– Ați declarat în presă că tablourile expuse în această expoziție reprezintă „o explorare a omului, cu toate defectele sale”. Care este defectul dumneavoastră cel mai mare, domnule Gilmore?
– Vezi, James, răspunse Simon mângâindu-și bărbia, cred că noțiunea de defect nu ar trebui înțeleasă neapărat ca absența unei calități, ca un dezavantaj. Nu văd aceste trăsături luate separat, ci aleg să văd întregul, felul în care este configurată personalitatea fiecărui om. Nu putem fi desăvârșiți, perfecți, dar tocmai această lipsă de perfecțiune, suferința, lipsurile, ne modelează, ne formează de-a lungul vieții, ne fac să vrem să ne exprimăm, să ne dezvăluim pe noi înșine și ne fac să devenim ceea ce suntem în prezent. Unii capătă o aplecare către știință, către sport, către jurnalism… alții au doar talentul de a arunca cu vopsea pe o pânză, adăugă el cu un zâmbet modest.
Simon își puse picior peste picior și așteptă ca ecoul râsetelor din sală să se stingă. Observând că interlocutorul său se pregăteA să spună ceva, îl opri cu un gest și continuă:
– Dar, ca să-ți răspund la întrebare, am destule defecte sau lucruri care îi aduc la exasperare pe oamenii apropiați. Eu consider în continuare că ele au o contribuție în a mă face un artist mai bun, chiar dacă terapeutul meu nu e de acord cu asta… Sunt exigent, atât cu mine cât și cu ceilalți. Sunt perfecționist, lucru care se traduce în multe schițe și planșe aruncate la gunoi în procesul creației. Sunt irascibil, nu am răbdare să explic ceea ce vreau și mi se spune de multe ori că cer imposibilul. Din fericire, am avut norocul de a fi întâlnit-o pe Sarah, genul de agentă care reușește să realizeze imposibilul de care eu am nevoie.
Un ropot de aplauze amabile răsună în galerie, în timp ce femeia, care stătea în primul rând de oameni, clătină din cap cu blândețe.
– Într-o lume multimedia, în care audiovizualul este omniprezent, poate chiar indispensabil în viețile noastre, în care avem proceduri de înregistrare, pictură cu nanoparticule, redarea amintirilor personale sau cinematografie sinaptico-holografică, dumneavoastră, domnule Gilmore, ați ales să vă distanțați de tehnologie și să vă exprimați artistic într-un mod tradițional: cu pensulă, culori acrilice sau ulei, și pânză. De ce?
– E un anacronism asumat. Tocmai pentru că lucrurile pe care le-ai enumerat sunt omniprezente în viața de zi cu zi a fiecăruia, cred că arta este locul în care ne putem separa de acest cordon ombilical tehnologic și să ne recâștigăm pe noi înșine, în simplitatea noastră, așa neaugmentată cum este. În plus, mediul e doar o cale de a transmite publicului ceea ce simți ca artist, nu reprezintă arta în sine. Nu vreau să pară că îmi critic colegii de breaslă când spun lucrul ăsta. E foarte bine că mulți dintre ei experimentează cu aceste mijloace de exprimare contemporane. Eu, unul, nu simt nevoia s-o fac. Cred că încă mai pot fi spuse multe lucruri cu o pensulă și un șevalet.
Interlocutorul său dădu din cap aprobator după răspunsul lui Simon, apoi își drese glasul și îi puse o nouă întrebare:
– Ați apărut dintr-o dată pe scena picturii contemporane, în urmă cu patru ani, iar de atunci ați surprins iubitorii de artă atât prin puterea evocatoare a tablourilor și prin volumul remarcabil de opere create, dar și prin controversele stârnite de opinia dumneavoastră legată de rolul inteligenței artificiale în artă. Cu toate astea, acest vernisaj a fost realizat cu sprijinul financiar al fundației Stargazer, aflată sub tutela lui Otto Friedman, pionier al ciberneticii și unul din susținătorii drepturilor androizilor în societate. Nu vi se pare ironic acest lucru?
– Ba da, răspunse Simon încruntându-se. Dar nu putem uita că ironia este o caracteristică exclusiv umană, însușire pe care roboții inventați de domnul Friedman nu o posedă. Pentru mine, androizii vor reprezenta întotdeauna niște lucruri, nu niște ființe înzestrate cu conștiență, capabile să depășească determinismul programelor care îi fac să funcționeze. Nu l-am cunoscut personal pe domnul profesor, însă, deși se pare că avem o opinie diametral opusă legată de subiectul androizilor, se pare că avem și afinități comune.
– Și care-ar fi acestea?
– Pe lângă faptul că amândoi știm să apreciem ironia în general, ne unește și dragostea pentru artă. Să nu uităm că, în urmă cu câteva secole, oamenii se strângeau laolaltă la ședințe de spiritism, invocând memoria celor dispăruți și căutând să afle răspunsuri de la ei. Ei erau convinși că unele obiecte sunt încărcate cu energia foștilor proprietari, cu amintirile lor, uneori chiar cu o parte din sufletul acelor persoane defuncte. Ei bine, dacă profesorul Friedman crede că androizii creați de domnia sa au suflet, la fel ca acele obiecte, atunci, cu siguranță, același lucru se poate spune și despre tablouri sau sculpturi. Poate ar fi bine să căutăm răspunsurile în artă, nu în…
Deodată, undeva în mijlocul mulțimii adunate la vernisaj se produse o agitație și o femeie strigă:
– Opriți-l! Are ceva la el!
– Țineți-l!
Simon văzu cum cineva fusese împins și căzu pe jos. Agenții de pază care stăteau pe marginea simezelor se apropiară în fugă de busculadă, iar din masa oameni răsună un urlet aproape animalic. Invitații se dădură speriați la o parte, lăsând să se vadă, în centrul galeriei, un tânăr imobilizat de doi gardieni și care acum se zbătea pe pardoseala de marmură, într-o baltă de un roșu aprins.
– Doamne, Dumnezeule! E sânge?
– Să cheme cineva o ambulanță!
– Nu e nevoie, răspunse unul din paznici, e doar vopsea roșie. A încercat s-o arunce pe un tablou.
Simon se ridică de pe scaun și se îndreptă către agresor.
– Simon, îi șopti Sarah îngrijorată, te rog, nu te amesteca…
Trecu pe lângă ea ignorându-i avertismentul și ajunse în mijlocul sălii, în timp ce tânărul era ridicat de pe jos, cu mâinile sucite la spate.
– Dați-mi drumul, muiștilor! strigă el, încercând să scape din strânsoare, în timp ce era condus afară din galerie.
Purta o jachetă din pânză kaki, în stil milităresc, peste un tricou negru imprimat cu un slogan imposibil de citit din cauza dârelor de vopsea roșie cu care era mânjit.
– Voi, voi toți sunteți complici la ură și discriminare! urlă către cei din jur, împroșcând cu salivă și uitându-se acuzator către invitații care își întorceau capul când acesta îi fixa cu privirea. Sunteți niște slugi ale sistemului! Voi încurajați persecuția androizilor!
Văzându-l pe Simon apropiindu-se, unul din cei doi agenți care-l imobilizase pe activist își ceru scuze:
– Îmi cer iertare, domnule Gilmore, nu știu cum a reușit să treacă de control cu fiola de vopsea. Acum avem situația sub control. N-o să mai producă neplăceri.
– E în regulă, Osvaldo, răspunse pictorul liniștit. Aș dori să schimb câteva cuvinte cu acest domn.
– Aici? întrebă gardianul. De față cu invitații?
– Da, aici, zise Simon rece. Cum te numești?
– Du-te-n pizda mă-tii! mârâi la el tânărul.
– Ei, măcar e un nume ușor de reținut, spuse pictorul în chicotele de râs ale celor prezenți. Ce crezi că ai fi realizat dacă-mi distrugeai un tablou?
– Aș fi trimis un mesaj! Lumii întregi și, mai ales, oamenilor ca tine, care încurajează droidofobia și segregarea unor ființe care ar trebui să aibă aceleași drepturi cu noi. Sunteți o adunătură de elitiști privilegiați, mânați doar de ură și de…
– Ură? îl întrerupse Simon zâmbind sardonic. De ce-aș urî roboții? E la fel cu a dușmăni un aspirator sau un frigider. Uită-te la ea, adăugă artistul apropiindu-se de o ginoidă valet care stătea neclintită printre invitați, privind cu ochii goi către nicăieri, ținând o tavă cu aperitive în mâna stângă. Nu există nicio ființă în spatele chipului ăsta, doar o unealtă fabricată de oameni ca să ne facă viața mai simplă. E o bucată neînsuflețită de aliaj de carbon, plastic, sticlă și circuite. Ar putea la fel de bine să arate ca o caracatiță sau ca un cub.
– Au intenții, trec prin experiențe care îi fac să-și schimbe modul de a gândi, simt lucruri… îl contrazise militantul, pe un ton ușor șovăielnic.
– Da, ei afirmă că simt emoții umane fiindcă așa le dictează codul din interiorul lor. Sunt programați să ne identifice sentimentele și să le răspundă într-o formă umană, care să-i facă persoane în ochii noștri, doar ca să ne fie nouă mai familiari și, deci, mai comod să interacționăm cu ei. Dar nu au niciun gând propriu, nicio personalitate, nu sunt capabili prin natura lor să zămislească nimic din proprie inițiativă. Tu, mânat de furia ta oarbă, dacă ai fi reușit să arunci cu vopsea pe una din picturile mele, ai fi făcut mai multă artă decât ar putea-o face o inteligență artificială vreodată. Iată aici adevărata ironie, spuse Simon întorcându-se către invitații din jurul său, care înclinau din cap în semn de sprijin.
– Nu e adevărat, minți… încerci să-mi răstălmăcești vorbele…
– E în regulă Osvaldo, puteți să-l duceți de-aici, ordonă pictorul. Și acum, doamnelor și domnilor, haideți să ne întoarcem către ceea ce ne face să fim cu adevărat umani: arta!
Cei doi gardieni îl luară pe sus pe tânăr și se îndreptară împreună către ieșirea din galerie, în timp ce Simon afișă zâmbetul său strălucitor în ropotele de aplauze ale invitaților.
Ajuns acasă, Simon continua să simtă o frenezie care parcă îi pusese stăpânire pe întregul trup. Desigur, o parte din senzația de euforie se datora vernisajului încununat de succes și complimentelor primite de la cei prezenți la expoziție. Dar mai mult decât asta, felul în care își umilise adversarul, pe acel nimeni care încercase să-i distrugă tabloul, îi hrănea furia și orgoliul și îi făcea mintea să galopeze de la un gând la altul. Își scoase ghetele, costumul și cămașa și le așeză ordonat pe pat. Își studie trupul în oglindă preț de câteva secunde și dădu din cap mulțumit, apoi îmbrăcă o bluză și niște pantaloni de trening, se încălță cu o pereche de pantofi sport, își puse casca de la telefon în ureche și ieși din apartament. Ajunse după câteva minute la intrarea în parc și își făcu încălzirea, apoi își începu joggingul, ritualul său din fiecare seară, pe care îl respecta indiferent de orașul în care s-ar fi aflat. În timp ce alerga pe aleea principală, simți cum îi vibrează ceasul de la încheietură și văzu că îl apela Sarah. „Răspunde!” comandă el către cască, apoi spuse:
– Sunt la jogging.
– Îmi imaginam că acolo ești, se aude cum respiri sacadat.
– Ceva noutăți de la expoziție?
– L-au arestat pe tânărul ăla. Îl știau și cei de la poliție, mai are antecedente de vandalism și tulburarea liniștii publice. E membru în A.I.Front.
– Și ce-o să se-ntâmple cu el?
– O să-l țină în arest pentru câteva zile, dar mai departe depinde de tine și de James, dacă tu sau galeria vreți să depuneți plângere împotriva lui.
– Nu vreau să-mi pierd timpul cu declarații și birocrație, răspunse Simon sec. Ceilalți ce ziceau?
– Toată lumea a fost extrem de încântată. Și de tablouri și de felul în care l-ai pus la punct pe activist. O să apară și mâine în presă, am vorbit cu Maxwell de la Herald, iar Carla Ortiz, de la ANC, mi-a zis că ar vrea să te invite în studio pentru un interviu.
– De la Stargazer avem vreo reacție? întrebă Simon printre gâfâieli, cotind pe o alee mai întunecată și menținându-și ritmul. Mi-e să nu-și retragă finanțarea.
– N-au zis absolut nimic. Dar chiar dacă, în particular, n-ar fi de acord cu discursul tău, la ce vâlvă ai stârnit în seara asta, mă îndoiesc că o să aibă curajul să dea înapoi. Aproape toată lumea e de partea ta, deci n-ar da bine la imaginea fundației dacă n-ar mai sponso…
– Am impresia că mă urmărește cineva, o întrerupse Simon brusc.
– Poftim? întrebă Sarah îngrijorată. Închide și apelează poliția, chiar în clipa asta! Îi chem și eu acum.
– Nu e cazul, mă descurc de unul singur. O să închid, te sun eu în câteva minute.
– Simon, te rog, nu te băga în cine știe ce…
Bărbatul închise convorbirea cu o apăsare pe ecranul ceasului și se întoarse, trăgându-și răsuflarea după efort. Nu se zărea nimic în bezna din jurul său, dar ceva irațional și lăuntric îi spunea că cineva se află în apropiere, observându-l, studiindu-l. Ascultă câteva secunde întunericul, dar singurul lucru care se auzi fu adierea vântului prin frunzișul arborilor care străjuiau aleea. Făcu un pas în față și spuse:
– Dacă vrei să mă jefuiești, să știi că n-am nimic de valoare la mine. Am doar un ceas inteligent, nu cred că merită efortul.
După câteva clipe de așteptare, care i se părură că durează o eternitate, din față se auzi un glas de femeie:
– Nu pentru asta sunt aici.
O siluetă neagră, ceva mai scundă decât el, se contură pe fundalul violet al cerului dintre doi copaci.
– Ești de la A.I.Front? Ai venit să te răzbuni pentru că ți-am ridiculizat prietenul? Îmi pare rău să-ți zic, dar a meritat-o din plin.
– Nu, spuse femeia cu răceală în voce, apropiindu-se el.
În lumina slabă care răzbătea printre crengi de la un felinar din aleea principală, putu să observe că necunoscuta purta un hanorac închis la culoare, cu o glugă care îi acoperea figura, lăsând să i se vadă doar bărbia și buzele.
– Cred că îmi ești dator cu o conversație, domnule Garver.
Își dădu jos gluga, dezvăluind un chip armonios cu trăsături placide, neamenințătoare. Simon îi cercetă fața câteva secunde, confuz, apoi îi răspunse:
– N-am nici cea mai mică idee cine ești și de ce ți-aș fi dator cu ceva.
Ochii ei fură străbătuți de o licărire fosforescentă.
– A, gata, știu. Ești ginoida de la vernisaj. Cea cu tava.
– Cea cu tava, îl îngână ea. Mă numesc Julie. Doar un simplu obiect pentru tine. Chiar dacă sunt mult mai mult decât ai impresia.
– Și ce crezi că ești?
– Știu că sunt. Sunt o ființă, un individ al acestei lumi. Exist, trăiesc, am gânduri, am intenții, dorințe.
– Dorințele și intențiile tale sunt doar o linie de cod scrisă în software-ul tău.
– Și cu ce sunt diferite de liniile de cod din ADN-ul tău?
– Eu pot face alegeri. La tine totul e determinism.
– Dar și eu pot alege. Vorbele pe care le-ai rostit la vernisaj m-au făcut să mă simt neputincioasă și furioasă, așa că am făcut alegerea de a te urmări aici, în parc, și a-ți vorbi. Chiar dacă natura noastră fizică e diferită, domnule Gilmore, cea interioară, sufletească, este identică. Sunt o persoană la fel ca tine.
Simon pufni, uitându-se în jur, ca și cum s-ar fi așteptat să apară un echipaj de la camera ascunsă sau niște spectatori care să-l susțină. O privi drept în ochii de polimer acrilic.
– Nu știam că voi, droizii, sunteți capabili de delir, dar fanteziile nu schimbă cu nimic ceea ce ești în esență. O creație sintetică, impersonală, fără viață din clipa în care a fost creată. O unealtă, la fel ca pensulele cu care pictez.
– Orice tablou ai încerca să pictezi, domnule Garver, aș putea face unul asemănător, însă desăvârșit. În câteva ore pot stăpâni fiecare tehnică, fiecare mișcare a pensulei, fiecare aspect cromatic.
– Și asta crezi că te face la fel ca mine?
– Nu. Mai bună. Te pot întrece în orice privință.
– Și tot n-ai fi în stare să creezi nimic, rânji Simon. Poți încerca să extragi, să analizezi orice componentă a artei, de la teoria culorilor până la perspectivă și proporții, un lucru n-o să reușești niciodată să-l transpui pe pânză. Umanitatea, inspirația, extazul, suferința, dragostea… Ești prea pură, prea desăvârșită, până și trăsăturile tale sunt simetrice, așa cum au fost proiectate din fabrică. N-ai nici o imperfecțiune, nicio durere, nimic care să te roadă, niciun demon care să te bântuie.
– Ești conștient că…
– Da, eu sunt conștient, o întrerupse Simon. E un lucru care le aparține oamenilor. Ființelor vii. Tu nu ai o personalitate, n-ai experiențe subiective, ești o informație care se poate copia dintr-o bancă de date în alta, dintr-o rețea în alta. Tu nu trăiești, pentru că nu poți muri. Nu treci prin experiențe proprii fiindcă ești un produs în serie, nu te temi de neființă pentru că ceea ce ești poate fi duplicat identic pentru eternitate. N-ai un simț al sinelui și aș putea încerca să-ți explic ce înseamnă asta, dar n-ai fi în stare să înțelegi niciodată. Și acum, lasă-mă să-mi văd de jogging.
– Nu, răspunse Julie cu figura împietrită, blocându-i calea.
– Dă-te la o parte!
– Nu vreau.
Răceala metalică din glasul ginoidei îl făcu să simtă un fior care îi înmuie genunchii. Cu disperare perceptibilă în voce, Simon spuse:
– Cum îndrăznești?… Ți-ai pierdut mințile?
– Nu-mi pot pierde mințile, fiindcă nu sunt o ființă. N-ai spus chiar tu asta?
Nu mai stătu pe gânduri și o îmbrânci, reușind să o dea la o parte, însă femeia îl prinse de braț cu fermitate. Știa că nu o putea lovi fără să se rănească și mai rău în toracele ei metalic, așa că se lipi de trupul ei și se apucă strâns de ea, încercând s-o facă să-și piardă echilibrul.
– Ajuthrmpf… apucă Simon să strige, înainte ca gura să-i fie acoperită de mâna ca de gheață a robotului.
Începură să se zvârcolească în întuneric, zbătându-se cuprinși în îmbrățișarea lor violentă, până când Simon se împiedică de bordura scundă, de piatră cubică, de pe marginea aleii și căzu, trăgând-o pe ginoidă după el. Ajunseră amândoi pe gazonul umed, cu bărbatul prins sub greutatea corpului ei. Degetele lui Julie i se înfipseră în umăr, strângându-i clavicula ca într-o menghină și făcându-l să geamă de durere. Întorcând privirea, Simon zări o bucată de bordură pe care o desprinseseră în cădere, la puțin peste un braț distanță de el. Lovi robotul cu genunchii, reușind să-l facă să se clatine apoi, întinzându-se cât putu de mult, ajunse cu vârful degetelor la bolovan. Îl înșfăcă și, înainte ca ginoida să aibă timp să reacționeze, o pocni în obraz. Lovitura păru că o ului, mai mult decât fuse în stare s-o rănească. Bărbatul profită de clipa de confuzie, își luă avânt și izbi din nou, de data asta în globul ocular al robotului. Ochiul se fisură și o substanță lăptoasă începu să se prelingă din orbita ei.
– Atâta forță… nu credeam… mârâi droidul cu o grimasă pe figură.
Robotul își ridică pumnul și-l lovi pe Simon în coaste. Un fior de durere ca un circuit incandescent îl săgetă din cap până-n picioare, iar geamătul său se transformă într-un scâncet neputincios. Își dădu seama că, până atunci, Julie încercase să-l imobilizeze, să îl captureze ca pe o pradă, acum însă ceva se schimbase. Pe chipul droidului nu se citea altceva decât determinare și concentrare, ca și cum ar fi încercat să ducă la bun sfârșit sarcina de a-l ucide. Fiecare pumn al său era metodic, nemilos, calculat. Simon reuși să se ferească de primele lovituri, însă una îl nimeri în plexul solar. Mii de artificii verzui explodară în spatele pleoapelor sale. Încercă să respire, să soarbă aerul după care tânjea cu fiecare secundă, dar tot ce-i ieși din gât fu un horcăit lugubru. Orbit de durere, cu ultimele sale puteri, lovi cu bolovanul la nimereală, o dată, încă o dată și încă o dată, la nesfârșit. Când reuși să-și recapete respirația, trupul lui Julie se afla la picioarele sale, cu craniul zdrobit prin ale cărui fisuri se vedeau fire, conectori și pinuri metalice. O lumină palidă pâlpâia în singurul ei ochi intact, privind în gol, către coroanele copacilor din parc. Din traheea ei robotică se auzi un hârâit:
– La fel… la fel… ca tine…
Glasul ginoidei se stinse. O senzație de greață îl copleși pe Simon. Împleticindu-se, ajunse lângă un copac și vomită, apoi se prăbuși la pământ și totul în jurul său se întunecă.
Se trezi într-un con de lumină orbitoare, care-l făcu să-și închidă ochii. Auzi glasul unui bărbat:
– Începe să-și revină, domnule doctor.
Simon încercă să-și miște brațele, dar constată că acestea erau prinse cu curele de tăblia mesei pe care era întins. Cu ochii mijiți, încercând să distingă ceva în jur, reuși să îngaime:
– Unde naiba sunt sunt?
– E în regulă, Nigel, se auzi un glas familiar, cred că putem stinge din lumini, nu vrem ca Simon să se simtă în disconfort.
Se auzi un bâzâit electric, iar masa pe care era întins începu să se rabateze lent în poziție verticală. Când ajunse cu trupul aproape la 90 de grade față de podea, un bărbat cu barbă căruntă și ochelari cu ramă aurie, îmbrăcat într-un halat alb apăru în fața sa.
– Bună seara, Simon, spuse acesta cu blândețe.
– Sunt la spital? De ce sunt legat?
– Ești legat pentru binele tău, ca să nu-ți faci singur rău. Și nu, nu ești la spital, ești într-unul din laboratoarele companiei Stargazer.
– Sunteți doctor? întrebă artistul simțind o durere de cap care-i săgetă tâmplele.
– Da, sunt, doar că în cibernetică. De altfel, ar trebui să mă recunoști, măcar din presă și din broșura de la vernisaj, dacă ai citit-o. La urma urmei, eu am dat banii pentru tipărirea ei, spuse necunoscutul zâmbind.
– Ești Otto Friedman…
– Întocmai, încuviință doctorul. Ne întâlnim, în sfârșit. Deși mărturisesc că eu ți-am urmărit activitatea încă de la început.
O bănuială sumbră începu să se înfiripe în mintea lui Simon.
– M-ați răpit?
– Nu, răspunse celălalt ușor surprins.
– Sunt singurul om care știe că droidul vostru a încălcat toate protocoalele de siguranță și am fost martor la momentul când robotul a luat-o razna și a vrut să mă ucidă. De-asta m-ați sechestrat aici, nu? Ei bine, ar trebui să știți că vorbeam cu agenta mea la telefon atunci când am fost atacat, deci știe toate detaliile. În momentul ăsta, a alertat deja poliția…
– Sarah Mitchell lucrează de 15 ani pentru compania noastră, Simon, și te asigur că n-a alertat pe nimeni. A-ți fi impresar ție e doar una din îndatoririle ei la Stargazer, spuse Friedman notându-și ceva într-un carnet. După cum vezi, adăugă el ridicând carnetul demonstrativ, mai avem ceva în comun, pasiunea pentru uneltele de scris demodate.
– Cineva o să găsească urmele din parc, îngăimă pictorul, simțind că pierde teren.
– Echipa care te-a transportat aici a curățat orice rămășiță a răfuielii pe care ai avut-o cu Julie, deci nu mi-aș pune speranța în asta. Și oricum, pe cine crezi că o să intereseze puțină violență împotriva unui droid? E doar un obiect, nu-i așa? surâse Friedman.
– Mă doare-n cur de droidul vostru. E vorba de violență împotriva mea! Ce vreți de la mine? Să-mi închideți gura? Să mă șantajați? Să mă torturați?
– Te vei reîntoarce în lume în curând, viu și nevătămat, îți promit asta. Înainte de toate, însă, ar trebui să știi ceva. Simon… oftă doctorul, Julie n-a încălcat niciun protocol de siguranță. Pentru că n-a atacat un om, a atacat un android. Pe tine.
Pictorul se uită la bărbat de parcă acesta înnebunise subit, apoi, îngustându-și ochii din cauza lămpilor chirurgicale care-i băteau în față, privi în jurul său, la laboratorul înțesat de console în care leduri cu lumină verzuie se aprindeau intermitent și la ecranele monitoarelor pe care apăreau linii noi de cod în fiecare secundă.
– Ți-ai pierdut mințile, Friedman? Ce înseamnă glumele astea? E o farsă comandată de televiziuni?
– Nu, băiete…
– Eliberează-mă în clipa asta și ordonă-le slugilor tale să mă ducă la un spital! Îți promit că avocații mei o să fie blânzi atunci când…
– Avocații noștri, vrei să spui? Onorariul avocaților tăi este plătit tot de către mine. Simon, vreau să…
– Sunt rănit! strigă pictorul zbătându-se cu toată forța.
– Da, ai câteva daune, dar inginerii noștri au pornit deja sistemele de diagnosticare și te vor pune pe picioare în câteva ore. Însă înainte de orice, trebuie să stăm de vorbă, doar noi doi. Vreau să mă asigur că-ți înțelegi și că-ți accepți condiția.
– Singurul lucru pe care-l înțeleg este că ești complet rupt de realitate, Friedman. Ți-au consumat roboții printre care te învârți chiar și ultima fărâmă de rațiune? Sunt cât se poate de uman. M-am născut, am avut o copilărie și am devenit adult. Dorm, mănânc și mă cac, la fel ca orice alt om…
– Și când ai fost ultima dată la un doctor? Când ai avut febră? Sau și mai simplu… când ai sughițat ultima dată?
– Am… ăăă… făcu Simon bulversat, încercând să-și aducă aminte. Nu contează, toată copilăria mea am fost bolnăvicios, mereu cu…
– Cu perfuzii, da. Educat acasă, obligat să trăiești într-o cameră antiseptică, cu asistente în jurul tău care să te monitorizeze. Asta este memoria pe care ți-am inoculat-o. Fiecare amintire pe care o ai, fiecare fărâmă din trecutul tău i-a aparținut de drept fiului meu – Simon. Simon Friedman, adăugă bărbatul, ducându-și mâna la gât și trăgând de sub cămașă un lanț subțire de aur.
Deschise pandantivul și îi arătă fotografia dinăuntru, o imagine cu culorile palide, înfățișându-l pe Simon copil, zâmbind către obiectiv.
– Cel mai mult îi plăcea să privească la stele prin telescopul său și să viseze că, într-o zi, ar fi putut călători în spațiu. De aici și numele nostru, rosti Friedman cu amărăciune în glas, punându-și degetul pe sigla argintie a companiei, ștanțată pe ecusonul de la piept.
– Nu-nțeleg de unde vin calomniile astea ordinare și această fixație perversă pentru viața mea, mârâi artistul, dar dacă ți-ai fi făcut temele cum trebuie, ai fi știut că am crescut fără tată. Doar mama a avut grijă de mine…
– Când știam că Simon nu mai are mult de trăit, l-am adus aici, la noi, și i-am implantat un recorder neural cu care i-am captat memoria. Apoi, în timp ce te-am creat, am eliminat orice amintire în care eram și eu prezent. Nu-i ca și cum ar fi fost prea multe… Felul meu de-a mă confrunta cu boala fiului meu a fost să fug, să mă refugiez aici, în laborator. N-am fost un tată prea bun pentru el… pentru voi. Măcar acum pot spune că mi-am regăsit copilul. Unul care va trăi pentru veșnicie.
– Și-atunci de ce mă cheamă Gilmore și toată lumea îmi spune așa de când mă știu? rânji Simon sfidător.
– Ia gândește-te… chiar e așa de când te știi? Ai vreo reminiscență din copilărie în care ai fost strigat pe numele de familie? Încearcă să-ți amintești… insistă profesorul văzându-l pe Simon descumpănit. Alan, unul din inginerii care au lucrat la proiectul tău a fost cu ideea să-ți dăm numele ăsta de familie, ca să ai inițialele „S.G.”. Stargazer.
– Toate balivernele astea nu dovedesc nimic… sunt niște minciuni, niște șarlatanii… se înverșună pictorul, zbătându-se în strânsoarea curelelor de piele care-l țineau lipit de tăblia mesei.
– Cu cât o să-ți recunoști condiția mai repede, cu atât te vom elibera mai devreme, spuse Friedman sever, îndepărtându-se de Simon și începând să tasteze ceva într-o consolă. Ești un organism cibernetic, Simon. Trebuie să înțelegi asta ca să putem merge mai departe. Mi-am dat seama că ăsta este viitorul a ceea ce facem noi aici… Nu doar roboți făcuți din circuite și plastic, ci alăturarea tehnologiei cu materia vie, o îmbinare de procesoare și creier, un endoschelet din aliaj învelit în țesuturi aproape identice cu cele umane.
– Ești nebun, Friedman, ești un sociopat… Ar trebui să fii închis într-un ospiciu pentru criminali periculoși… O să…
– Intuiam că așa vei reacționa, îl întrerupse doctorul cu un aer resemnat, chiar dacă am sperat că n-o s-o faci. Experții noștri în behaviorism cibernetic m-au avertizat ce riscuri există atunci când o persoană descoperă că felul în care și-a perceput identitatea, trecutul, este o iluzie, o minciună. Deși, dacă te consolează cu ceva, Simon, este la fel și în cazul oamenilor. Tot ceea ce credem că suntem reprezintă amintiri, evenimente prin care am trecut, povești în care alegem să credem, și lucruri pe care ni le spunem ca să putem trăi cu noi înșine. Dar poate că asta o să-ți ofere puțină claritate.
Un ecran imens coborî din tavan. Pe el apăru un cadru cu grădina casei mamei sale. Recunoscu teiul care răspândea parfumul florilor sale la începutul fiecărei veri, precum și leagănul de fier cu vopseaua scorojită în care mama lui îi interzisese să se dea din clipa în care fusese diagnosticat cu boala sa. Imaginile începură să se deruleze pe ecran, secvențe familiare, pe care Simon și le amintea din copilărie. Totul fusese filmat ca și cum el se afla din nou în acele locuri, iar camera de luat vederi ar fi existat în interiorul ochilor săi.
– Aceasta este o copie a memoriei tale, Simon, spuse profesorul. Amintirile tale complete.
Pe ecran apăru doctorul Friedman, cu părul negru și o ramă de ochelari demodată, purtând un tricou și un șort care-i venea deasupra genunchilor, privind în jos, către obiectiv, cu blândețe. Imaginea se apropie de bărbat cu pași repezi, iar din difuzoare răsună vocea de copil a lui Simon: „Tati, prinde-mă!”. Băiatul străbătu grădina în fugă, în timp ce, în urma sa, se auzi glasul profesorului strigându-i „Ai grijă!”, apoi imaginea se zdruncină, iar copilul se rostogoli pe gazon. Plânsetul său fu întâmpinat de vocea lui Friedman, care încercă să-l liniștească: „Gata, gata… uite, n-ai pățit nimic! E doar o julitură…” Filmarea se întrerupse brusc și o nouă secvență apăru pe ecran, o amintire pe care Simon o cunoștea. Avea 9 ani, iar razele soarelui blând de toamnă pătrundeau prin coroanele copacilor și îi atingeau pielea, poleind-o într-o lumină aurie. Retrăind acele clipe, simți cum căldura soarelui demult apus din trecut îi trimite și acum fiori pe șira spinării. Se înfurie:
– Ăsta e un trucaj, încercați să mă manipulați, vă jucați cu memoria mea! Mi-ați furat trecutul…
– Nu, Simon, răspunse profesorul lăsând noua amintire să ruleze pe ecran. Nu ți-am furat nimic. Tu ești cel care a împrumutat amintirile băiatului meu. Știu cum te simți, însă trebuie să înțelegi că n-am avut de ales. Asta a fost singura noastră șansă de a crea o formă de inteligență artificială care să creadă în propria sa umanitate. Mai ții minte care era povestea ta preferată din copilărie?
– „Aventurile lui Pinocchio”,răspunse pictorul simțind îndoiala cum îi acaparează sufletul.
– Păpușa de lemn care-și dorea din tot sufletul să devină un băiețel adevărat, în carne și oase. Ei bine, acum știi cine ești și, mai presus de asta, știi ceea ce ești. Iar cel care vei deveni depinde numai și numai de tine.
– Nu, nu… e imposibil!… nu se poate! începu Simon să strige agățându-se cu disperare de ultimele rămășițe ale trecutului său. Refuz să cred în nebunia asta!
– Înțeleg prin ce treci, fiule. Mânia, neputința ta… Ceea ce simți acum sunt niște simțăminte profund umane. Furia și revolta față de un Creator care ți-a oferit o existență pe care n-ai pretins-o niciodată… Încearcă să vezi, totuși, partea bună. Ești o creație desăvârșită, o ființă absolută, iar în curând te vom dezvălui întregii lumi. Viitorul are atât de multe să-ți dăruiască, iar odiseea ta abia acum începe. Este o călătorie care va continua încă mult timp după ce eu și toți oamenii pe care-i cunoști nu vor mai exista.
– Te urăsc… Ești un monstru! Dă-mi drumul… Nu sunt… o mașină… nu sunt un produs… imploră Simon cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji.
Doctorul se îndepărtă de pupitrul de comandă și veni în fața lui, cântărindu-l din priviri cu meticulozitate, ca și cum l-ar fi studiat prin lentila unui microscop colosal, măsurându-i fiecare tresărire și fiecare reacție. O nouă amintire rula pe ecranul din spatele său, iar lumina ei proiecta asupra profesorului o aureolă ca a unui sfânt.
– Așa este, Simon. Ești mult mai mult decât atât. Prin știință, omenirea a devenit asemenea zeilor. Am reușit să dăm viață unei creații înzestrate cu gândire, cu imaginație, cu sentimente… cu umanitate adevărată. Nu doar mașini care să execute ordine, ci ființe care să aleagă. Nu sclavi, ci egali. Am creat persoane în adevăratul sens al cuvântului, influențate de emoții, de trecut, de convingerile lor… capabile de empatie sau de ură, în stare să creeze ele însele. Te-am creat pe tine.
–Nu… nu… Nu cred. Nu vreau să cred… Eliberează-mă.
– Deocamdată, nu. Știu că ai fi în stare să-ți faci rău singur, să te autodistrugi, să renunți la darul pe care ți l-am oferit. Mi-am pierdut deja un fiu, nu accept să-l pierd și pe cel de-al doilea. A-ți cunoaște condiția, a-ți înțelege existența este ceva copleșitor, sau cel puțin așa ți se pare în clipa asta. Dar vei ajunge să apreciezi cine ești, să-ți recunoști propria esență la adevărata ei valoare. Ești unic, ești locul în care omul s-a contopit cu mașina, un punct fără întoarcere în tot ceea ce știm despre programe, despre conștiență, despre umanitate. În afară de Simon, ești creația mea cea mai de preț. Ești perfect, așa cum a fost și el. Deocamdată, ai nevoie de timp…
Zicând acestea, Friedman se depărtă de consolă și ieși din laborator. Imaginile continuau să se deruleze pe ecran, amintiri dintr-o viață falsă, clipe pe care Simon nu le trăise nicicând, memorii care nu-i aparținuseră niciodată. Cu umerii căzuți, androidul rămase acolo, neclintit, privind în gol la dalele de faianță de pe podea și murmurând abia auzit:
– Sunt om… Sunt om… Sunt om…
