Temperatura se ridica treptat, iar tribul nord estic, cel al maslimilor ziși și Pacifiștii, se pregătea să își facă schimbul de ture. Ordinea lucrurilor era simplă și mereu respectată. După ce gărzile de patrulare de la marginea teritoriului lor se retrăgeau, alți maslimi plecau înainte de răsărit pentru a ajunge la graniță. Cei mai rapizi erau desemnați să reconstruiască traseele sigure cu care erau obișnuiți. Odată ce traseele erau reconstruite iar grănicerii instalați pe poziții, restul tribului se trezea și el, urmând să-și petreacă ziua sub frunzișul ce-i înconjura. Nimeni nu se abătea de la normele impuse. Nici măcar interacțiunile involuntare cu vecinii lor nu păreau să perturbe orânduiala pacifistă. Altfel spus, orice urmă descoperită pe teritoriul lor, care nu era recunoscută ca aparținând vreunui confrate, era trecută cu vederea. De foarte multă vreme încăierările cu alte triburi reprezentau evenimente trecute în istorie, asta datorită cunoștințelor dobândite și promisiunilor respectate cu sfințenie.
Maslimii se găseau înțărcați într-un petec de pământ care nu se întindea mai departe de râul dintre munții din sud, bușteanul găurit – cel mai mare copac care a existat vreodată, în viziunea lor – și cele trei pietre rotunde aflate la vest. Blocați între fețele colțuroase ale munților ce-i înconjurau, cu timpul, și-au dat seama că ceea ce le era dat era și limitat. Au învățat să-și gestioneze cu mai mare atenție fiecare palmă de țărână și cât să consume de pe urma ei. Nu se putea spune același și lucru înainte de revelație.
Pe atunci, mai că nu-și provocaseră propria extincție datorită lăcomiei firești care le guverna specia. Panica se extinsese rapid. Cum foamea era simțită în toate colțurile pământului cunoscut s-au devorat, s-au invadat și s-au sfârtecat pentru puținul existent. Fiecare organism era fie pradă, fie un norocos supraviețuitor printre zecile de inimi mărunte ale unor ființe solitare.
Numărul lor s-a diminuat. Probabil le-ar fi luat câțiva zeci de ani să revină la normal, dar cum miracolele și pericolele așteaptă tăcute în umbra zilei de mâine, micii locuitori au cunoscut întâi miracolul. Într-o zi ploioasă, o ființă asemeni lor și totuși învăluită în mister s-a târât în sânul speciei. Le-a ghidat mai apoi dârele de feromoni spre o nouă eră a evoluției. Fiecare ființă a urmat ilwybirul sau Calea cunoașterii, așa cum i-a învățat el. Procesul a fost unul lung, căci locuitorii pământului încercuit nu erau ființe de fel inteligente, iar viața pentru ei se desfășura precum erodarea munțior sau văilor. Se poate spune că timpul nu îi amenința, iar ei nu se simțeau amenințați pentru că, până atunci, nu dezvoltaseră un astfel de concept. În schimb, modificările privind temperatura și umiditatea întregeau pentru ei noțiunea de zi și de noapte. Cu timpul au învățat mai multe despre mediul înconjurător și despre ei înșiși, iar cel care le-a adus revelația a fost Zee, o creatură mai înțeleaptă ca ei, un Libal Maerifa, Aducător al cunoașterii.
Lui Zee i-a fost relativ ușor să intervină în procesul evolutiv. Şi el avea un trup care le semăna. Şi el lăsa în urmă dâre de feromoni pentru a comunica. De fapt, dârele lui au fost cele care le-au sporit capacitățile cognitive.
A urmat apoi epoca de aur a thetwarafilor; Cei care călătoresc încet au învățat să trăiască în grupuri, să-și controleze numărul populației, să-și delimiteze și să-și apere teritoriile. Primii care au primit darul lui Zee au fost Pacifiștii. Câteva zile și nopți a durat ca fiecare maslim să îi consume dârele de mucus încărcate cu feromoni, apoi la finalul acelor zile, Libal Maerifa s-a aventurat în toate părțile lumii încercuite, oferindu-le celorlalte specii același lucru. Speciile de thetwarafi s-au înălțat de la nivelul ierbii la cel al unor ființe conștiente de propria existență.
La scurt timp a venit și rândul aichtiarilor, zis și Cei Aleși, care au format tribul nord vestic. Au fost numiți astfel fiindcă Zee a decis ca prin ilwybirul său să fie o specie mai aparte, să dețină mai mult pământ și mai multă vegetație care să poată susține o populație mai numeroasă. Şi, la fel ca maslimii, granițele lor nu depășeau râul dintre munții din sud, bușteanul găurit și cele trei pietre. Teritoriul le era grupat în cantoane. Fiecare canton era reprezentat de către un thetwaraf care avea sub protecție o întreagă familie de aichtiari. Toți aichtiarii se supuneau însă thetwarafului cel mai mare în dimensiuni și care era propus la conducerea tribului de nimeni altul decât de Zee.
Paza era și ea una importantă. Grănicerii imenși, dar agili, aveau rolul de a nu permite dârele străine de feromoni să le calce pământul și, comparativ cu Pacifiștii, nu erau la fel de îngăduitori cu oaspeții nepoftiți, dar astfel de evenimente nu s-au mai petrecut timp de sezoane întregi, poate chiar de la începutul revelației.
Singura lor problemă demnă de luat în seamnă, la fel ca și a celorlalte triburi, o reprezentau dyabii, thetwarafii roșii, singurele ființe care nu trăiau într-un trib. Ajunseseră să-și facă veacul, în mare parte, în sud, printre coloniile de thetwarafi giganți numiți kibbawri, Cei Mari, fiindu-le permis doar lor și, bineînțeles, lui Zee să străbată râul dintre munți pe cele două poduri de mușchi încrețit ce-l traversau. Dyabii erau diferiți. Mult mai diferiți de confrații lor ce primiseră darul lui Libal. Comportamentul solitar și propensiunile canibale îi făceau niște bestii de temut. De altfel apetitul pentru semenii lor trebuia potolit cumva, iar viețuitoarele din nord nu îi satisfăceau pe deplin. Doar bestiile ce leneveau pe trunchiurile înalte ale copacilor și care mai coborau pentru a devora teritorii întregi de vegetație le potoleau foamea.
De când Zee apăruse în viețile lor făcându-i să conștientizeze pericolele ce-i înconjurau, cu siguranță noul trib al sudului nu s-ar fi încumetat doar la trestia și vegetația pe care o controlau deja. Trupurile gigante acoperite de cochiliile colorate cu însemne ce indicau pericolul se impuneau în peisajul exotic al regatului uscat, înăbușit de căldură. Dimensiunile impresionante îi ajutau să străbată distanțe mari mult mai repede și la fel ca și canibalii, foamea lor era de nestăvilit. De aceea, când Zee a decis a-și împărtăși darul, „citindu-i“ ilwybirul, thetwarafii au înțeles că trebuie să se înmulțească mai rar, pentru a nu consuma întreaga lume în care se aflau.
Dyabii au ajutat și ei. Nu erau mulți la număr, dar mențineau un echilibru între nord și sud. Reprezentau un control în plus al numărului populațiilor, în special al kibbawrilor.
Mai mult, dyabii nici nu erau considerați a fi thetwarafi, ci mai degrabă o aberație a învățăturilor lui Zee. Înainte de venirea lui Libal Maerifa, ciclul natural în care cel mai puternic sau viclean reușea să supraviețuiască era unul continuu. După venire, ciclul s-a rupt, transformându-se într-o piramidă socială cu reguli bine stabilite. Doar pentru dyabi regulile rămaseră un concept inexistent.
* * *
Înțelepciunea nu este un lucru pentru toată lumea, au deprins thetwarafii din ilwybirul preasfânt. Au înțeles cât de speciali sunt, mai ales că Libal Maerifa era unul de-ai lor. Nimeni nu știa însă cum a căpătat cunoștințele, cum de se târa mai iute ca vântul și unde se ducea, dar lucrurile acestea nu i-au mai interesat după o vreme. Gândirea colectivă a decis că intimitatea preasfântului era un lucru care nu-și avea locul în rândul plebei thetwarafe. Zee venea și pleca după cum avea chef, iar ei se obișnuiseră cu aparițiile lui inopinante, însă la un moment dat Libal Maerifa nu a mai venit. Nici un trib nu a mai primit din darul lui, iar dintre adepți, maslimii au fost cei care s-au temut cel mai tare.
S-a format un consiliu. Primul care a comunicat a fost un pacifist cu cochilia dungată. Dungi fine, albe porneau din vârful helixului, depărtându-se spre bază precum razele unuia dintre sorii de argint. Acesta și-a lăsat dâra de feromoni pe pământ și, rând pe rând, grupul restrâns a devorat mesajul. La rândul lor ceilalți maslimi și-au lăsat feromonii pe sol.
Cum temperatura a dat semne de schimbare, semn că timpul lăsase mulți grăunți de nisip în urmă, câțiva Pacifiști care reconstruiau traseele au fost trimiși în căutarea lui Zee. Străbătuseră propriul teritoriu de parcă o turmă de dyabi ar fi fost pe urmele lor, însă fără rezultate. Obosiți și înfometați, thetwarafii se întoarseră în inima tribului cu coada între picioare. Probabil era un semn. Un semn că, momentan, Libal Maerifa nu era dispus să comunice cu ei.
* * *
Cu o viclenie nefirească, pe când lumea Celor ce călătoresc încet era paralizată de somn, Zee se strecurase în rândul Pacifiștilor lăsându-și ilwybirul pe pământul umed. Nu era unul obișnuit. Mesajul era întins pe o suprafață mare de pământ și nu dispărea după ce era consumat. În cele din urmă, după câteva cicluri și sfătuiri îndelungate, maslimii înțeleseră. Fură avertizați de planurile Celor Aleși de a-și extinde teritoriul și de importanța lor ca păstrători ai păcii. Chiar dacă aichtiarii au fost favorizați de Libal Maerifa, Pacifiștii au fost primii care au cunoscut revelația.
* * *
Trecând de grăniceri, Zee ajunse în fața thetwarafului cel mare, a domnitorului încoronat peste cantoanele verzi și îmbelșugate. Zee l-a numit Faruk, cel care face diferența dintre bine și rău.
Trupul agitat al lui Libal desena mesaje pe pământul Aleșilor. De sub frunze sau pietre suprapuse, zecile de thetwarafi porniră spre casa înaltă din lemn căptușită cu mușchi a cărei măreție era potențată de prezența unei grădini proprii de fructe dulci demne de un cap încoronat printre târâtoare.
Din afară, ai fi zis că n-ar fi reușit să ajungă niciodată la adunarea de mase, dar în burta pe care se târau, mușchii tensionați dădeau zor pentru a-i cunoaște spusele. Munca lui Zee era gata. Ilwybirul mucilaginos putea fi consumat.
Faruk, împreună cu capetele de canton, se apropiară sfios de desenele ciudate. De data aceasta, Libal transmise: Pacifiștii vă vor face o vizită. Fiți cu băgare de seamă. Nu-i subestimați. Prin mucusul meu veți cunoaște înțelepciunea și adevărul.
* * *
Cum noaptea temperată era un sfetnic bun pentru întocmirea planurilor de pace sau de război, Zee avea propriile planuri străbătând pământul încercuit ca vântul și ca gândul, pentru a ajunge la miazăzi. Inevitabil, trebuia să treacă prin zonele de graniță care colcăiau de canibali. Până și dyabii încercau să-l prindă și să-i roadă carapacea, nemaiținând cont de faptul că și ei îi primiseră darul.
În zori, kibbawrii coborau din copaci să caute mâncare. Din fericire pentru ei, mulți arbuști care dădeau rod de mai multe ori pe an le asigurau masa zilnică. Mustățile situate în porțiunea inferioară a capetelor adulmecau poamele ascunse printre frunze și țepi.
Preocupați de procesiunea mâncatului, nu băgaseră de seamă când Zee își lăsase mesajul pe pământ. Acum interesul le era redirecționat. După ce thetwarafii devoraseră mesajul, linii groase și ademenitoare, turma rămase pe loc, mult timp.
Ieșind din starea de amorțeală în care încremeniseră, kibbawrii se năpustiră din nou asupra vegetației. Câțiva își ridicară capetele adulmecând aerul împodobit de parfumul fructelor și odoarea specifică semenilor lor. De-abia atunci Zee apăruse între ei. Emana feromoni atât pe pământ cât și de jur împrejurul lui, destul cât să atragă târâtoarele.
Un lucru ciudat se întâmplă mai apoi. Libal și un kibbawr gigant se apropiară precauți unul de celălalt, apoi își frecară capetele în semn de prietenie. Era un gest pe care thetwarafii îl făceau rar, chiar și după revelație. Momentul se încheie la scurt timp, iar Zee plecă din teritoriul târâtoarelor cu o viteză nemaiîntâlnită. Simțise pericolul adus de o haită de dyabi care se apropiau tenace.
Nici kibbawrii nu stătură prea mult pe gânduri. Făcură stânga-mprejur înapoi în copacii de unde veneau. Doar acolo dyabii nu puteau ajunge la ei. Totuși, un nefericit greoi lăsat în urmă căzuse pradă agilității și apetitului de temut al canibalilor. Doar trosnetele cochiliei mai rămaseră din el.
* * *
Un grup mic de Pacifiști plecă spre apus cu direcție precisă. Era o decizie cântărită și răscântărită de înțelepții maslimi. Chiar dacă ar fi stârnit vâlvă în rândul aichtiarilor, decizia era considerată cea mai bună variantă.
După ce străbătuseră întinderi mari de pământ moale, grohotișuri sau iarbă pitică, ajunseră la graniță, la cele trei pietre rotunde care despărțeau triburile nordice. Stăteau înșirați lângă bolovani, arătând de parcă își făceau curaj să înainteze. Trebuiau să purceadă mai departe. Mesajul lui Zee era unul clar. O discuție trebuia să aibă loc.
Drumul până la casa merelui thatwaraf aichtiar era unul lung și necunoscut. Nu mai aveau traseele reconstruite ale camarazilor lor să le spună dacă pe acolo a mai trecut cineva, ce soiuri de plante găseau pe drum sau pe unde să ajungă mai repede.
Cum trecuseră recent de graniță, Pacifiștilor li se aprinse în sistemul ganglionar scânteia unei idei. Aceea că nu fuseseră întâmpinați de grăniceri sau de ostilități. Era un lucru ciudat, ținând cont de cât de teritoriali erau aichtiarii. N-au stat însă să dezbată problema.
În final, după multă vreme de rătăcit, locuințe din mușchi, lemn sau pietre se profilau pe drum până când, în depărtare, au dat peste casa din lemn a lui Faruk. Câteva linii de mucus fură schimbate de ambele tabere până când un aichtiar bălțat plecă spre casa mai marelui aichtiar. Așteparea nu durase mult. Așa-zisul rege coborâse din tronul său, leneș și borțos. Se târa greoi, un semn pe care maslimii l-au catalogat ca o nemulțumire pe care conducătorul nu încerca să și-o ascundă.
Dialogul pornise prin dansul mucilaginos al Pacifiștilor. Intențiile lor, așa cum li se poruncise, erau de armistițiu, de pace, invocând numele lui Libal Maerifa, care spunea că aichtiarii ar fi intenționat să își exercite lăcomia asupra teritoriului vecin.
Regele, cât și supușii săi, au digerat informația. Replica gazdelor a fost una tăioasă. Dârele de mucus păreau întrerupte și neregulate. Nu erau mulțumiți de cele sugerate. Poate că firea mult prea zeloasă a Celor Aleși i-au împins să creadă că vecinii lor luau în derâdere spusele lui Libal. Aichtiarii nu au acceptat minciunile plămădite în țărână.
Ultimul cuvânt a fost însă dat de către un membru al maslimilor: O să păstrăm pacea. Nu o vom încălca. Chiar dacă unul dintre voi va trece în mod accidental prin teritoriul nostru, așa cum s-a mai întâmplat, de altfel. Cu această concluzie fermă, Pacifiștii se retraseră sub desișul vegetal pe care-l numeau casă.
În tabăra cealaltă, Faruk își lăsa agitat feromonii în fața casei. Oricine i-ar fi adulmecat urmele și-ar fi dat seama că nu se afla în toane bune. Pesemne nu mai fusese confruntat cu o astfel de situație în care nu avea ultimul cuvânt.
* * *
Nimeni nu s-ar fi așteptat ca Zee să treacă pe acolo. Ca un spirit care-și putea schimba feromonii după plac, Libal Maerifa lăsase dârele mucilaginoase specifice maslimilor prin desișul sălbatic al Celor Aleși. De ce? Răspunsul stătea în însăși firea fiecărui trib. Ştia că, dacă Pacifiștii ar fi descoperit o urmă de aichtiar, și-ar fi ținut promisiunea, însă caracterul inflamabil al lui Faruk și al thetwarafilor săi avea să-și pună amprenta într-un fel sau altul, iar Zee era interesat de modul cum aveau să evolueze lucrurile.
Un grănicer care își făcea patrula zilnică la hotarul sudic descoperise dâra lăsată de Libal.
Scrise un mesaj pe care îl citi un aichtiar ce reconstituia traseele și care obișnuia să se odihnească aproape de graniță. Fiind printre cei mai rapizi thetwarafii ai Celor Aleși, a dat fuga la regele său. Desenul lăsat în țărână avea câteva elemente lipsă în ceea ce privea reconstruirea mesajului, căci aichtiarul grăbit nevoie mare decise că situația era de importanță majoră.
Faruk citi mesajul. De cum termină, se apucă să dea ordine. Sistemul nervos al regelui exercitase aprig cerințele asupra masei musculare împrăștiind feromonii pe pământ. Familiile de aichtiari se aliniaseră la cerințele lui. Decretă că, prin puterea investită în sine de către Libal Maerifa, avea să răspundă nesăbuinței maslimilor, așa cum fusese avertizat.
* * *
Temperatura se schimba, încet, iar armata Celor Aleși se afla pe drumul către teritoriul Pacifiștilor. Cei mai dolofani și mai grei dintre aichtiari se aflau în fața armiei conduse de lacomul Faruk. Devorau flora de la marginea propriului teritoriu, pentru a face loc potopului ce se apropia cu pași siguri. Procesul era unul lent, însă venirea lor avea să fie recunoscută.
Vestea că Cei Aleși pătrunseseră pe teritoriul Pacifiștilor ajunse, în cele din urmă, și la cei atacați. Mesajele excretate în grabă fură înșirate pe pământ pentru a putea contracara acțiunea agresorilor.
Faruk spera ca el să facă prima mișcare în încleștarea ce urma, însă ce nu anticipase era ingeniozitatea maslimilor de a plasa ambuscade. Astfel, Pacifiștii își trădaseră numele, făcând primele victime. Casele pe care le purtau se izbeau de cele ale adversarilor, în încercarea de a pătrunde între liniile inamice, răzuind de fiecare dată câte un strat fin de calciu. Thetwarafii strangulau cu corpurile și mușcau, mușcau fără rețineri, căci gurile care adăposteau sute de dinți pătrundeau fără problemă în carnea moale a oponenților.
* * *
În cealaltă parte a lumii, unde târâtoarele mai mici nu aveau curajul să purceadă, de la o vreme, temperatura creștea, iar plantele care cu greu se adaptaseră acelor condiții se uscau într-un ritm amețitor, chiar straniu. Robuștii kibbawri descinseră din înaltul cerurilor nevoiți să plece, așa cum îi atenționase Zee. Singura lor scăpare se afla dincolo de râul dintre munții din sud.
Ajunși la fața locului, podurile de mușchi încrețit se dovedeau a fi prea înguste pentru a fi traversate, iar apa era destul de adâncă încât să curme viețile multora. Acela le putea fi sfârșitul dacă kibbawrul care s-a apropiat de Libal nu s-ar fi sacrificat ca un martir al thetwarafilor, doar ca ceilalți să trăiască. Se aruncă între cele două poduri, fiind înecat în apa ce-l lovea cu putere și care nu părea că s-ar domoli, nici măcar atunci. Așa, suprafața devenise destul de mare pentru a le permite să ajungă în paradisul promis.
* * *
Multe cicluri au trecut de la evenimentele ce aveau să afecteze o rasă întreagă. Zee își bătuse joc de creația sa. Sau învrăjbirea adepților săi îi fusese scopul, încă de la început, experimentând ca un zeu mârșav, pe o specie mult inferioară?
Zile și nopți la rând, thetwarafii au dus o luptă nesfârșită datorită ritmului covârșitor de lent. Sute au murit în încleștarea triburile nordului, dar, odată cu apariția kibbawrilor, tempoul s-a schimbat. Odată ce-au pătruns adânc în teritoriul vecinilor mult mai mici, au creat haos și confuzie. Ordinea era deja un concept al trecutului. Triburi, cantoane, lideri, organizații militare… istorie. În scurt timp, fiecare thetwaraf era fie pradă, fie un supraviețuitor norocos printre mințile încețoșate și burțile flămânde ale unor creaturi sociale.
Maslimii și aichtiarii se ascundeau pe unde puteau. Doar kibbawrii se mai puteau perinda printre verdețuri devorând tot ce întâlneau în cale, însă nici ei nu erau feriți de pericole, de dyabii roșii, singurii supraviețuitori adevărați și inamici de temut ai thetwarafilor de la miazăzi.
