Mergea cu pas domol prin pustiu către bizara structură ce apăruse parcă dintr-odată la orizont. Părăsise de mult ultima așezare omenească și spera să găsească adăpost și ceva de mâncare căci era chinuit de foame. Chiar și pentru un rătăcitor ca el, obișnuit să trăiască din puținul ce i-l oferea calea, nu era deloc ușor. Îi lipseau focul unui cămin, zâmbetul unei femei sau moliciunea unui așternut. Căci poate se făcuse timpul să renunțe la traiul de pribeag, să prindă rădăcini într-o viață mai bună.
Cu aceste gânduri ajunse aproape de uriașa construcție și observă că, deși nu mai fusese acolo, parcă o știa dintotdeauna. Arabesque-uri și ornamente complicate îi formau natura. Iar dacă te apropiai mai mult, vedeai că fiecare detaliu e alcătuit din minuscule amănunte. Te lua amețeala dacă priveai în sus pentru că, raportat la dimensiunea sa omenească, edificiul era imens. Totul se potrivea, fiecare volum, fiecare detaliu, fiecare formă.
În drumurile lui văzuse lucruri greu de uitat. Coloane de bazalt ce țineau pe ele temple din cristal, statui de piatră vorbitoare, orașe locuite doar de spectre și alte lucruri de mirare. Dar niciodată ceva atât de pur, măreț și migălos întocmit.
Intrarea în clădire era desigur unde se aștepta să fie. Un portal imens fără nici o barieră care să îl oprească. Portalul dădea într-o sală uriașă construită după același tipar. Forme de toate felurile se scăldau în zone de profundă tăcere vizuală. Vedea figurine de statura lui, dantelării sofisticate care începeau să se miște doar atunci când le privea. Grațioase apariții feminine strângeau în brațe cu pasiune bărbați înalți, sculptați parcă în spuma marii, punctând spațiul cu piruete largi care se încheiau atunci când nu mai era nimeni să le privească. Îi era parcă rușine că simpla lui prezența le anima, că atâta sublimă energie se irosea doar pentru slaba sa înțelegere. Și, pe măsură ce înainta în interiorul clădirii, nu înceta să se minuneze de frumusețea și eleganța locului. În unele săli figurinele sculptau cu grijă aerul diafan, în altele curățau cu gesturi largi ornamentele încăperilor, lăsându-le neatinse. Și o muzică abia auzită alinta reliefurile fără pată.
Încet, încet observă că uitase de foame și sete fiind condus mai departe de altceva mai greu de exprimat care căpăta, treptat, înțeles. Ceva îl aștepta acolo, și nici nu trebui să mai caute mult. Era o încăpere asemănătoare celorlalte dar fără nici un fel de ornament pe pereții rotunzi. În mijlocul ei stătea o frumoasă femeie, cu aceeași lucrătură ca și restul creaturilor din castel. Îmbrăcată în dantele de un alb imaculat, cu obrazul ca laptele și buzele ca niște petale de trandafir. Se uita la el cu o privire înghețată fără nici o expresie pe chipul delicat și suav. Acum știa sigur că aici trebuise să ajungă. Se apropie de ea cu gândul să o invite la dans uitând de condiția lui umilă de rătăcitor, supunându-se parcă unui imbold mai presus de puterile sale. Și deodată muzica discretă, care venea nu se știe de unde, se transformă într-un zumzet. Micile insecte, proprietarele de drept ale edificiului, erau pregătite să facă treaba la care se pricepeau atât de bine.
A crezut că va fi un proces dureros pentru că acum știa ce o să se întâmple. Dar nu a fost așa. Era complet anesteziat și observă cum toate gândurile și sentimentele lui dispăreau încet, făcând loc unei singure dorințe, unei singure preocupări. Aceea de a propune o invitație la dans cât mai grațioasă și mai potrivită cu decorul somptuos care începea și el să capete formă. Noile haine erau perfecte, la fel de albe, la fel de imaculate și de diafane ca și ale ei. Când au terminat nu mai era decât un delicat arabesque cu dorința de a fi privit pentru a face singurul lucru pe care îl mai știa. O invitație la dans.
