-l dea jos, nici măcar să se întoarcă pe o parte. Strângând într-o mână plicul cu bani și în cealaltă carnețelul, rămase nemișcată, așteptând să se termine efuziunile lui de dragoste.
Brusc avu impresia că putea zări un punct îndepărtat, foarte voalat, ca un fel de beznă diluată cu milioane de ramificații… albăstrui? Nu văzuse niciodată în viața ei vreo culoare. Doar făcea analogii între o culoare și obiectul pe care-l ținea în mână. Albastru era cerul, marea și floarea de nu-mă-iuta, îi spusese mama. Așadar, o culoare rece, îndepărtată. De unde știa ea că cerul și marea și floarea erau albastre, când absolut totul pentru ea era o adâncă întunecime?
Punctul se mărea, devenind o micuță formă rotundă, tot mai luminoasă. Interiorul aspectului căpăta o anumită nuanță… oare putea fi acel roșu precum lava arzândă? De unde știa ea cum arăta un vulcan în plină erupție? Roșul creștea ca o pupilă în cercul albăstrui al irisului, fără să se amestece. Distingea clar cercul roșu și albastru ca pe o fin țesută pânză din miliarde de fire vizibile.
Clipi, sperând ca viziunea să dispară. Mai visase ea tot felul de imagini sau mai degrabă impresii, însă niciodată ceva atât de clar și limpede. Și niciodată nu visase sau văzuse culori. Doar sunete disparate, arome, sentimente, rareori doar ceea ce păreau a fi scântei.
Botul câinelui era lipit în continuare de fruntea ei, lingându-i îndărătnic ochii pe care era incapabilă să-i închidă. Roșul hipnotic se desprindea de albastrul care rămânea ca un fundal uniform, rotindu-se lent, din ce în ce mai îndepărtat și mai adânc, devenind acum la fel de închis cum fusese înainte. Poate chiar mai închis …
I se formă o lacrimă. Dureros de sărată, care părea să-i ardă retina. Gemini i-o linse și se culcă peste ea, dând ușor din coadă. Își puse labele din față peste umerii ei și capul peste piept. Emily îl mângâie pe gât, cu tandrețe, simțindu-i răsuflarea caldă pe obraz. Închise ochii, stătu așa câteva momente, apoi și-i deschise. Blana moale și pufoasă, de un bej-cafeniu, fu primul lucru pe care-l văzu. Nevenindu-i să creadă, se ridică brusc, cu cățelul în brațe.
Uluită, privi în jur. Biblioteca nu arată defel cum și-o închipuise ea. Era mult mai frumoasă și mai luminoasă decât orice vis sau imaginație obținută doar prin atingerea cărților și a rafturilor. O rază de lumină pătrundea timidă printr-o deschizătură de perdea, scăldând totul într-o magică aură ca de pulbere de stele.
Se ridică și Gemini la fel. Ținea într-o mână plicul de hârtie, probabil conținând bancnote, iar în cealaltă carnețelul cu coperte negre. Puse plicul cu bani pe marginea mesei. Deschise cărțulia. Apoi dădu pagină albă după pagină albă, filă după filă, citind cu voce tare, iar câinele o asculta cu atenție, ciulindu-și urechile. Tot ce era scris acolo era numai pentru ochii ei. Doar ca o necunoscută să asculte.
– În anul 1682, în pădurea de lângă satul Ipswich, fostă Agawam, Massachusetts, surorile mele s-au adunat la miez de noapte, pentru a dansa și a cânta preamărirea zeiței focului, cea care arde spiritele rele ale recoltei ce stă să înmugurească …
Emily suspină sonor, recunoscând imediat despre ce era vorba.
– În 18 iulie 1687, continuă ea să citească, răzeșul Ebenezer Babson din Cape Ann de lângă Glouchester Salem, a tras cu muscheta sa mai multe gloanțe, omorând un bărbat pe nume Horace Brown, tatăl Lucreției Brown, pe vremea aceea doar o copilă. Zece de ani mai târziu, fata și-a răzbunat tatăl, arătând puteri neobișnuite, nemaivăzute de nimeni. Noul ministru Samuel Parris de la Salem Village în Danvers s-a mutat din Boston și l-a chemat pe ministrul senior, John Hale, să evalueze un caz al mai multor fete care prezentau simptome de care se temea că semănau cu lucrarea unei vrăjitoare. Hale mai participase la procesele de acest fel ca expert și, după ce a analizat problema, a concluzionat, la fel ca și Parris, că vrăjitoria era la lucru în Salem. Cu toate acestea, în octombrie acel an, soția Reverendului Hale a fost și ea acuzată de vrăjitorie. El și-a ascuns nevasta, aderând brusc la protestele miniștrilor din Ipswich și alte sate din apropiere.
Emily se opri, auzind respirația întretăiată a cățelului.
– Gemini, șopti ea, parcă cerându-i părerea.
Câinele îi răspunse cu un lătrat scurt, de parcă o îmboldea să citească în continuare. Reluă lectura.
– Din foaia ziarului Modeft: O anchetă despre natura vrăjitoriei, de John Hale, pastor al Bisericii Chrift din Beverly, Anno Domini 1697. În timp ce Goody Cole, așezat lângă ușă, cu roata de olărit între picioare, un biet suflet bătrân îndoit de spate, bombănind.
„E blestemată”, mormăia. „Spune corect: mă înspăimânt mereu când o văd tremurând, cu capul ei de dihanie, cu părul cenușiu sălbatic desfăcut ca la o nebună și nasul ca de șoim și ochii ca de șarpe. ”
Emily trase aer pe nări. Nu înțelese nimic. Habar nu avea despre ce putea fi vorba și la ce anume se făcea referire. Prin mintea ei treceau fel de fel de imagini. Cu toate că nu văzuse niciodată animale, păsări sau alte viețuitoare, ca și obiecte de altfel, acum își dădea seama, conștientizând forme de vulturi, câini, maimuțe, cai opintiți pe un drum înecat în mocirlă, că totul avea o formă, consistență, dimensiune, o culoare sau mai multe și un anumit miros, diferit de lucrurile pe care le știa ea doar prin atingere. Se cutremură și avu de gând să închidă carnețelul, însă ceva o determină, poate curiozitatea mai presus de voința ei, să continue. Cu ochii minții percepu un cimitir unde un copil mic era îngropat și ciori gălăgioase zburau în cercuri, din ce în ce mai jos, să sape pământul reavăn după ce groparii vor fi plecați.
Se cutremură de această viziune. Rămase descumpănită. Apoi, dintr-o dată, văzu persoana care ședea în fața ei. Era o femeie de vârstă mijlocie, cu părul prins neglijent deasupra capului, cu fața lungă și privind-o cu ochi mari, căprui. Clipi instinctiv de câteva ori și imaginea dispăru în neant. Se gândi un moment că poate fusese o viziune sau doar imaginația ei înfățișase acel chip uman atât de nefiresc. Nu văzuse niciodată cum arăta un om sau o femeie.
O mână rece o prinse de încheietură.
– Haide, copilă, citește mai departe.
Avu intenția să protesteze, însă presiunea pe braț, apăsând cu o forță împotriva căreia nu se putea opune, o făcu să-și încleșteze degetele pe cărțulie. Se ridică cu greu și reuși să facă doi pași. Avu impresia că simțea miros de grajd și iarbă sălbatică însă în clipa următoare izul neplăcut fu înlocuit de răcoarea aerului condiționat a sălii de bibliotecă. Își scutură capul, zicându-și în gând că visase sau doar își închipuise, în urma lecturii.
După câteva momente în care ezită dacă să continue sau nu, începu să citească mai departe cuvintele pe care nu le vedea.
– În mijlocul acuzațiilor de vrăjitorie din 1692, s-a dezvăluit o nouă și unică izbucnire a furiei satanice. Gloucester Salem a fost invadat de o companie de indieni și francezi, ce arătau ca niște fantome furioase. Ieșind din mlaștini și trecând prin câmpurile de porumb, uneori individual, uneori în grupuri, se apropiau de garnizoană. Soldații trăgeau cu pistoalele dar când erau descărcate, gloanțele nu aveau niciun efect, se înfigeau adânc în trunchiurile copacilor de lângă drum. Fantasmele urlau de zor în limbi necunoscute. Alarma și panica devenise atât intensă că maiorul Samuel Appleton de la Ipswich trimise aproximativ șaizeci de bărbați, pe 18 iulie, pentru asistență și ajutor în cadrul acestor neliniști inexplicabile, pe care le sufereau noapte de noapte și chiar pe timp de zi, mai mult de o săptămână, locuitorii din Salem, notase Thomas Franklin Waters, autorul cărții Ipswich in the Massachusetts Bay Colony, publicat în 1905.
Emily nu se mai miră. Trecuse de momentele de uluire. De acum încolo orice era posibil. Citi mai departe.
– „Sper că substanța a ceea ce am scris va fi suficientă pentru a satisface toate persoanele raționale, că Gloucester nu a fost tulburat vara trecută, timp de o săptămână, de venirea francezilor și a indienilor, dar că Diavolul și samsarii lui au fost cauza tuturor molestărilor ce au cuprins așezarea și împrejurimile, care în acest moment s-au abătut asupra orașului; în numele locuitorilor iau asupra mea adresarea rugăciunilor cele mai serioase spre Tatălui Milelor, pentru ca cele Apariții să nu se dovedească a fi Tristele Prezențe ale unor viitoare și mai oribile Molestări”. Mather însuși adăugase la narațiunea lui Emerson: „Știu că cei mai apreciați domni din vecinătate, până în ziua de azi, septembrie 2, 1702, cred că toată această chestiune a fost doar un episod nefericit al coborârii ciudate din lumea invizibilă, anormală, bizară și înfricoșătoare, posibilă apoi în alte părți al țării.”
Ca și mai devreme, iar nu înțelese nimic. Engleza veche era dificil de descifrat și de priceput. Emily avea vagi cunoștințe despre acele vremuri, nu citise prea multe despre Salem și vrăjitoare, nu prea o interesase și nici nu găsise prea multe cărți în Braille despre acest subiect. Totuși, parcurgând rândurile pe care nu le vedea, avea impresia că simțea ceva familiar, apropiat. Se gândi brusc la fragmentul Rêveries din Symphonie Fantastique opus 14 a lui Berlioz iar în clipa următoare auzi un țipăt văitat de femeie. Nările i se umplură de fum înecăcios, respirația i se îngreună și-i veni să vomite. Auzi lătratul lui Gemini undeva mai departe, iar ecoul hămăitului lui se propagă pe sub tavanul înalt al sălii de lectură, lovindu-se de rafturi, descrescând în intensitate apoi stingându-se ușor.
– Ești acuzată de vrăjitorie, o voce seacă și hârâită îi răsună în auz.
Se întoarse mai mult din reflex, de-a dreptul înspăimântată.
– Vei fi biciuită și vei dormi în cușca pedepsei, râse o altă voce.
Glasurile veneau de undeva din spatele ei, părând foarte vii și pline de ură nedisimulată. Avu din nou intenția să se întoarcă, știind că oricum nu putea vedea nimic, doar era oarbă din naștere. Simți cum o mână mare și grea se lăsă pe umărul ei, iar Gemini lătra mai furios ca niciodată, horcâind.
– Gemy… reuși să articuleze simțind cum se prăbușea.
După un timp, se trezi ca dintr-un somn adânc, cu nările umplute de mirosul de dejecții stătute ale unei saltele puturoase. Întinse un picior și se lovi de un obstacol, probabil o scândură, după sunet. Putea fi piciorul scaunului pe care șezuse sau a mesei impunătoare a bibliotecarului. Ascultă cu atenție, ținându-și răsuflarea, să-l audă pe Gemini. Nici un sunet nu răzbătea până la ea. Ah, ba da. Parcă niște lanțuri s-ar fi legănat în bătaia vântului, frecându-se și scârțâind. Sau poate erau crengile golașe ale copacilor de la marginea drumului? Oare de unde știa ea toate acestea?
– Ești o vindecătoare?
Nu-și dădu seama dacă era voce de femeie bătrână sau de bărbat. Însă percepu, după ton, că nu era o întrebare răuvoitoare, mai degrabă curioasă, interesată.
Își clătină capul în semn de nu.
– Poți face vrăji? Adică minuni?
– Nu, nu, se apără Emily, fluturând-și palmele a respingere. Eu nici nu văd, sunt oarbă …
– Cele mai bune vrăjitoare sunt cele oarbe.
Vocea chicoti.
– Nu sunt vrăjitoare, nici vindecătoare. Habar n-am de medicină, se apără.
– Da’ la ce te pricepi, micuțo?
– Eu? ridică din umeri. La pian.
– Pian? Ce-i pian? Ceva de clarviziune?
Emily lăsă să-i scape un oftat.
– Nicidecum. Pianul este un instrument muzical. Are clape. Când apeși cu degetele aceste clape, reiese sunteul muzicii, notele și octavele, după cum este scrisă partitura.
O vreme nu auzi nimic, nici măcar respirația persoanei cu care stătuse de vorbă.
– Nu pricep ce zici, micuțo.
Vocea venea de undeva foarte aproape.
– Păi… era cât pe ce să înceapă o vastă și competentă descriere, dar se opri brusc. Își dădu seama că nu avea rost.
– Mă poți salva de aici, micuțo? hârșîi glasul chiar lângă urechea ei.
Emily se trase mai în spate, lipindu-se de un raft. Măcar era în sala bibliotecii.
– Nu… nu știu cum. Nici nu știu de ce sunt aici… nu văd nimic …
– Dah, ai spus că ești oarbă.
– Da.
– Uite cum facem. Tu mă scapi de aici și eu voi fi ochii tăi. E bine așa?
Cumpăni câteva momente propunerea vocii. Apoi se neliniști de lipsa lui Gemini.
– Am un câine, l-ai văzut cumva?
– Unu mare, de culoarea nisipului?
– Da, el!
– Nu l-am văzut.
Rămase descumpănită. O mințea de-a dreptul. O mână rece o prinse de încheietură.
– Haide, copilă, să ieșim de aici.
Ținea carnețelul străvechi, cu coperțile negre, între degete.
– Mergem printre nori și nu putem vedea drumul! cânta o voce peste lătratul cățelului.
– Sunt cea mai obosită dintre toate mamele! intonă un alt glas.
– Sunt cea mai tristă mireasă de doi ani! se vaită a treia.
– Trageți cărbunii roșii, omule! strigă o voce groasă de bărbat.
– Acolo zace copilul ei! țipă altcineva.
– Până ce vrăjitoarea neagră vine, vor arde toate aceste femei, se plânse un alt glas.
Aerul mirosea greu de păr ars, haine pârlite și carne fumegândă. Emily încercă să-și țină din nou respirația și-i dădură lacrimile de usturime. Nu înțelegea ce se întâmpla însă simțea o mare tensiune ce-i strângea tâmplele.
– Gemini, reuși să șoptească numele și gura i se umplu de salivă acră.
– Haide micuțo, o îmboldi vocea femeia necunoscută care o trăgea de mână. Mai avem un pic și scăpăm.
Înainta poticnindu-se de crengi și denivelări. Mergea printr-o pădure, aerul devenise între timp mai respirabil și mai răcoros. Adia un vânticel printre crengi și șoaptele frunzelor reușiră să-i domolească starea de tulburare și teamă. Ea era obișnuită să pășească pe asfaltul neted al trotuarului din oraș, unde își putea controla direcția și ritmul de înaintare. Acum se afla într-un loc total necunoscut și habar nu avea încotro se îndrepta și cu cine anume. Se îngrijoră pentru lipsa câinelui.
– Vine după noi, micuțo, răspunse vocea care o conducea, parcă răspunzându-i la întrebarea nerostită. Nu te uita înapoi…
Ca și cum ar fi văzut ceva, chiar dacă își întorcea capul. Pășea împleticindu-se, împiedicându-se de pietre, movilițe, călcând în gropi și încurându-se în tufișuri înțepătoare. Încă odată, îi părea rău că nu-și luase bastonul când plecase de acasă. Plănuise doar o scurtă plimbare, nu prea departe, pe drum drept. Nu avu timp să se întrebe cum de ajunse în aceea situație când cea din fața ei se opri brusc și ea se lovi de umărul ei.
– De aici, mă conduci tu, micuțo.
Nu era o rugăminte. Era un ordin.
– Cum să te conduc eu? Unde?
– Unde te duce intuiția. E bine oriunde, numai aici să nu mai stăm.
– Dar eu…
– Hai odată!
Ciudatele voci de femei cântau cuvinte și mai ciudate, o melodie stranie, sfâșietor de tristă. Emily își umplu plămânii cu aerul rece al pădurii. Sunt într-o pădure. Din trunchiurile copacilor sunt făcute cărțile din bibliotecă. Și mobilierul, rafturile, mesele pentru citit, scaunele. Sunt în bibliotecă.
O creangă se mișcă brusc și fâlfâitul unor aripi o sperie. Vârful ascuțit al unei pene tari îi zgârie fruntea în trecere. În următoarea clipă îl auzi pe Gemeni lătrând lângă ea, anunțându-și prezența. Se liniști că nu se pierduse sau că nu o abandonase. Ceva cald și subțire i se prelinse pe obrazul stâng, însă nu era lacrimă. Se șterse cu dosul palmei, neștiind că era o dâră de sânge, cu care se mânji toată. Totuși, auzea zgomotele familiare ale traficului din stradă, rularea cauciucurilor mașinilor pe asfalt, o frână, sunetul intermitent de la stopul din intersecție, o sirenă vuind undeva departe, glasuri monotone ale oamenilor care treceau prin fața clădirii. Cu toate astea, se afla în pădure, receptând mișcarea frunzelor și a crengilor. Poate și răsuflarea unui cerb dintr-un desiș de tufe înalte.
– Gemy… șopti cu glas scăzut, să nu deranjeze fragilul echilibru de neînțeles.
Unde s-o conducă pe femeia din pădure? Nu se întrebă nici acum cine era și cum ajunse în tovărășia ei. De când ieșise din casă, lăsându-și bastonul acasă, i se întâmplaseră o sumedenie de lucruri. Habar nu avea cum și de ce. Era o zi obișnuită, cu nimic specială, doar plecase să se plimbe cu cățelul ei pe strada dreaptă, ca de obicei. Iar acum era într-o pădure, cu o femeie necunoscută, după ce altă femeie, sau poate tot aceea, îi pusese un carnețel cu coperți negre în mână, cerându-i să citească. Ei, oarbă din naștere.
Și, spre surprinderea ei, citise. Nu neapărat că văzuse literele, cuvintele și propozițiile. Citise intuitiv despre un subiect despre care nu cunoștea prea multe. Empatia o atrase în lumea cea stranie, unde se afla și acum prinsă. În pragul celor două lumi. Realitatea și trecutul fabulos al unor vrăjitoare.
De ce nu? Văzuse culori, ramificații de albastru și apoi punctul roșu. Blana de un crem cald al lui Gemeni și culoarea rafturilor de mahon. Ce însemnau toate astea?
– Citește mai departe, o îmboldi vocea femeii din bibliotecă.
– Hai să mergem mai departe, o îmboldi vocea femeii din pădure.
Ce avea de făcut? Cu carnețelul deschis în mână, începu să pășească, pe dalele de gresie și în același timp pe mușchiul reavăn dintre trunchiurile copacilor. Se opri și citi:
– Miniștrii din Ipswitch care au venit special pentru proces au susținut cu voce tare: inculpatele practică cu nerușinare arta mesmerismului și prin artă înțelegem menționarea puterii minții care influențează și controlează mințile și corpurile celor mai slabi cu duhul însă creștini convinși, în scopul rănirii persoanelor, a proprietății și a relațiilor sociale ale altora din comunitate.
– Ce aveți de spus în apărarea voastră?
– Am mers printre nori și nu am putut vedea drumul, se lamentară cele trei femei aduse în fața miniștrilor, legate cu lanț de fier la mâini și picioare, îngenunchiate.
– Minciună! Nu poți merge printre nori. Asta este vrăjitorie!
– La moarte cu ele! zbierară mai multe voci din sala de proces ticsită de săteni.
– La rug cu ele!
– Vă închinați Diavolului, cu care ați făcut pact! strigă o voce stridentă de femeie.
– V-am văzut în pădure, ați dansat cu diavolul ieșit din foc…
– V-ați tăvălit cu animalele pădurii…
– Ați spurcat tot ce ați atins…
– La foc cu ele…
– Să piară împreună cu diavolul…
Emily era să leșine de duhoarea acumulată în sala procesului, de căldură și de înghesuială. Înghiți cu greu, aproape sufocată și carnețelul negru îi tremură între degete. Îl văzu pe Gemini strecurându-se printre picioarele celor adunați, dispărând. Îl văzu? se întrebă, alarmată. Nu avea cum, era imposibil. Doar își imaginase…
Larma se înteți și mâini aspre o apucară de brațe, forțând-o spre ușa unde se îmbulzeau toții să iasă. Ajunse cumva, îmbrâncită, trasă și împinsă, într-un loc plat, simțea sub tălpi pământ bine bătătorit. Simțea miros de paie arzânde. Voci de femei începură să cânte, la început nedeslușit, apoi într-un ritm ca de marș și Emily imediat se gândi la modalitățile de combinare a timbrurilor instrumentale ce aveau puterea de a reda muzica dictată și revărsată din subconștient lui Berlioz, în partea a patra a Simfoniei Fantastice opus 14, transcrisă pentru pian de Liszt, intitulată „Marș spre supliciu”, unde un tânăr se îndreaptă spre eșafod, deoarece visase că-și omorâse iubita, iar instrumentele de percuție ascuțite ale orchestrei, tobe, timpane și talgere, marchează evocation, allegretto espressivo, apoteotic momentul morții prin lovitura fatală a ghilotinei.
Mirosul acru de haine și carne arsă se ridică înspre cerul acoperit deja cu nori negri. În momentul în care crezu că se va prăbuși, simți atingerea blănii lui Gemini. Întinse brațul și îi găsi zgarda, nu și lesa, probabil o pierduse undeva prin pădure. Stai puțin? Prin pădure? Nu avea cum, doar se aflau în sala de lectură a bibliotecii …
Auzi mișcare, alta decât a cățelului, care ședea cuminte lângă ea și dădea din coadă.
Dintr-o dată pe Emily o apucă plânsul și se înecă. Tuși de câteva ori, ștergându-și lacrimile care-i curgeau peste dârele uscate de sânge de pe obrazul stâng.
Undeva ascunsă între rafturi, femeia misterioasă plângea și ea.