– Da, chiar un înger… Cum unde? Chiar aici, în holul mare al prefecturii… Da, doamnă, raportez: stă aici, nemișcat. Poftiți? Nu, doamnă, nu e statuie, ce Dumnezeu, că la statui ne pricepem și noi… Nu, doamnă, mă jigniți! Păi se poate… E un înger doamnă, ba chiar o îngeriță, după cum pare, că are fustiță… Nu sunt beat, doamnă, doar îmi fac griji, că acu’ tre’ să vină dom’ prefect. Ce o să zică dacă dă peste îngerul ăsta aici, în hol? Doamna șefă, nu e glumă, doamnă, ferească Dumnezeu! Nu, nu merge, stă pe loc. Doar ce dă ușor din aripi… Cum ce aripi? E un îngeraș cu aripi, doamnă. Cum așa? Așa, doamnă, parcă sunt de zăpadă… nu, doamnă, nu se topește… Să-mi spuneți ce să fac, că vine acuș dom’ prefect… Da, am înțeles, vă aștept… Am înțeles.
Gardianul a pus telefonul în furcă încet, de parcă ardea, dar el se temea să nu facă un pocinog. Cu mâinile pe masă, una pesta alta, privea la îngerul din hol. Părea că tălpile picioarelor desculțe i s-au lipit de marmura din pardoseală. Se uita înainte, parcă vrând să spargă cu privirea sticla ușilor acoperite cu grilaje masive de fier forjat. Ochii îi păreau stinși, aproape ca la un orb. Sau, mai degrabă, ca ai statuilor din biserici. Omul în uniformă ar fi vrut să-și facă cruce, dar nu știa cum. Îngerașul stătea pe loc, doar aripile pufoase și albe i se mișcau încet, aducând o boare rece în holul cel larg.
De lângă scara largă, maiestoasă, din piatră s-a auzit un scâncet.
– Tati, dar este un îngeraș adevărat?
Copilul stătea în fund, cu spatele rezemat de zidul de piatră ce urca odată cu scara. Era cumva ascuns și nu putea fi văzut decât din partea stângă a holului, parte ce dădea către sectorul administrativ al prefecturii, o zonă mai puțin importantă și oficială.
– Taci, Fred, că vine doamna secretară. Şi dacă te vede te aruncă-n stradă! a izbucnit bărbatul de la pază. Iar dacă ne prinde domnul prefect mă aruncă și pe mine în stradă, că rămân fără serviciu. Stai acolo și ascunde-te!
Creatura s-a întors încet și a pășit către băiețel. Lăsa în spatele urmele picioarelor goale, conturate tot mai discret cu noroi.
– Sunt un înger adevărat. Unul mic. Nu fac rău la nimeni. Abia am ajuns în rai. Acum învăț.
– Te-a trimis mama? îndrăznit băiețelul, după ce ezitase puțin. O privea cu ochii mari. Şi mama este în rai…
Aripile îngerului au început să bată mai repede, însă tot parcă ar fi fost obosite ori parcă ar fi fost prea greu aerul pentru ele.
– Stai, a sărit gardianul de la locul lui. Stai pe loc! Lasă-l în pace!
Îngerul, aducând cu o fetiță de zece ani, cu părul lung și blond, s-a întors și și-a fixat asupra lui ochii apoși, părând ca făcuți din plastic tulbure.
– Numele meu este Angela. Am ajuns în rai de câteva săptămâni. Acum sunt la școala îngerilor păzitori. Nici măcar nu știu să zbor…
– Ești îngerașul meu? a insistat băiețelul de lângă scară. Părea că nu are mai mult de cinci ani. Mama mi-a spus că un înger va avea grijă de mine.
Creatura înaripată s-a întors încet către el, prinsă la jumătatea distanței dintre tată și fiu.
– Ai un înger care să te îngrijească, nu-ți fie teamă. E cu tine mereu.
– Chiar și acum?
– Chiar și acum, dar nu poți să-l vezi.
– Dar pe tine cum te văd?
– Nu știu. Abia am început școala. Sunt prea mică. M-am rătăcit pe aici…
A făcut un pas către copil.
– Stai pe loc! a strigat gardianul. Lasă-l în pace! Nu te apropia!
Îngerul s-a oprit și s-a întors încet către bărbatul vizibil încurcat.
– De ce strigi așa, musiu? s-a auzit un glas coborând scara. Ce dracu’ se întâmplă aici? Era secretara prefectului.
– Aici e, doamnă. Veniți! a prins curaj agentul de pază. Fred, stai mai departe, să nu o încurci pe doamna…
– Ce…ce…ce… a bâlbâit femeia la vederea îngerului ce bătea încet din aripile-i ca de vată.
– E îngerașul trimis de mama, a șoptit copilul. O cheamă Angela.
– Poftim? a îngăimat secretara după câteva clipe de schimonoseli confuze. Cine a trimis-o?
– Fred crede că eu sunt îngerul lui păzitor, a început creatura întorcându-și ochii acum cenușii către femeie. Dar eu sunt doar un înger-elev. Când am să ajung înapoi în rai am să mă o caut pe mămica lui…
– Am să-l sun pe domnul prefect, a decis secretara. Prea e de tot ceea ce se întâmplă aici!
Și-a scos telefonul și a selectat numărul. În liniștea adâncă din holul mare se putea auzi cum sună.
– Da, Cristina, s-a auzit după lung timp, când părea că nu o să răspundă nimeni. Ajung în două minute.
– Domʼ prefect, avem o problemă aici, a început ea surescitată. E ceva neobișnuit în hol. Un fel de înger, îngeriță mai exact…
A urmat o pauză lungă
– Ajung imediat.
– Ce face? Unde se duce? a întrebat Fred cu glas speriat. Pleacă?
Îngerul cu aripi de vată a pășit încet către ușa mare din fier forjat și cu geamuri sablate. A ajuns în stradă. Lumea, buluc după el. A cotit-o la dreapta către parcarea de la Universitatea de Medicină. Lumea, grămadă după el. S-a pierdut printre autoturismele parcate.
A apărut și prefectul. Mașina lui s-a oprit nervoasă pe locul rezervat, primul de la intrare. După câteva secunde, bărbatul slăbănog s-a apropiat de grupul surescitat.
– Unde-i? s-a interesat.
– A luat-o prin parcare, a răspuns repede secretara. Acum nu-l mai văd.
– Pata aceea albă de acolo, arată șeful administrației cu degetul. Merge la Medicină?
– Nu știu. Haideți să vedem!
Aleargă împreună. Mulțimea după ei.
– Nu e nimic aici, constată Fred, după ce toți au iscodit bine în jur. Doar astea…
Copilul arată cu degetul la două urme mici de picior gol în noroiul de lângă rigolă. Și începe să plângă.
