Împreună, pentru Pământul Făgăduinței(timp de citire: 28 minute)

— Inculpat, recunoști că ai intrat în clasă cu catalogul și ai strigat prezența?

— Nu așa, Rodion, tu mi te adresezi mie și spui: inculpatul recunoaște că… bla, bla, bla? zise de la catedră Barabas Elisei, liderul informal al clasei a XI-a, costumat într-un fel de halat negru cu guler alb. Deoarece numai eu pun întrebări aici, clar?

Apoi, către mine:

— Inculpat, fost  profesor de informatică Solomon Yaphet, recunoști că… dar ce s-o mai lungim, toată lumea de aici te-a văzut când ai strigat… asta… câh… catalogul. Ai ceva de spus în apărarea ta?

Mi se părea absurd să justific lucruri care erau, cu numai o zi în urmă, legitime și corecte. Eu nu am vrut decât să predau o lecție despre algoritmi. Fie, înțelegeam că persoana mea îl enerva la culme pe Elisei, iar algoritmii îi stârneau repulsie. Înțelegeam și că opiniile nutrite de Barabas  erau adoptate pe loc, mimetic, de majoritatea elevilor din clasa a XI-a. Dar de aici, până la a-mi fi legate mâinile la spate cu sfoară, era mare distanță.

— Noul Minister al Învățământului e sărac, nu are fonduri. Nu are buget pentru cătușe. Dar situația asta se va schimba rapid.

Mă întrebam de ce doar eu eram legat, nu și profesoarele de limba galatică, geografie și chimie. Încercam să le captez privirile, dar colegele mele își plecau ochii când mă uitam la ele.

Președintele de instanță se plictisi curând să tot repete ca un papagal întrebările procurorului. Sau, ca să fiu corect, ale substitutului de procuror. De la o vreme, doar mă fixa cu privirea, dându-mi de înțeles că așteaptă un răspuns.

— Inculpatul recunoaște că a obligat clasa să participe la lecția de informatică, deși clasa își exprimase limpede dezacordul? Rosti Rodion pe un ton înțepat.

Elisei se uită din nou la mine și tăcu cu subînțeles.

Nu am răspuns. Dacă, până în urmă cu o jumătate de oră, nutrisem speranța că un dromader cu girofar al poliției va intra în curtea liceului și doi mascați vor năvăli pe coridoare strigând „Culcat! Culcat!”, sau că măcar directoarea adjunctă, dacă nu chiar însăși cea plină, va trânti inopinat de perete ușa clasei, rămânând astfel câteva clipe nemișcată, ca o stană de piatră, captând atenția întregii audiențe, speranțele mele se topiră când de la difuzorul atârnat în perete se auzi știrea că Partidul „Gardienii Apei Vii” tocmai formase alianță cu Mișcarea „Împreună pentru Pământul Făgăduinței”. O nouă majoritate și un nou guvern se profilau la conducerea orașului. Un cor de exclamații de bucurie și bătăi din palme izbucniră dintre șirurile de bănci, dimpreună cu bufniturile manualelor și caietelor trântite pe jos.

Dar, stai, când au fost alegeri? În urmă cu patru ani, nu? Atunci, cine i-a trimis pe troglodiții ăștia în Congres?

— Cum au intrat Gardienii în Parlament? În urma cărui proces electoral? întrebai, știind bine că îl enervez și mai tare pe Elisei.

Am pus întrebarea asta și în numele fostului profesor de istorie, Stanier Kerrith, care nu mai putea să audă răspunsul, deoarece era mort. Fusese condamnat la moarte și executat prin spânzurare cu trei sferturi de oră mai devreme. De încheietura mâinii drepte i se atârnase un catalog găurit cu un cui, prin care se petrecuse un capăt de sfoară.

— Ministerul nu are bani acum pentru achiziția de ghilotine, care oricum fac mare mizerie. O să curățăm, deocamdată, pădurea de uscături cu spânzurătoarea. Curat, ieftin și tradițional.

În acel moment, unul dintre elevi, Azur Nathan, ridică timid capul și puse o întrebare abia auzită:

— Dar de ce să-i omorâm? Poate că totuși cineva vrea să învețe…

Elisei se făcu mai întâi palid la față, apoi paloarea se transformă în roșeață iar roșeața trecu în vinețeală.

— Trădătorule! Slugă! Cum poți să debitezi așa enormități? La ce e bună învățătura? Învățatul e un obicei bolnăvicios. Cine învață devine lunatic, se gălbejește la față și îi cad dinții. Nu ai aflat că pe primul loc în cadrul reformei învățământului cerute de partid se află abolirea catalogului, a notelor și a absențelor, acest sistem discreționar, medieval, generator de profunde inegalități?  Câtă vreme decât profii poa’ să scrie în ele despre elevi, în timp ce elevii nu poa’ să scrie nimic despre profesori, noi cerem scoaterea în ilegalitate acestui instrument al terorii și al oprimării. Jos catalogul! Îmi pare rău pentru tine, Nathan,dar va trebui să-ți retrag recomandarea. Ai, încă, lacune serioase în pregătirea politică.

Aprodul de ședință, Emanuel Balhamon, îl deznodă pe fostul profesor de istorie și încercă, din ochi, să potrivească lațul pentru circumferința capului meu. Încercă, fără succes, să găurească alt catalog. În cele din urmă, înjurând, alese să-mi lege de mână același catalog pe care îl purtase și Kerrith în călătoria spre lumea cealaltă.

O ultimă privire către profesoare. Capete plecate, ce sabia nu le taie. Resemnat, m-am gândit că nu voi apuca ziua răzbunării mele. Cu siguranță, poporul galațian nu va răbda multă vreme un regim care încurajează rasismul și xenofobia.

Elisei trase un șut în scaunul de sub mine, care zbură cu boltă și ateriză la câțiva metri distanță. În timp ce mă zbăteam în laț, cuprins de panica morții iminente, zbârnâitul soneriei, anunțând sfârșitul lecției, îmi aduse o neașteptată speranță de salvare. În confuzia în care eram, nutream convingerea că, luându-se pauză, activitățile didactice vor înceta instantaneu și toată lumea va trebuisă iasă din clasă, inclusiv profesorul.

M-am răsucit violent în pat și atunci am conștientizat că sunetul acela iritant, care aproape că mă sculase din morți, la propriu, nu era altceva decât alarma ceasului deșteptător. Am slobozit printre dinți o serie de înjurături și am rămas imobil, cu ochii pironiți în tavan, preț de aproape un minut, încercând să mă debarasez de imaginile puternice ale visului. Când mintea mi s-a mai limpezit, m-am ridicat gemând din pat și m-am dus la baie, frecându-mi spatele înțepenit. Mi-am mai adus aminte o dată sau de două ori de coșmarul acela absurd, până să plec de acasă, după care m-am eliberat definitiv de sub asediul fricii și al revoltei.

Pe drumul spre școală m-am întâlnit chiar cu Kerrith. Își târșâia picioarele goale prin nisipul fin, albicios, aruncând valuri-valuri în stânga și în dreapta. M-am bucurat să-l văd. M-am alăturat lui, ferindu-mă din calea sandyolelor care zburau, cu velele umflate de vânt, pe lângă noi. Am ezitat câteva momente să-i povestesc visul, totuși, învingându-mi jena și prejudecățile, i l-am relatat până la urmă în doar câteva cuvinte, pentru că deja mi se șterseseră din minte o mulțime de detalii.

— Îmi pare rău, dragă Stan, că nu am transcris imediat visul acesta în carnețel, merita, a fost extrem de realist. Parcă trăiam efectiv scenele acelea de groază. Pe de altă parte, mă bucur că l-am uitat. Ceea ce mă neliniștește este, însă, altceva: ce anume prevestește?

Stanier nu răspunse. Mergea încruntat, cu capul în pământ. Știam că e un tip taciturn, foarte puțin emotiv, ceea ce îl deosebea de mine. Dar poate că tocmai deosebirile dintre noi au sudat prietenia noastră. Asta dacă nu punem la socoteală îndelungata conviețuire.

Mergeam de-a lungul Dunării și ne intersectam cu oamenii care se întorceau de la apă, cu burdufurile pline. Bărbații aveau fețele arse de soare și buzele crăpate de sete. Siluetele lor osoase, puțin cocârjate de povara pe care o cărau în spate, înveșmântate în lințolii închise la culoare, mergând în șir indian pe potecile care coborau în canion, se profilau pe stâncile rotunjite ca niște spinări de hipopotam. Pulberea gălbuie de loess era spulberată în fuioare fine de către vânt.

— Ai să râzi, dar uneori, când îi văd, parcă mi se face și mie sete, zise într-un târziu Kerrith.

Nu am râs. Îmi plăcea să văd în fiecare dimineață sclipirile albastre, vii, ale Dunării, pe care o puteam zări de aici, de pe platou. Peisajul acesta arhaic al albiei majore a fluviului, cândva plină de apă până în buza canionului, după cum spunea Stanier (și el este istoric, știe ce spune), avea ceva dătător de speranță. Mă apropia o fărâmă mai mult de acea viziune mistică a unei lumi mai bune, lumea biologicilor din trecut, bărbați adevărați, care se vor întoarce cândva printre noi, lume în care fusesem ademenit să cred citind cărțile din biblioteca municipală.

Pe măsură ce ne apropiam de Piața Centrală, un murmur neîntrerupt creștea tot mai mult în intensitate, astfel încât, după ultimul colț de stradă, deslușirăm clar scandările mulțimii adunate în fața Prefecturii. Erau aceleași ca în toate zilele precedente și inima mea se strânse în piept și se făcu aidoma unui ghem de câlți. Am simțit frică.

— Prietene, articulă Stanier, și cuvintele lui răsunară limpede în urechile mele, în ciuda șuieratului vântului și a huiduielilor care veneau din piață, misiunea noastră se apropie de sfârșit. Cu părere de rău, nu am fost în stare să ne achităm de ea. Mi-e rușine când știu că spiritul lui Isaia Noah ne privește din Ceruri.

Se întoarse către mine.

— Nu-ți fie frică, Yaphet. Va veni repede și va dura puțin.

Nu înțelegeam de unde provenea atâta ură împotriva parabionților. În noi fuseseră sădite doar compasiunea, frica, spiritul de sacrificiu. Supunerea. Noi nu știam ce este ura. Eram dezarmați în fața ei. Ce le făcusem? Le-am băut apa? Le-am mâncat hrana? Nimic din toate astea. În schimb, ne-am tocit literalmente articulațiile ca să le creștem și să le educăm copiii. Am vrut să facem cea ce ne fusese implantat în matricea noastră parabionică de către Creator: să veghem ca spița omenească să nu recadă în sălbăticie în timpul Secetei. Și să renască din propria-i cenușă atunci când va veni vremea.

— Scoateți-le ochii safiroților!

— Să facem pluguri din oasele corindonienilor!

— Zdrobiți-le țeasta fremenilor! zbiera mulțimea furibundă.

Ca să ajungem la liceu, eram nevoiți să trecem de partea cealaltă a pieței. Ne-am strecurat prin mulțime cu capetele plecate și glugile trase peste ochi. Când am ajuns în dreptul tribunei improvizate de la care vorbea cineva la un portavoce, mi-am ridicat privirile, imprudent. Am fost recunoscut. Cel care vorbea, un lider al Mișcării Împreună, se opri din perorație și brațul lui întins, cu degetul arătător îndreptat către mine, aproape că îmi atinse obrazul.

— Fraților! Iată cine ne educă noile generații! Iată-i pe cei care ne-au otrăvit și mințile noastre cu poveștile lor despre demnitate, democrație, cultură și știință!  Sunt aceiași! Abur și fum, ca să ne abată atenția de la lucrarea lor diavolească. Sinteticii cu ochi de safir sunt vinovați de tot ce ni se întâmplă de atâtea secole! Ei au adus seceta, ei au secat izvoarele, ei au zăvorât cerul ca să nu mai dea ploaie. Înainte să fie sloboziți în lume de către savantul acela nebun, blestemat să fie numele lui Noah Isaia în veci, era belșug de apă și de pâine pe pământ. Grânele creșteau,înalte până la piept, chiar în locul acesta unde stăm noi acum și spicele lor se frângeau de greutatea semințelor. Și erau pălării de floarea-soarelui, din care se făcea uleiul cel dulce și pomi cu mere de aur erau, și țara noastră era numită Grădina Cerească. Și au venit sinteticii și au urât așa de mult neamul omenesc, din invidie, pentru că ei nu se pot bucura de toate acestea, ei nu au nevoie de nimic din roadele pământului, ei nu beau și nu mănâncă, doar își încarcă bateriile de la soare. Ei seamănă la trup cu noi, vorbesc și respiră, dar aerul care le intră în piept nu le servește la nimic, ei ne imită. Sunt falși. Ei nu sunt oameni, sunt lucruri neînsuflețite. Însă ochii lor îi trădează, sunt ochii minciunii, pentru ca minciuna să nu se amestece la nesfârșit cu adevărul. Și pentru că aveau trebuință de foarte multă lumină și căldură, ca să-și încarce bateriile, au schimbat polii Pământului și au stricat clima ca să nu mai fie nori. Și nemaifiind nori, nici ploaie nu a mai căzut. Și apele au secat. Și Dunărea, care acum e un fir de apă ce îl treci cu piciorul, cu numai patru sute optzeci de ani în urmă era lată de nu-i vedeai malul celălalt. Priviți-i ochii bastardului, cum strălucesc de bucurie!

Activistul mă imobiliză și mă forță să mă întorc cu fața spre mulțime, descoperindu-mi ochii. Și lumea a început să mă huiduie și să mă scuipe iar eu atunci mi-am închis ochii ca să nu-i mai provoc și nu știu cum am fost scos de acolo, mai mult pe brațe. Când am ieșit afară din vâltoarea aceea de bărbați și de femei cuprinși de isterie, eram sprijinit cu o mână de Stan, care mă îndrepta cu blândețe spre ieșirea din piață.

În câteva minute am pătruns în liceu și ușile grele s-au închis în urma noastră. Răcoarea și penumbra zidurilor de piatră, atmosfera academică, de contemplare, a vitrinelor cu exponate geologice aliniate pe lângă pereți m-au mai liniștit întrucâtva. În spatele unui geam, alături de alte mostre de cristal de stâncă se afla și un creier Noahnian. Uriașa gemă șlefuită de corindon azuriu, pe care oamenii o așezaseră în rând cu alte curiozități minerale, aparținuse unui parabiont pe care îl cunoscusem. AdonQueshaul, Domnul este milostiv, fusese specializat în speologie și geologie. Știa compoziția tuturor mineralelor care există, vârsta și depozitele în care se găsesc. A murit de inaniție, fiind blocat în subteran de prăbușirea unui tavan de peșteră. L-am salutat cu respect și i-am povestit, în câteva cuvinte, trecând pe lângă el, cele ce se întâmplau acum afară.

Elevii mei mă așteptau de ceva vreme. Erau agitați, unul dintre ei povestea că mă văzuse în urmă cu câteva minute prins într-o busculadă în piață, iar ceilalți copii îl bombardau cu întrebări. Când am intrat pe ușă s-au ridicat toți în picioare și au tăcut, brusc. Le-am cerut să se așeze și primul meu gând a fost să îi întreb cum privesc ei cursurile mele.Voiam un feedback, dacă se poate pozitiv, care să-mi întărească încrederea în mine, zdruncinată de coșmarul de dimineață. Am citit, însă, în ochii lor emoție sinceră și compasiune.

— Așa vă recunosc că sunteți elevii mei, le-am zis. Fiți blânzi și aveți compasiune față de cei aflați în dificultate. Nu vă înhăitați cu oamenii care îndeamnă la ură, pentru că eu nu știu ce este ura, nici defăimarea. Dacă sunteți cu adevărat elevii mei, urmați-mi cuvintele și ele vă vor face fericiți, chiar dacă timpurile pe care le trăim acum nu sunt ale fericirii. Dar timpurile astea se vor termina curând. Mult a fost, puțin a mai rămas. Voi veți trăi și veți fi martorii schimbării vremii. În timpul vieții voastre se vor așeza toate la locul lor, așa cum au fost.

M-am oprit și am rămas tăcut câteva clipe, dorind să văd efectul cuvintelor mele. Mă ascultau vădit impresionați, chiar dacă nu înțeleseseră foarte exact ce voisem să le spun.

— Domnule profesor, interveni Elisei, de unde știți că în timpul vieții noastre se vor produce acele schimbări? Puteți prezice viitorul?

M-am uitat la tânăr cu duioșie, întrebându-mă ce anomalie a psihicului meu făcuse ca băiatul acesta inteligent, curajos și onest, unul dintre cei mai buni elevi pe care îi avusesem eu vreodată, să devină în coșmarul meu un personaj atât de odios. Și atunci mi-am dat seama, cu uimire, că de fapt eu m-am temut, în adâncul subconștientului, de activiștii Mișcării Pământului Făgăduinței și atunci am proiectat spaimele mele împotriva celor de care nu aveam cum să mă tem. Refuzând să-mi arate direct inamicii, visul meu mi-a arătat, de fapt, cine îmi sunt aliații.

Nu am avut timp să-i răspund lui Elisei, deoarece în clipa aceea se auzi pe coridor o hărmălaie de nedescris, vociferări și țipete, iar ușa clasei fu trântită de perete. Un grup de șapte sau opt derbedei din piață, întărâtați de același lider care mă bruscase mai devreme, voiau cu orice preț să pună mâna pe mine.

— Uite-l, uite-l pe cyborg, spargeți-i capul, sfărâmați-i măselele!

Au pus mâna pe mine și eram gata să-mi dau duhul de spaimă, când raportul de forțe se schimbă brusc în favoarea mea. Toți cei douăzeci de tineri vânjoși săriră pe atacatori și-i izgoniră afară din clasă și din școală. Liniștea care se lăsă la sfârșit, după ce ușile grele se închiseră din nou, izolându-ne de exterior, fu însă mormântală. Privirile tuturor căzuseră asupra unui trup sfâșiat, ale cărui mâni și picioare sfârtecate atârnau în cele mai îngrozitoare poziții. Am îngenuncheat și am luat în căușul palmelor encefalul violet, cald încă, al lui Stanier, care se desprinsese din țeasta crăpată și l-am strâns la piept. Lângă safir zăcea un baros folosit în minerit. Încercaseră să-l sfărâme, se pare, dar nu reușiseră. „Corindonul ocupă locul doi, după diamant, pe scara durității mineralelor”, îmi șopti AdonQueshaul, de sub capacul vitrinei. I-am mulțumit în gând, și lui și Creatorului. Nimic nu este întâmplător. Există un plan în Univers.

Am înfășurat cristalul de cinci mii de carate într-o basma, l-am introdus într-un buzunar larg al mantiei și m-am întors către elevi.

— Copii, eu am de făcut un lucru extrem de important. Va trebui să merg într-un anume loc, neobservat de nimeni. De aceea, nu vă pot lua pe toți cu mine. Nu trebuie să atragem atenția. Doar doi, sau trei.

— Vreau eu! sări Elisei.

— Și eu! adăugară, simultan, Rodion și Nathan.

I-am luat pe cei trei băieți și, împrumutând de la cineva o sandyolă, m-am alăturat lor în acea călătorie pe care aș putea-o defini, pe drept cuvânt, inițiatică.

Planșele noastre lunecau tăcut pe nisip, depărtându-ne cu fiecare clipă de zidurile orașului. Deșertul se întindea în fața noastră, întunecat și misterios, o mare de dune cenușii sub razele palide ale lunii. Dincolo de Dunăre, la răsărit, munții Măcin, spre care ne îndreptam, își ridicau căpățânile rotunde și negre de granit din valurile mării. Când am ajuns pe faleză ne-am oprit, am ascuns sandyolele sub o stâncă și am străbătut la pas valea largă și accidentată a albiei fluviului. Am trecut apa printr-un vad unde Dunărea ne ajungea până aproape de talie. Curentul era destul de iute, ne-am ținut unul de altul și așa am ajuns cu bine pe malul celălalt. Acolo ne-am oprit să ne tragem răsuflarea și am gustat câte ceva din cele ce luaserăm cu noi de mâncare: eu aveam pesmeți de năut, băieții luaseră niște brânză de bivoliță și câteva frunze de agavă dulce. De băut, ne umpluserăm burdufurile cu apă proaspătă din Dunăre.

Simțeam întrebări nerostite. Mă priveau curioși, așteptând ca eu să iau inițiativa și să le explic ce voiam să fac.

— Fraților, vă zic frați pentru că, deși voi nu știți, avem același tată, este posibil ca, după această călătorie, eu să nu mai pot reveni împreună cu voi. De aceea, am sa vă spun acum tot ceea ce trebuie să știți, iar voi va trebui să promiteți că veți spune, la rândul vostru, și colegilor voștri aceste lucruri, pentru ca voi toți să pregătiți schimbarea vremii.

Se adunară lângă mine și mă priviră cu curiozitate.

— Cum adică, avem același tată? întrebă Rodion. Noi suntem oameni, tu ești android. Și ai cinci sute de ani, nu-i așa?

Am zâmbit.

— Veți înțelege cuvintele mele după ce vă voi spune cum și de ce am fost făcuți noi, parabionții. Dar, mai întâi, puțină geofizică. Trebuie să știți că în istoria planetei noastre s-au produs câteva sute de inversări ale polilor magnetici. Eu sunt informatician, nu geofizician și nici istoric, așa că am să vă explic fenomenul cu cuvintele mele, fără prea mulți termeni științifici. Ideea este că se pot produce inversări magnetice temporare și incomplete, atunci când polii magnetici se îndepărtează foarte mult de polii geografici. În acest caz, polii magnetici ai Pământului pot chiar traversa Ecuatorul, înainte de a se întoarce înapoi în pozițiile inițiale. Ultima inversare completă a avut loc în urmă cu aproximativ 780.000 de ani. O inversare temporară, evenimentul Laschamp, s-a produs în urmă cu aproximativ 41.000 de ani. Aceasta a durat mai puțin de 1.000 de ani. În momentul de față, noi asistăm la o inversare incompletă și temporară care urmează a se încheia peste aproximativ douăzeci și cinci de ani. În total, această dereglare va însuma, de la debutul din jurul anului 2120, circa cinci sute treizeci de ani.

— Dar cum… de unde știi?

— Nu, eu nu pot să prevăd viitorul, dacă asta vreți să mă întrebați, dar pot să măsor activitatea nucleului Terrei. Nu singur, ci împreună cu ceilalți parabionți, care sunt răspândiți pe toate meridianele globului. Am fost dotați din proiect cu aparate de măsură a câmpului magnetic. La o adâncime de trei mii de kilometri sub scoarță, nucleul Pământului este lichid, după care, și mai adânc, urmează o nouă formațiune solidă. În partea lichidă, care este constituită în principal din plasmă, adică nuclee de fier și electroni liberi, există curenți  turbionari. Atâta vreme cât aceste mișcări circulare sunt liniștite, regulate și ordonate, câmpul magnetic al Pământului este și el ordonat, iar liniile de forță sunt paralele, de parcă ar fi pieptănate. Dar dacă curenții aceștia devin instabili, liniile de forță ale câmpului magnetic devin dezordonate. Ele arată atunci ca un păr încâlcit, nepieptănat. Apar chiar mai mulți poli nord și sud, întotdeauna câte doi, împerecheați, în diferite locuri de pe glob. Pentru că, ați învățat asta la fizică, fiecare vârtej de electroni este un curent electric care creează în miezul lui un flux magnetic care pleacă în spațiu, face o buclă până în stratosferă și revine apoi la solenoid, în care intră pe partea diametral opusă a vortexului. Toate aceste dezordini conduc la slăbirea efectului de ecranare al câmpului magnetic terestru în fața radiațiilor cosmice, ceea ce provoacă adevărate catastrofe climatice. Au loc extincții în masă ale speciilor de plante și animale, schimbarea climei, secetă prelungită. Calotele glaciare s-au topit, nivelul oceanului planetar a urcat cu cincizeci de metri. Apa dulce aproape că a dispărut. Omenirea a resimțit schimbările acestea în mod  brutal. Într-o singură generație, deci pe durata a doar douăzeci și cinci de ani, populația globului a scăzut de la zece miliarde, cât număra în anul 2100, la mai puțin de zece milioane, câți au mai rămas, risipiți pe lângă rămășițele marilor fluvii ale lumii, în anul 2125. Trei milioane în delta Gangelui, două în estuarul lui Mississippi, alți două milioane la gurile Mekongului și ale câteva sute de mii pe lângă Amazon și Congo. Aici, la Gurile Dunării, s-au aciuat resturile unui popor care și-au spus galateeni, după numele unui străvechi oraș din apropiere, ale cărui ruine se mai văd și azi. O sută de mii, cu toții. Ce trebuie să știți, este că acești oameni, risipiți pe toată suprafața Pământului, nu știu unii de alții. În cinci generații, conștiința lor de națiune globală a dispărut. Și-au pierdut aproape cu totul cultura și civilizația. Au uitat cine au fost. Au uitat cine sunt. Au căzut în sălbăticie, aproape.

Mă priveau înspăimântați, cu ochii dilatați de uimire. Simțeam că nu le venea să creadă ce auzeau.Pe durata unei vieți de om, mai ales așa scurtă cum era în cazul lor, nu conștientizezi dramatismul evenimentelor de la scară geologică. Era de înțeles efectul scurtei mele relatări asupra minților lor necoapte.

Ne-am ridicat și ne-am continuat urcușul, pe pantele muntelui Țuțuiatu. Piatra goală, dură, erodată de vânturi, era, sub lumina clarului de lună,  neagră și lucioasă, de parcă ar fi fost un gigantic meteorit înfipt în pământ. Știam cărarea. Nu exista alt loc de a ajunge în Vârful Cavalu decât prin șaua Țuțuiatului, la care se ajungea ocolind muntele prin partea opusă, pe la est. Tot drumul acesta șerpuitor ne-a luat întreaga noapte. Am făcut un singur popas ca să ne odihnim și să mai îmbucăm ceva. Spre dimineață am putut vedea unde ne aflam, aproape de vârf. Masivul muntos înainta ca o peninsulă în mare, care formase un brâu  de spumă albă în jurul poalelor masivului. Platoul din vârful muntelui era neted ca în palmă, cu excepția unui singur punct mai întunecat la culoare, care părea urma unei lovituri de trăsnet. Le-am făcut semn băieților să mă urmeze și, în scurt timp, am ajuns în pragul unui puț vertical. Am început să coborâm, înfigându-mi palmele și tălpile în niște scobituri ascunse în peretele tubului atât de îngust, încât o persoană mai corpolentă decât mine cu siguranță nu ar fi încăput. Copiii, fiind subțiri în talie, s-au strecurat fără probleme după mine, fără să scoată nicio vorbă.

După aproximativ douăzeci de metri, puțul a luat sfârșit și în acea lărgime am făcut zece pași înainte, măsurați cu grijă. M-am aplecat, am descoperit o lespede de piatră și am apăsat pe un mâner. Îndată, sala unde ne aflam fu luminată de o lumină strălucitoare ca ziua. Băieții au tresărit și și-au dus mâinile la ochi, și atunci am realizat că e prima dată când veneam acolo cu niște oameni biologici. Le-am făcut, încă o dată, semn să mă urmeze. După un grup compact de coloane care coborau din tavan, ne-am aflat în fața sanctuarului.

Sute de cristale semisferice de safir, de mărimea unui pumn de bărbat puternic și cântărind, probabil, fiecare, în jur de două kilograme, aruncau reflexe orbitoare, de un albastru atât de pur cum numai în limpezimea cerului de toamnă târzie, când cade bruma peste livezi și vii, mai poți vedea. Se aflau aliniate într-o nișă săpată în stâncă. M-am apropiat de un capăt al șirului, mi-am plecat cu respect capul și am mers, fără grabă, până la capătul opus.

— Aram, filozofie. Osea, limbi romanice. Ezechiel, matematică. Abesaloom, fizică atomică. Elias, chimie. Dragii mei, aceștia și toți ceilalți de aici, ale căror nume nu am timp acum să vi le destăinui, la care se adaugă cei risipiți în întreaga lume, sunt profeții legământului din urmă, cei care au căzut la datorie. Astăzi li se adaugă și Stanier Kerrith. Istorie.

Am scos creierul lui Stan de sub basma și l-am așezat, cu ambele mâini, cu un gest de umilință și respect, alături de celelalte.

Ne-am așezat toți trei în jurul unei măsuțe scobite în piatră, lângă care se aflau câteva pietre șlefuite, în chip de scaune. Am scos ultimele fărâme de mâncare, am mâncat și am băut. Am păstrat tăcere. Într-un târziu, Elisei deschise gura și rosti acea întrebările pe care le așteptam de mult.

— Domnule profesor, cine a fost creatorul dumneavoastră, acel legendar Isaia Noah? Și cum a reușit să facă asemenea… ființe nemuritoare, aș zice perfecte? Și care au fost scopurile lui?

M-am ridicat de la masă și m-am apropiat de nișa cu cranii. În soclul ei, pipăind, am desprins cu mâna o plăcuță de gresie. Sub ea se ivi un mâner de oțel. Am tras și în peretele neted se deschise o ușă, care astupa o mică încăpere. Am băgat mâinile înăuntru și am scos de acolo un obiect de culoare neagră.

— Credeam că nu vei mai pune această întrebare, și eram gata să vă divulg eu însumi o parte din răspunsuri, spre rușinea mea de profesor de informatică, zisei, râzând. Știți ce este asta?

— Aparent… e un computer? zise Rodion. Adică, văd aici ecranul monitorului, un dispozitiv de citire, o unitate centrală… întocmai cum ne-ați predat la cursul de istoria informaticii. E prima dată când văd așa ceva.

— Bravo, ai intuit exact. Cu acest dispozitiv veți putea descărca toată informația care stă ascunsă în aceste creiere. Acum știți care a fost scopul construirii parabionților?

— Pentru ca să fie recuperată știința și cultura omenirii atunci când polii magnetici se vor reseta?

Am dat din cap, aprobator. M-am apropiat de Stanier și i-am pus mâna pe creștet.

— Vrea să-și ia rămas bun de la voi. Veți pleca acum înapoi, darfără mine. Nu vă temeți, sunteți pregătiți acum.Luptele acestea se vor sfârși în curând. Povestiți-le colegilor voștri tot ce v-am spus eu. Când va veni timpul, peste douăzeci și cinci de ani, voi veni iarăși la voi. Împreună, vom recuceri Pământul Făgăduinței.

— Ce sunt parabionții? Nu mi-ați răspuns.

— La această întrebare, dragii mei, veți primi răspunsul mult mai târziu. Până atunci, pot să vă spun că noi suntem ființe raționale, ca și voi. Suntem vii și avem conștiință. Avem suflet nemuritor, ca să fiu pe înțelesul vostru. Semenii mei, deși au murit, sunt vii. Ei trăiesc!

— Și Noah?

— Ah, Noah! Despre el, nici noi nu știm mare lucru. Am aflat doar că a fost un om, ca și voi, care a primit într-o zi o vizită importantă. Nu se știe cine a fost cel care l-a vizitat. Știm doar că, a doua zi, omul avea deja planurile pentru construcția parabionților.

Cei trei tineri mă lăsară în curând singur. Am ieșit în urma lor afară, pe munte, și am privit marea. Și am înțeles cât de multă treabă voi avea în viitor, cu reconstrucția omenirii. Poate încă o mie de ani? Și nu mai suntem decât  treizeci și trei de parabionți pe lume, din două mii cinci sute, câți am fost la început.

Dar acum va fi mult mai ușor, mi-am zis. Pentru că, nu-i așa, de acum vom lucra împreună cu oamenii.

Constanța, 14 martie 2020