Fusesem la amicul unui amic care avea un atelier mecanic undeva la periferia orașului. Tipul suferea de o adevărată angoasă, bine alimentată de tot felul de site-uri dubioase pe care le frecventa, față de tehnologia 5G, microcipuri și alte bazaconii d-astea, așa că m-a rugat insistent să-i fac niște dispozitive pentru semnalizarea, ecranarea, sau neutralizarea periculoaselor radiații, asta incluzând întreg apartamentul. Cum o asemenea pleașcă nu-ți pică în fiecare zi, mi-am mușcat de vreo trei ori limba, pre vreme ce el îmi explica cu elocvența proaspătului convertit ce repetă cu sfințenie cuvintele guru-lui în prozelitism, în timp ce eu îmi făceam socoteli, cam ce mi-ar fi trebuit ca să-l fac fericit pe ipochimen.
Stoicismul meu dă roade. Îi fac o listă mentală cu materialele trebuincioase și, încântat că i-au fost receptate atât de prompt și cuprinzător suferințele ce-l măcinau, îmi îndeasă în mână un teanc groscior de bancnote odată cu promisiunea „dacă mai trebuie, dai un telefon, da?” și mă conduce către ieșire. Aici ochește un client și-i zice să mă ducă în oraș. Cum ăsta se lăsa greu apelează la subtile amenințări „nu mai vii tu pe aici?!” așa că insul, cu o moacă de buldog constipat, îmi face semn să mă urc în spate. Chevroletul, un Colorado papuc, care cunoscuse și vremuri mai bune, mă hurducăie pe niște străduțe de macadam pe unde nu cred că mi-au călcat vreodată picioarele, cu case dărăpănate alternând cu bodegi și ateliere de cizmărie, de croitorie, cu mașinile de cusut scoase afară, sub un șopron, la care robotesc pedalând aprig niște femei, cu baticuri multicolore, ce ar merita o soartă mai bună, apoi o măcelărie unde indivizi solizi, doar cu un halat alb, de mușama, în jurul trupului, hăcuiesc, pe lungi mese de stejar, batalioane întregi de porci, apoi luăm un viraj și intrăm pe centura orașului.
E vară, e cald, îmi las capul în bătaia curentului de aer, fericit că trăiesc, că sunt tânăr, că exist.
Trecem pe lângă Fabrica de Lactate de unde tocmai ieșea schimbul, iar insul frânează în dreptul stației de autobuz: „ De aici te poți descurca și singur, mormăie, căci eu am alt drum.”
Sar din mașină și mă îndrept, agale, cu mâinile adânc în buzunarele blugilor, spre refugiu. Din urmă mă ajunge o turmă veselă de fetițe, bucuroase că și-au terminat lucrul pe ziua de azi, chirăind și chicotind atunci când trec pe lângă mine, iar una întoarce capul și mă scanează mai insistent. Simt brusc că am o inimă, dar și presiunea teancului de bani din buzunarul de la piept. Mă apropii razant, precum tigrul bengalez de-o nevinovată antilopă, și-i șoptesc: „Hauduiudu, gorges? că suntem tineri, frumoși, e vară, și eu sunt în loz!” ea-mi zâmbește galeș și… eu mă trezesc în pat, bătrân, acru și singur. În cameră e frig, afară abia se crăcănează de ziuă și plouă mocănește. Another day in paradise…