Bărbatul înalt, îmbrăcat în uniformă paramilitară, asculta atent raportul video. Era greu de explicat ce anume îți indica imediat faptul că alegerea vestimentației avea legătură cu viațamilitară și nu, să spunem, cu vînătoarea. Pentru că, la urma urmei, și un vînător se putea îmbrăca tot cu vestă kaki, pantaloni de camuflaj și bocanci militărești. Cum și un vînător poate purta ochelari de soare Oakley anti-glaze pe frunte sau mănuși din kevlar fin contraarsurilor accidentale post manipulare armament. Dar omul este în vîrful lanțului trofic, vînătorul de oameni are o cruzime întipărită pe față, una care-i lipsește celui care doboară rațe. Omul este cel mai dificil vînat, nu numai pentru că înțelege, se adaptează și ripostează neașteptat, ci pentru că uneori tocmai inteligența vînătorului lucrează uneori împotriva scopului ce trebuie atins. Iar bărbatul avea întipărită pe față acea determinare caracteristică celui care se duce la culcare și se trezește cu acceptarea a ceea ce e: un secerător priceput de vieți omenești.
– Sper că nu te superi că-ţi spun fiule. N-ar trebui să fiu atît de familiar, dar am acest obicei şi nu mă pot dezbăra de el. Oricine n-are părul cărunt și pe piele pete de la ficat, pentru mine e tînăr.
– Bună dimineața! răspunse vocea din laptop. Părul se poate vopsi, cît despre pete, se pot îndepărta printr-o banală procedură laser.
– Laser? Nu-mi place să aud cuvîntul ăsta decît în legătură cu noi tehnologii de armament. În rest, îți spun sincer, mă scoate din sărite ideea că ar fi bine să-ți scoți coșuri sau pistrui de pe față.
– Și pe mine la fel. Doar glumeam, domnule colonel.
Biroul colonelului, dacă se putea numi birou, era o cameră amenajată în subsolul casei sale iar transmisia, ca a tuturor organizațiilor ultra secrete se făcea prin așa numită green network: o rețea securizată la care aveau acces numai angajații companiei. În afară de ce se afla stocat pe serverele lor, nimic nu era vizibil din afară, iar protocolul le cerea să se adreseze unii altora folosind același nume ales dinainte. Cîte un nou angajat întreba uneori de unde vine numele de „green network” iar atunci colonelul îi spunea că se numește așa pentru ca idioții care fac search despre asta să fie descurajați de sutele de trimiteri către pagini de protecția mediului și salvarea pădurilor.
Folosirea numelor reale era strict interzisă, în loc de asta fiecare avea unnume de cod împărtășit numai și numai contactelor și niciodată familiei sau celor din afara serviciului. Numele de cod al bărbatului înalt era Acidic dar accepta și adresarea „domnule colonel” conformă gradului său de dinainte, din viața militară. În cadrul rețelei green foloseau un software special de simulat activitate pe rețea, ca și cum ar fi fost mulți oameni care interacționau, mii de oameni care făceau căutări cu search engines, accesau site-uri web și așa mai departe. Asta îi ajuta în exercițiile de simulare pe inginerii anti-hacking care lucrau să preîntîmpine atacurile cyber.
Așa cum spunea însuși colonelul, cu cît ai mai multe de ascuns de alții, și mai ales fațăde proprii cetățeni, cu atît trebuie să te protejezi mai bine. Îi plăcea să dea ca exemplu India, unde doar 35% din populația aptă de muncă are serviciu. Ce nevoie au ceilalți 65%, adică un miliard de oameni, să se ferească? Niciuna. Nu au nimic interesant de divulgat și nici bani să plătească recompense.
Erau o companie privată de dimensiuni mici și toți știau explicațiabunăstării lor. Într-o țară civilizată ca a lor, respectarea cerințelor de etică frînau orice încercare de a reacționa dur împotriva atacurilor inamicului. Teroriști infitrați printre femei și copii de care nu aveai voie să te atingi. Respectarea drepturilor omului făcuse din Apărare un minister uriaș și ineficient pentru care musai trebuia să obții cîteva semnături și pentru a tăia o găină în curtea unității, darămite să dai undă verde unei misiuni antitero de căsăpit „suflete omenești”. Toate astea facilitaseră apariția contractorilor. Foști angajați puneau bazele unor companii private care se înmulțeau și îmbogățeau rapid datorită contractelor presemnate cu foștii lor șefi din Apărare.
Ușor, unul cîte unul, și-au făcut apariția în ședința virtuală toți cei care fuseseră chemați la apel.
– Trăim vremuri incredibile. În curînd o să fie mai mult mai ușor să-ți iei la pumni propriii concetățeni la un miting de protest decît să împuști în cap trei talibani în civil în Kandahar, spuse Acidic înmuindu-și buzele într-un lichid maroniu aflat în paharul de pe birou.
– Ce beți acolo, domnule colonel?
– Ah, e un deget de Highland 30, cît să-mi pun sîngele în mișcare de dimineață. Știi, după o vîrstă nu mai sînt de-ajuns trei cafele să-ți dezmorțească neuronii după opt ore de somn.
– L-am încercat și eu, șefu’, după ce mi-ați zis o dată de el. E excelent. Are puțin gust de fum și arde pe gît cum trebuie să ardă un sherry, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
– Fucking A, răspunse colonelul, asigurîndu-se pe ercran că secretara rămăsese într-adevăr în concediu, așa cum ceruse.
Fără ea, erau numai bărbați.
– E unul din avantajele pe care le-am obținut în momentul cînd am dat cu piciorul la beneficii ca să mă duc în privat. Pe lîngă toate celelalte pe care le știți și voi.
Cu toții munciseră înainte pentru guvern și toți fuseseră selectați de colonel. Aici scăpaseră de cătușele virtuale pe care le puneau șefii obtuzi și birocrația sistemului. La guvern, lua un secol să obții o aprobare. Pînă și un amărît de laptop necesita așa multe semnături că-l primeai într-o săptămînă și nu putea fi altă firmă decît Dell. Acidic le lăsa mîna liberă: „fă ce vrei, cumpără orice dar arată-mi că ești genial, dă-mi rezultate!”
Iar rezultatele nu întîrziaseră să apară. Întîi firma luase contracte de sute de mii care, bine duse la capăt, se transformaseră în licitații de milioane de dolari cîștigate. Și acum, cu noul proiect, nu mai existau limite.
– Problema lor, și nici măcar nu-și dau seama de ea, e că angajează același gen de persoane. Oameni cu un trecut perfect, care nu au avut nici o problemă de nici un fel, au luat zece pe linie la școală, au făcut mereu ce aștepta societatea de la ei să facă. Practic toți își calcă pantalonii și își fac fundă la șireturi la fel! Altfel spus, angajează de n ori aceeași persoană. Și pe urmă, în zece ani îi promovează, ajung o sută de șefi care au de rezolvat o chestie dar care văd acea chestie din exact același unghi, ca și cum toți s-ar uita într-o aceeași oglindă retrovizoare cu un același punct mort. Numai că ce se ascunde acolo nevăzut, în punctul mort, le dă lovituri distrugătoare chiar lor. De asta sîntem noi puși aici. Să vedem problemele lor dintr-o altă perspectivă, și anume aia în care avem mai multă imaginație și mai puține reguli de respectat. Astea fiind spuse, îl las pe Dean să ne furnizeze ultimele date ale proiectului Target.
* * *
Dean nu-și făcea probleme de conștiință. În organizație, fiecare își știa părticica lui de proiect și partea ce-i revenise lui nu putea să-i strice somnul. Chiar și mercenarii ajunseseră niște papă-lapte, degeaba îi plăteai cu o căruță de bani că, după un timp, făceau stres post traumatic: ori se împușcau singuri, ori îi împușcau pe alții din jur. Trebuia să-i pui pe pastile și să te asiguri că le înghit zi de zi pentru tot restul vieții. E greu să împuști oameni. Chiar dacă ești durul durilor, într-o bună zi, cînd o să ți se întîmple să-ți vezi camaradul cu picioarele tăiate de șenile, o s-o iei razna. Inamicul e mai prost echipat, dar mereu găsește soluții ieftine și ingenioase. Arma sonică, de exemplu, grenadele acustice care la 190 de decibeli provoacă hemoragia urechii interne. Și cum poți ataca o bază de rebeli dezlănțuiți cu dopuri de protecție în urechi!? Dean inventase dispozitivul special de ascultat prin contactul cu osul temporal după care nimeni nu s-a mai întors „fară urechi” dintr-o misiune de combat. Dean inventase costumul cu celule cromatice fotoelectrice care imitau live culorile pe care le disloca corpul combatantului în deplasarea în teren, făcîndu-l practic invizibil de la o distanță mai mare de o sută de metri. În secunda în care soldatul într-o misiune de gherilă trecea din fața unei clădiri albastre pe lîngă un gard viu, culoarea uniformei se schimba din albastru în verde, așa cum dicta camera video atașată în spatele caștii, care aproxima în permanențăconturulobturat de corpul soldatului, înlocuind-o cu nuanțe de culori optime. Pentru spații mici, lansatoare de lame rotative, orbitoarele cu laser și înșelătoarele hologramele individuale care atrăgeau rafale aiurea, de fapt în gol.
Totuși, oricît de performant ar fi echipamentul din dotare, o mașină întotdeauna o să fie mai eficientă decît o ființă umană. Dean construise asemenea mașini de ucis și le-ar fi folosit cu entuzism dacă nu ar fi fost interzise prin convenția de la Stockolm, alături de armele chimice, biologice și radiații. Pentru că un robot nu ar avea discernămînt și nu ar ști, de exemplu, să nu tragă într-un copil îmbrăcat în uniformă, cum ar ști să o facă un soldat. Exista excepția robotului manevrat de om ce urma să dea un mare avantaj armatelor moderne.
Cînd ajunse acasă, înjură în gînd că nevastă-saparcase prost, așa că firma de deszăpezire nu putuse face pîrtie ca lumea. Era prima oară cînd ninsese ca lumea, mai șimăriseră prețul față de anul trecut și uite că, din cauza ei, nici măcar acum nu-și făcuseră treaba.
Mută mașina, puse mîna pe lopată apoi se răzgîndi și intră în casă.
– Hei, Spence? Unde ești?
Liniște.
Mai strigă o dată, de data asta și pe nevastă-sa apoi ieși înciudat afara să dea el zăpada din moment ce Spencer nu era de găsit.
Matt, vecinul, o dăduse mai devreme și acum, parcă intenționat să-i țină companie, apăruse și el să mai ajusteze pe la colțul casei și pe la trepte.
– Salut, vecine, te cam doare spatele sau mi se pare?
– Da, un pic.
Trebuia să răcnească răspunsul peste drum, ceea ce i se părea ridicol. Ca și cum anunța tot cartierul despre durerea lui de spate.
– Te-am văzut eu că te miști cam șui de spate. De la ce?
– Habar nu am că nu am făcut nimic. Nici măcar la sală nu mă mai duc de luni de zile.
– E de la stat cu fundul la birou. Uite-te la mine.
Dean se opri să se uite la vecin care luă o încărcătură serioasă în lopată și aruncă peste umar.
– Și am șaizeci de ani. Dar știi ce am făcut? I-am spus la revedere acum treizeci de ani șefului de la Bell Laboratories unde eram inginer de hardware. Pe urmă s-au transformat în Nortel și-au dat faliment, iar eu de treizeci de ani sînt simplu electrician, am camionul meu cu scule, repar și mă mișc prin tot orașul. Sînt activ. Fac mai puțini bani dar nu știu ce-i aia durere de spate.
Matt era de treabă dar un mare lăudăros. Veni să-l ajute să dea zăpada, în ciuda împotrivirilor lui. Un bătrîn îl ajuta cu entuziasm – era jenant
Un sfert de oră mai tîrziu îl găsi pe Spencer pe canapea în subsol, cu căștile pe urechi jucînd un joc gen Call of Duty. Împușca și omora într-un decor de război de gherilă și părea că e în alt univers la cum zvîcnea din mîini și din picioare ca să-și activeze senzorii de mișcare și trăgaciul sau aruncătorul de grenade.
– Lasă-mă, tati, acum, că e un campionat și sînt printre primii trei la puncte.
– Și nu poți să pui pauză?
– Pot dar mă depunctează!
– Să nu crezi că după vacanță o să o ții tot așa!
Apoi urcă sus în dormitor. Soția lui era și ea acasă, dar făcea meditații. Vocea calmă, liniștitoare, spunea, „acum imaginează-ți că ai un orificiu în creștetul capului, ca balenele, prin care expiri; așa că inspiri aer prin tălpi, trece ca un flux de energie prin tot corpul de jos pînă sus, în creștet, pe unde îl expiri ușor…”. Dean închise ușa cu grijă, coborî la bucătărie și își făcu un sandviș cu șuncă.
* * *
Will știa partea lui de proiect. Stresant al dracu’. Dar casele ajunseseră la șapte sute de mii, una veche. Stătea cu chirie la Lincon Heights, etajul opt, sub el o familie de indieni care găteau zilnic. Pînă și petalele de orhidee pe care le pusese prietena lui, Kelly, la fereastră, miroseau a curry. Hîrtia igienică mirosea a curry, cel puțin înainte să se șteargă la fund. Și chiria urcase la 1200$ pe lună pentru trei camere. Un dormitor, un living și biroul lui. Îi convenea că lucra de acasă, sau mai bine zis avea să-i convină după ce-și lua casă și scăpa de mirosul de curry pentru totdeauna. Iar pentru asta nu avea încotro decît să accepte „provocarea”, cum o numise Acidic. Provocarea și secretul ei absolut – o altă provocare. Colonelul avea dreptate, era o soluție de geniu. De geniu nebun. Iar el, cel mai bun test engineer pe care îl dăduse vreodată Waterloo University, avea să o ducă la bun sfîrșit. Pentru un bonus de jumătate de milion putea face asta.
Să omori oameni e o povară. Mai devreme sau mai tîrziu apar remușcările. Chiar dacă acționezi pistoanele robotului de la consola aflată pe alt continent, chiar dacă ochești și tragi prin imagini transmise de la mii de kilometri, tot știi și vezi că mor oameni.
Dar dacă alterezi un pic imaginile cît să pară decor de jocuri pe computer, dacă rebelii ar apărea pe ecran ca și cum ar fi siluete 3D, ca în Call of Duty? Un personaj de joc e ușor de omorît. Chiarși un copil ar putea să o facă. Și dacă digital le mărești ochii și le turteșticapetele cît să pară invadatori de pe altă planetă? Pentru că, în ziua de azi, nici hiene nu mai e ok să vînezi, dar niște extratereștri vor fi întotdeaunabineveniți în bătaia puștii.Colonelul chiareste genial.
Într-adevăr, nimeni nu bate un adolescent la jocuri pe computer, nimeni. Sînt cei mai antrenați și cei mai eficienți, prind cel mai repede comenzile și noua tehnologieîn general.
Dacă e un joc, nimeni nu o să aibă remușcări.
Și nimeni nu trebuie să afle vreodată că nu e joc. Nici copiii, nici Ministerul. Iar casa e ca și a lui. Adio miros de curry!
* * *
În seara aceea, la ora 17, Jimmy Hullock, directorul de vînzări al magazinului online Game World se certa la telefon cu un furnizor care întîrziase livrarea unor jocuri electronice, așa că îl prinsese Crăciunul cu stocul gol. Cu o notă de nemulțumire, încheie: Jocurile de război or să fie tot timpul la mare căutare. Ar trebui să nu mai fac afaceri cu un neserios, își spuse, dar profitul se anunță frumos.
– Vreau să achizitionez cît mai multe, doar că se vor vinde mult mai încet din ianuarie încolo. Comisionul meu rămîne același.
Hullock începuse să se gîndească serios la un spațiu de depozitare mai mare. Noile jocuri veneau cu niște căști care se conectau neural pentru o mai bună interfață om-joc, ceea ce însemna ambalaj mai voluminos. Dar cu o logistică bine pusă la punct și sistem just-in-time ca pe roate, pentru o perioadă își putea folosi propria casă ca pe un al doilea mini-depozit. Banii astfel economisiți îi putea investi în publicitate, sufletul comerțului. Chiar atunci, ușa i se deschise și în birou își făcu apariția un tip înalt, în vîrstă, cu alură de fost militar de carieră. După ce făcură cunoștință, realiză că se înșelase. Bărbatul voia, nici mai mult nici mai puțin, decît să îi dea pe post de mostră, trei jocuri nou-construite de compania lui.
– Astea trei sînt unitățile Alfa. Doar ca să testăm.
– Alfa?
– Da, adică prototip. Vedem reacția copiilor. Dacă le place, și dacă nu le place, ce anume se poate îmbunătăți. Dar e important să le primească cei mai abili dintre jucători. Știu că vindeți jocuri de război, nu?
– Pe segmentul jocuri electronice, astea merg cel mai bine.
– Perfect. O să primiți și o recompensă din partea firmei noastre pentru că luați parte la proiect. O sumă frumoasă. Singura mea condiție este să folosiți cei mai buni jucători ale altor jocuri de război. Aveți astfel de clasamente?
– Bineînțeles. Avem topul celor mai buni jucători Call of Duty din regiune. Jocul dumneavoastră cum se numește?
– Invaders must die.
– Invadatorii trebuie să moară? Sună a-ntîia!
O oră mai tîrziu, Hullock își parcă mașina în fața casei, coborî din ea, luă un pachet din portbagaj și urcă sprinten cele trei trepte de la intrare. Avea o proprietate frumoasă în suburbia cea mai apropiată de oraș. Cînd intră, din vestibul îl văzu în capătul celălalt al casei, unde era bucătăria, pe Bobby, scotocind prin frigider. Era pofticios, mereu în căutare de gustări și fața lui rotundă se întoarse spre taică-su privindu-l prin niște ochi îngustați de obrajii care-i împingeau, veseli și dolofani.
– Hei, tati! Mi-ai adus ceva azi?
Scoase de sub braț pachetul mare, dreptunghiular, una dintre cele trei mostre pe care și-o însușise. Despachetă cutia binedispus. Nu vedea nici un motiv să nu se autoservească cu unul dintre jocuri.
– Uite aici: un joc nou pe care l-am adus pentru tine!
– Ești cel mai bun tătic din lume! Cum se numește?
–Invaders must die. E de război. Pămîntul e invadat de extratereștri și tu trebuie să tot căsăpești la ei. E musai să te miști cu o secundă înaintea lor.
* * *
Simțea că-i curge benzină prin vene. Senzația de fericire perfectă pe care ți-o dă invincibilitatea și imboldul să începi „culesul”. Niciun pic de milă. Viețile lor înseamnă puncte. Fiecare leș te apropie și mai mult de noul record. E un joc nou, așa că la început orice scor înseamnă un record.
Ceea ce nu e o scuză să lași garda jos. Ai un renume de apărat.
Invadatorii se găseau în fața unui avanpost militar, primul grup cu care avea să intre în contact, vreo douăzeci probabil, toți înarmați. Scanarea periferică îl înștiința ce tip de armă avea fiecare. Îi vedea cu locatorul ultrasonic. El era acum apărătorul divin al Terrei și trebuia să-i omoare în timp record, înainte să apuce vreunul să trimită vreun semnal de alarmă. Vedea spațiul prin „ochii” robotului, dar se simțea ca și cum ar fi fost acolo, auzea și vedea ca și cum era în luptă. Robotul era doar o carcasă înarmată și gata de atac (pt evitare repetiție). Lamele rotative s-au înfipt silențios în gîturile primelor doi. O horcăială, un bolborosit de respirație în care intră sînge, sau cum s-o numi lichidul care le curge lor prin vene. Intră în coridor și împușcă în cap, cu un glonț explozibil, silueta care-i apăru în față. Deja știa că s-a dat alarma și adrenalina îi accelera acesul la butoanele de comandă. Creierul lui ingenios știa că nu există bariere – jocul nu avea limite. Imaginația te lasă să găsești orice soluție, exact ca în realitate. Pereții erau din rigips, ușor de străpuns cu corpul lui din titan. Cînd ei îl așteptau să apară prin capătul coridorului, de ce să nu își facă propria intrare paralizantă, într-un nor de praf alb, cu armele deja ațintite spre ei? Erau orbi și surzi acum, interfața lor neurală era blocată de grenadele sonore. La 230 de decibeli îți explodează organele interne, în caz că aveau și ei așa ceva. Gloanțele îi măcelăreau. Intră în camera următoare cu o tumbă extraordinar de rapidă, propulsat de pistoane de sute de cai putere. Două forme în curs de a se ridica de pe o canapea în care el intră trosnind, cu un flip de 360 de grade peste cap, un picior pe unul, celălalt pe al doilea, ambii străpunși dintr-o parte în alta. Își retrase un picior dintr-unul, făcu un pas și admiră gaura lăsată în torace. Scoase și al doilea picior. Găurise nu numai trupurile lor, ci și canapeaua. Spărtura era cît se poată de reală, cu franjurii-zdrențe ai materialului și structura de lemn spartă. Ceva îl lovi, incredibil de repede și incredibil de tare și corpul calculă automat traiectoria pe care venise proiectilul și, fără să apuce să-și orienteze camera video în direcția respectivă, trase o rafală. O milisecundă mai tîrziu se asigură că țintise în plin. Invadatorul încă mai respira, iar asta era o misiune pre-selectată fără prizonieri. Îl mai împușcă deci scurt, în frunte. Capul lunguieț pocni asemeni unui cap de om. Își recentră poziția pe camerele video ca să se orienteze mai ușor și văzu la timp șapte atacatori care se îndreptau în fugă spre el, pe punctul de a intra în cameră. Sacrifică o lamă pentru a sparge neonul, făcu un salt spectaculos, perforă tavanul cu picioarele, prinzîndu-se de una dintre grinzi. Acum îi aștepta în întuneric, cu picioarele înfipte în tavan și cu capul în jos, precum un liliac. Doar că, spre deosebire de liliac, avea brațe articulate și degete mecanice stînd gata să elibereze rafale spre invadatori. Primii dintre ei intrară în cameră. El nu mai mișca deloc. Nici un zgomot pneumatic nu trebuia să-l dea de gol, întrucît elementul surpriză era totul, picioarele fiindu-i încolăcite pe grinda de lemn. Primii avansară prudent și, pe limbajul lor cifrat din care el nu înțelegea bineînțeles nimic, au spus ceva care trebuie să fi fost constatarea că nu era acolo. Praful care se scurgea din tavan. Mai devreme sau mai tîrziu, unul dintre ei avea să urmărească sursa: tavanul perforat unde se găsea înfipt el. Le vedea creștetele. Patru, cinci, șase. Nu-l mai așteptă pe ultimul și ejectă simultan șase lame care se înfipseră adînc în țeste. Corpurile căzură la podea precum niște marionete ale căror ațe au fost tăiate, toate deodată, de-o foarfecă gigant. Șansele erau ca al șaptelea să încremenească îngrozit de această scenă inexplicabilă sau că o va lua la fugă, urlînd. Îi curmă urletul cu un glonț în ceafă. Parametrii lui de funcționare arătau condiții optime. Bateria era la 95% și nu avea nici o avarie. Presiunea în pistoane era optimă, camerele nu aveau nici o zgîrietură, muniție din belșug. Cîteva zgîrieturi dar nimic grav. Scor, 17-0. Printr-un noroc, o rafală de intimidare secerase neașteptat viețile a doi invadatori. Trecuseră patruzeci și cinci de secunde și de-abia începuse. Regula războiului e aceeași ca cea de la matematică. Pe rînd, în ordine logică, taie pistele una cîte una și apoi alege-o pe cea mai bună. Nu ai nici un fel de date despre inamic, prin urmare e de bun augur să-l consideri egalul tău sau chiar mai bine pregătit ca tine. Fii prudent și omoară-l înainte să realizezi că l-ai subestimat. În aerul dens, prăfos, nu se auzea nici un geamăt, iar asta însemna că fusese, pînă acum, eficient. În față îi apăru o siluetă de copil. Nu avea nici o informație despre invadatori, și cum nu era logic să fi adus cu ei copii, hotărî că nu putea fi decît unul de înălțime foarte mică, un pitic. Îl împușcă în cap chiar și după ce piticul se pusese în genunchi. Dar totul se desfășura atît de repede că mai probabil era că piticul, pur și simplu, aterizase pe genunchi după ce-i explodase capul.
Sute de alți invadatori îl așteptau în față, ascunși în tot felul de cotloane și camere, iar alții băgați în subsoluri, ca niște șobolani.
Era cel mai bun joc pe care-l jucase vreodată!
* * *
Dean ieșise afară să strîngă luminile de Crăciun. Ca un făcut, Matt, vis-à-vis, tocmai începuse să și le strîngă și el pe ale lui. Casa de lîngă ei tocmai se vînduse și bănuia că Matt, fiind genul de vecin care vorbea cu toată lumea, aflase prețul. Era o casă prost întreținută, pentru că în ultimii zece ani proprietarul o închiriase la studenți. Știa prețul cerut, cel afișat și pe site. 670.000$. Pentru un amărît de bungalow!
Știa că Will, colegul lui de serviciu, era nemulțumit deoarece prețurile erau mereu în creștere. Plătea o chirie imensă dar nu se putea hotărî să facă pasul.
Din cînd în cînd vorbeau generalități, cu toate că Acidic le cerea să se limiteze doar la interacțiunea strict profesională, fără convorbiri private. Telefoanele pot fi ascultate.
– Hei, Matt! Știi cumva cu cît s-a vîndut casa lui Tosh? 640.000?
– 640.000? Nu, omule! S-a vîndut cu 670.000, exact cît a cerut. Uită-te ce lot are! Și uită-te cît spațiu de parcare! Poți pune cinci SUV-uri acolo, lejer. Iar pe a mea, poți pune chiar șase! Și am și casa pe două nivele! Dar îți spun: dacă mîine vine unul și îmi oferă un milion pe ea îi spun, du-te dracu’! E pentru copii!… Nu am dreptate?
– Ba da, Matt. Ai perfectă dreptate.
Mai schimbă cîteva vorbe cu Matt, mai mult din interes. Era bine să te ai pe bune cu un electrician, avînd în vedere că ajunsese o sută de dolari ora, dacă îți trebuia unul. Și niciodată nu se știe cînd îți trebuie unul să-ți tragă două fire un pic mai ieftin față de prețul pieții. Apoi intră în casă, un pic înfuriat că nu îl pusese pe Spencer să le strîngă. Era o treabă pe care putea să o facă și un copil. Doar că el se juca de dimineața pînă seara jocuri de război pe computer.
– Hei, Spence!
– Ce-i, tată?
– Ce naiba faci de dimineață? Nu te-am văzut deloc.
– Probez un joc nou pe computer.
– Și cum se numește?
– Invaders must die. De ce?
– Invaders must die? E bun?
– E cel mai tare! Am omorît șase sute optzeci de extratereștri în doar douăzeci și trei de minute. Și aș mai fi omorît o grămadă dacă nu apărea un alt robot exact ca mine, care trebuia să-mi fie coechipier, îl chema Bobby, numai că, în loc să mă ajute, cretinul m-a anihilat!
– Ok! Important e să te joci frumos, da? Și la anul cred că o să fii destul de mare să urci pe scară ca să strîngi tu luminile de Crăciun.
