în acest military science fiction atipic, Florin Purluca îmbină într-un mod original fantasticul cu știința viitorului.
Individa stătea dinapoia unui birou nu cu mult mai mare decât dimensiunea unei coli de hârtie format A4. Purta uniformă militară și o crestătură urâtă îi împodobea obrazul drept. Nici bine nu glisase ușa, că deja ținea un formular în mâna dreaptă. Avea un ochi bun, de culoarea fundului unei lagune, și, în mijlocul cicatricei, unul robotizat, comandat, parcă, dintr-o fabrică din China lunară. Proteza aia chiar că arăta într-un fel care n-avea nici o treabă cu Miss Univers, dacă mă înțelegi ce vreau să zic. Îi conferea aerul unei dudui ce-și făcea veacul printr-un lupanar.
Eu n-am fost niciodată în armată. Am detestat-o. Pur și simplu am considerat că nu avea ce să-mi ofere. O carieră în domeniul militar… Pfff! Serios? Pe vremea când încă aș mai fi putut lua în considerare ideea de a-mi face o carieră militară, eram prea aprig ca să iau în calcul varianta asta. Cu prea mult sânge în vene, ai prins ideea? În fine, cum spuneam, tipa aia, de dincolo de birou, arăta ca naiba cu crestătura ei nasoală de pe falca dreaptă. Ca și cum s-ar fi jucat cu un crocodil sau o panteră și treburile scăpaseră, la un moment dat, de sub control. Purta cu o mândrie evidentă uniformă ei curată și avea agățate în piept o mulțime de table colorate, așa cum mai vezi prin filme sau holograme cu eroi. Personal, nu știu ce să zic despre chestiile astea. Cred că sunt pentru imagine artistică. Toate decorațiile alea, discursurile pompoase, fala din timpul și după ceremonii, propagandă pură.
Deși n-am fost înrololat, cum bine spuneam, am auzit o mulțime de chestii tâmpite. Una dintre poveștile preferate îl avea ca personaj principal pe un tip, Vagonda Lenuxin, sau cam așa ceva. Tipul era un soldat ca la carte. O legendă printre ai lui. Medalii, servicii după servicii, misiuni după misiuni. Toate așa cum ar fi trebuit să fie. Când îi venise vremea să fie lăsat la vatră, cam cu vreo săptămână înainte, de fapt, a participat la o ultimă sesiune de antrenamente. Un fel de omagiu. Doar un mic accident, atât a fost necesar. Un defect de fabricație, o grenadă de antrenament și ceva mai mult ghinion. Rezultatul? Un braț lipsă – dreptul. Mă înțelegi ce vreau să zic? Nu? Ei bine, ți-o arunc pe șleau. Tipul urma să fie lăsat la vatră, la ce mama naibii trebuia să mai participe la antrenamente? Sincer, nici nu știu pe cine să judec pentru toată morala asta de doi bani – destinul sau Comandamentul Central?
Mi-am tras scaunul și m-am așezat cuminte, pregătit să fiu asediat cu întrebări, una după alta. În schimb, tot ce a făcut tipa aia a fost să se uite la mine lung. Câteva secunde bune, dacă nu ceva mai mult de un minut. M-am gândit că tăcerea ar fi putut să fie un fel de test, dar chiar și așa, tot n-am putut să mă prefac că nu observ nenorocitul ăla de ochi bionic. L-am analizat cu o lipsă totală de discreție. Era pentru prima dată când vedeam unul îndeaproape. Sprâncenele i s-au curbat, și-a mișcat umerii în mod demonstrativ, în timp ce a abandonat formularul, încă necompletat, pe biroul mărunt. Bustul generos i-a ieșit în față și trebuie s-o recunosc, dacă n-ar fi fost nenorocirea aia de tăietură de pe fața ei, cred c-ar fi fost o partidă bună.
– Să știi că dacă ar fi fost demontabil, aș fi fost bucuroasă să-l deconectez și să ți-l pui în palmă. Poate în felul ăla ai fi fost un pic mai discret restul interviului. Dar din păcate nu e, așa că nu te mai holba dracului la mine de parcă ai avea în față varianta borgă a lui Jean-Luc Picard.
Am rânjit și nu pot să spun că m-am simțit afectat în mod deosebit. La ce bun să mă consider vinovat? Poate mai curând era vina inginerilor care proiectaseră ochiul. Cam din topor, aș zice. Sfârșit de secol XXIII și ei încă mai făceau proteze de parcă singura opțiune estetică includea piesele de LEGO. Dar, chiar și așa, nu era ca și cum își pierduse ochiul din cauza mea sau a vreunui inginer. Chestiile astea cu bunul simț, duse la extrem în mod inutil, pe mine nu mă coafează. Cine mama naibii a pus-o să se înroleze? Ar fi putut să se facă manichiuristă, coafeză sau mai știu eu ce. Dacă intri în horă, joci. Nu te întristezi dacă se întâmplă să-ți julești sandalele. Pricepi?
Așa că am continuat să rânjesc prostește și ea a scuturat din cap.
– Uneori nu-mi vine să cred că suntem vârful lanțului trofic în galaxia asta. Pe bune, e de mirare cum nu ne-am întors la cremene cu exemplare ca tine.
Desigur, am continuat să-i zâmbesc pe mutește și ea mi-a întins formularul. L-am luat fără prea mare interes față de ceea ce era înșirat acolo, litere și iar litere, de mărimea unor furnici, trecând direct la ultima pagină. Am bifat toate căsuțele de acolo – cinci. Nu pot să spun că o duceam rău, financiar vorbind, însă aveam niște afaceri trăsnet de pus la punct și pentru asta aveam nevoie de ceva timp, iar al meu era pe sfârșite. Fapt pentru care am decis să devin un crono-mercenar.
La final i-am înapoiat formularul.
Individa m-a fixat, din nou, cu ochiul ei sănătos și cu cel robotizat, dar de data aia parcă am văzut ceva care aș fi îndrăznit să cred că însemna admirație. S-a mai uitat un timp la formular și pe urmă la mine.
– Până la urmă, nu ești chiar una din cauzele alea pierdute.
– Să zicem, i-am spus.
– Oho! Și mai știm să fim și discreți. Ca să vezi ironia sorții. Presupun că ai o idee, nu, cum stau lucrurile pentru un crono-mercenar?
Mi-a întins un holo-cititor, eu l-am luat și am încuviințat din cap.
– Da, știu.
– Răsplata este pe măsură, dar, desigur, vei fi trimis în cele mai dificile misiuni.
– Sunt convins că așa va fi.
– Ar fi drăguț din partea ta dacă nu ai mai afișa figura asta de atotștiutor, măcar pentru simplul fapt că ai bifat categoria „pifan”.
Am afișat iarăși zâmbetul meu de duzină. Evident că nu exista nicio căsuță în dreptul căreia să fie trecut, cu litere colorate, pifan. „Prima înrolare” și „veteran”, astea erau rubricile din care trebuia să alegi, în funcție de trecutul tău. Clar că era un soi de ironie în toată remarca aia de zile mari, însă nu m-am deranjat prea tare s-o analizez la sânge. Am luat lucrurile ca atare – ca și cum aș fi avut o durere de intensitate medie în cotul stâng. Deși, la un alt nivel, să zicem la unul care chiar îmi păsa cât de cât, tipa avea dreptatea ei. În ultimele decenii lumea o cam luase razna, când venea vorba despre religie și armată; ei bine, șmecheria o cam apucase pe un drum care intra în conflict în mod direct și ostentativ cu serenitatea clerică. De acolo până la isterie în masă n-a fost decât un pas. Însă eu nu fusesem un individ dus prea des la biserică, așa că nu găseam un motiv de neliniște față de viitorul a ceea ce reprezenta relația dintre omenire și divinitate. Pentru mine poate să existe sau nu, atâta vreme cât mă lasă să-mi bat capul de toți pereții în lupta pentru un trai decent, e limpede că nu fac parte dintre cei preferați.
Tipa s-a mai uitat la mine un timp, apoi s-a ridicat și mi-a întins o hârtie micuță, dreptunghiulară, ca un fel de carte de vizită, modelul antic, pe care era trecută o adresă. Plus o bancnotă de o sută. M-a fixat cu cvasiprivirea ei de culoarea apelor limpezi și, chiar înainte să îmi înmâneze banii, mi-a mai spus pe un ton sobru:
– Să nu crezi că nu o să dăm de tine, dacă îți trece prin cap să dispari cu suta. Nu ești nici primul și nici ultimul care regretă amarnic gestul.
– Nu sunt idiot, i-am spus.
– Pentru binele tău, sper să nu fii. A dat drumul banilor și a continuat: sunt curse din oră în oră, cu plecare din stația de peste drum – a ridicat mâna în semn de salut. Mult succes, soldat!
Am luat hârtia și banii, am scuturat din cap – un soi de mișcare universal valabilă pe care obișnuiesc să o folosesc, atât pentru „bună ziua” cât și pentru „la revedere” – după care m-am cărat din fața ei. Nu nutresc ideea complet nebună că mi-ar fi dus dorul prea mult timp. Am trecut strada și, cum de fel nu prea am avut niciodată cine știe ce acareturi de cărat după mine, altele decât năravul și drăcușorii de pe șira spatelui, m-am așezat în stația de peste drum și am așteptat cuminte. M-am uitat la ceas. Încă treizeci de minute de așteptare. Rezonabil.
Am pornit holo-cititorul și am început să frunzăresc polologhia trecută acolo. Drepturi și îndatoriri. Termeni și condiții. Pentru un an de existență plătit de către Comandamentul Central trebuia să participi la o misiune catalogată ca fiind cu nivel de risc scăzut. Pentru cinci ani, o misiune cu nivel de risc moderat. Iar pentru o misiune care ar fi stors apă din piatră seacă, primeai zece ani. Desigur, asta considerând faptul că te mai și întorceai din misiunile alea. Pentru că, de fapt, o misiune cu grad de risc scăzută era, ca s-o spun mai direct, cea mai dificilă dintre cele mai puțin riscante. Însă de fel am fost un optimist convins, adică un pesimist cu ceva mai puține țigle pe casă, așa că nu îmi făceam probleme că nu aveam să mă bucur de anii suplimentari de viață câștigați prin contract.
După un timp, o doamnă a apărut în stație și, de cum m-a văzut, a făcut doi pași mai încolo. N-am judecat-o. Anii în care îmi trăisem viața la extrem chiar mă făcuseră să arăt ca unul care își dusese existența la limită. Însă nu era ca și cum distanța de un metru dintre mine și ea, asigurată încă de la bun început, ar fi fost un scut garantat, pentru eventualitatea în care chiar aș fi fost un borfaș și chiar mi-ar fi trecut prin minte s-o jefuiesc. M-am mai uitat un timp la cucoana aia, întrebându-mă chestii mărunte și amuzându-mă de felul în care îmi arunca priviri furișate, apoi a sosit mijlocul de transport. M-am urcat și pe urmă…
Nu-mi mai amintesc nimic.
Desigur că nu sufăr de amnezie. Toată șmecheria asta cu uitarea stă în faptul că, la finalul stagiului de antrenament, toți cadeții trec prin operații de psiho-chirurgie. Cu alte cuvinte, îți extrag din creieri o mare parte din amintirile despre locații militare secrete și felul în care dobândești abilități ceva mai… Cum să le denumesc? În fine, ceva mai speciale, dacă-mi permiteți să fiu prozaic. Însă sunt unele amintiri pe care chiar nu ți le pot înlătura, esențiale în îndeplinirea misiunilor, și pe care ți le blochează pentru o perioadă de timp, doar ca să-ți revină vii și vibrante la momentul oportun.
Nu-i nimic spectaculos în treaba asta, deși la prima vedere cam așa pare. Doar câteva dispozitive de sondare psihică de ultimă generație, un expert în psiho-chirurgie și vreo trei ore de liniște pliurdă. Asta-i toată magia. Un fel de lobotomie modernă, dacă vrei o definiție brută.
Fapt pentru care, cu un ceas înainte de lansare, m-am trezit că fac parte din echipa de lunetiști. Nu mă considerasem cine știe ce mare ochitor de elită pe timpul civiliei, dar poate că descoperiseră ei ceva în mine, ceva care le lăsase impresia că aș fi fost capabil să devin unul. Nu aș putea și nici nu țin în mod deosebit să contrazic vreun instructor. Și, oricum, chiar de aș vrea s-o fac, nu-mi amintesc de niciunul.
Prin urmare, respectând programul – cum bine spuneam, nu-ți șterg chiar tot ce găsesc prin minte – noi, lunetiștii, urma să fim lansați deodată cu valul doi de trăgători. Ținta era o bază extraterestră situată la aproximativ cinci kilometri de locul de aterizare. Conform planului din timpul orelor de antrenament, succesiunea etapelor strategice era următoarea: aterizare în condiții optime, detectarea reperelor, stabilirea distanței față de băieții din plutonul de trăgători și, ultima, însă nici pe departe cea mai puțin importantă, susținerea valului de soldați prin eliminarea în timp util a lunetiștilor inamicului. Nu știam prea multe despre inamic, dar fiind o forță combatantă modernă spațială, era o presupunere de bun simț că aveau la rândul lor trupe specializate.
Plutonul nostru, al lunetiștilor, era format din o sută de ochi de vultur. Eu eram numărul cincizeci și șapte. Nu c-ar fi contat în mod deosebit, nu era o ordine ierarhică, doar un reper personal.
Locotenentul Maruda spunea că lunetiștii sunt o specie aparte. Ochi de vulturi, mână de fier și inimă de piatră.
Evident, ca de fiecare dată, cu zece minute înainte de lansare, tremuram ca varga. Nu puteam să mă controlez și, până nu dădeam la rațe, nu reușeam să mă concentrez. Nenoricirea aia de procedură de ejectare mă scotea din sărite. Nu eram lansați ca un bloc unitar, ci în capsule individuale. Costurile erau mult mai mari, dar în felul acela se reduceau pierderile de trupe cu un procent de peste șaptezeci la sută. Ceea ce nu era de ici, de colo. Una era ca pe radarul inamicului să apară o hipercapsulă de catapultare de o sută de tone, de dimensiunea unui teren de fotbal, și alta era ca ecranele radarelor să fie invadate de o mie de focuri de artificii.
Am tras aer în piept, adânc, și am ciulit urechile. S-a auzit prima bubuitură: Bang! Practic, lansatorul orbital funcționa după principiul unui tun. Capsulele noastre erau ghiulele. Imediat după primul foc am început să număr până la zero, descrescător, începând de la cincizeci și șapte.
Trei… Bang! Doi…Bang! Unu… Bang! Zero… Bang!
S-a făcut liniște și, imediat, un întuneric ca într-o criptă. Slavă Domnului pentru condiționarea psihică. Intri în transă și te trezești la destinație. Sau nu.
Când am deschis ochii, totul în jurul meu parâia și mă aflam sub o ploaie de scântei. Nu îmi fusese avariat costumul, totuși ceva nu mersese așa cum ar fi trebuit să meargă. Capacul capsulei era închis. Asta însemna că era blocat sau că releul de declanșare fusese avariat. Învățasem la cursurile de tehnică. Asta s-ar fi putut întâmplă dintr-un milion de motive. Însă cele cu adevărat importante erau vreo două duzini. Primul: eroare la deschiderea parașutei. Ceea ce însemna că străbătusem straturile atmosferice cu o accelerație tot mai crescută, iar la aterizaj capsula se înfipsese adânc în pământ, ca și cum ai fi tras cu un pistol antic în țărână și glonțul s-ar fi înțepenit la vreo doi, trei metri sub pământ. Releul efectuase comanda, dar tonele de pământ sub care eram îngropat, ipotetic, blocau capacul și se scurtcircuitase sistemul de evacuare. Concluzia: lunetist cincizeci și șapte, îngeraș.
Asta era una din variante. Restul, simple variații pe aceeași temă.
Naiba să le ia de fiare!, mi-am spus.
Am flexat piciorul drept și am lovit cât am putut de tare. Slavă Cerului, capacul a sărit cât colo. A scos un sunet sec, de metal izbindu-se de metal. Am sărit din capsulă, pregătit sa urmez protocolul. Numai că nu prea aveam cum. A fost o surpriză. Ar fi trebuit să aterizez la câteva zeci de metri de poalele unui versant muntos și apoi să-mi croiesc drum în mod fulgerător în lungul unei coaste, până într-o poziție strategică, cu vedere panoramică. În schimb, aterizasem într-o incintă. Un turn de control? Un avanpost? Conform topografiei, cel mai apropiat buncăr inamic se găsea la o distanță de minim trei kilometri. Am încercat să comunic cu baza. Niciun semnal. Ceva mersese al naibii de greșit. Capsula avusese parte de un drum zbuciumat. Atacul nostru, care ar fi trebuit să fie surpriză, fusese interceptat.
Învelișul capsulei arăta ca zgâriat de un demon spațial. Plin de ancoșe amorfe, primul strat de blindaj era gravat în întregime de urmele interceptării. Materialul folosit pentru colmatare fusese ars în mare parte, lăsând ochiuri prin care puteam să văd metalul brut, de un albastru cenușiu, rănit profund și înflorat pe marginile crestăturilor. Vopseaua, acolo unde încă mai exista, era bășicată pe alocuri. Imaginea îmi amintea de rablele din cimitirele de vechituri. Unelte glorioase de război, abandonate spre uitare, cu un trecut formidabil și un prezent lamentabil.
O ușoară durere de cap mă asigura că eram încă viu și că n-ar fi fost rău dacă aș fi făcut un efort să mă concentrez pe lucrurile cu adevărat importante, dacă țineam morțiș să rămân așa. Primul impuls a fost să-mi trec palma peste cap și să simt efectul de perie dat de mâna trecută în răspăr de-a lungul frizurii periuță, specifică durilor de odinioară din vechile comandouri spațiale. Cumva, găsisem dintotdeauna în gestul acela un fel de calmant. Dar aveam casca. Și, deși mi-aș fi dorit s-o decuplez, pentru că amestecul de gaze de pe Kepler 62-F era respirabil, identic cu atmosfera terestră, fusesem sfătuiți să renunțăm la cască și la filtrele ei doar ca o ultimă opțiune, doar în cazul extrem în care sistemele de aerisire s-ar fi defectat. Pentru orice eventualitate, spuneau inginerii noștri. Așa că m-am uitat în jur, cu ochi îngustați de precauție și curiozitate, prefăcându-mă convins pe deplin că aveau dreptate. Mașinăriile din încăperea aia arătau ciudat. Tehnică inamică, niciun dubiu în treaba asta. Pârâiau și scoteau fum și scântei. Ceea ce ar fi trebuit să fie un fel de monitoare erau brăzdate de dungi neregulate, lungi, de culoare gri, albe și unele ceva mai subțiri, negre, care, am presupus eu, indicau lipsa semnalelor video.
Apoi l-am văzut cu vederea periferică și am adoptat poziția standard de luptă în mod automat. El cred că m-a observat cu o secundă mai târziu, probabil bulversat de șocul impactului, dar instinctul cazon a fost ca la carte. Asta în cazul în care și extratereștrii urmau cursuri de autoapărare. La fel ca noi, își ascundeau corpurile fragile, damnate de zeii ironici ai cosmosului să nu suporte stresul călătoriilor interstelare, sub învelișul blindat și cadrilat al unui costum spațial. Ne-am lansat în lupta corp la corp aproape simultan și costumele ni s-au izbit ca doi tauri. Înclestați, cu palmele cam la nivelul pieptului, am încercat să-mi trec mâna dreaptă pe sub stânga lui și să fixez o priză de tip menghină. Cu puțin noroc și ceva forță aș fi putut să-i defectez servomotoarele unui braț. Un adversar cu o mână inactivă e o țintă ușoară, m-am încurajat.
M-a citit ca pe o carte. A pivotat, m-a împins și am abandonat priza forțat. Am sărit în spate și mi-am tras pistolul din treacă – cum naiba de uitasem de el, a fost un mister complet – cam în același timp cu el. Nu știu la ce m-aș fi așteptat. Desigur, scenariul ideal includea un extraterestru idiot, care să aștepte inert ca eu să-i fac felul. Oricum, costumul fusese proiectat să reziste unui tir susținut de o duzina de arme de asalt de calibru mediu. Probabil, costumul extraterestrului nu era mai prejos. Cred c-a fost doar instinctul de supraviețuire, care m-a ajutat să fiu cu o fracțiune de secundă mai rapid. Am apăsat pe trăgaci și extraterestrul a zburat înspre peretele din fața mea. L-am urmat imediat, în direcția opusă. Apucase să tragă și el. Prin urmare, adio extraterestru idiot, din scenariul meu ideal. Șocul izbiturii mi-a făcut maxilarul să clănțăne ca într-un desen animat din ăla cu schelete ambulante.
Chiar și ușor buimac cum eram, m-am ridicat în picioare fulgerător și m-am uitat după pistolet. Naiba știa pe unde zburase. Gândul că extraterestrul l-ar fi găsit pe al lui înaintea mea a fost ca un impuls electric. M-am aruncat iarăși asupra lui.
Când l-am lovit, încă-și mai căuta arma. Striațiile de pe mănușă au hârșâit pe metalul lucios al căștii lui și au sărit floricele mărunte de scântei. A fost ca și cum ai fi lovit cu un baros într-o traversă din fier. El a ripostat imediat – un uppercut în torace. Am făcut doi pași în spate, ușor aplecat în față. El a fandat și pe urmă ne-am încleștat din nou.
Două anaconde din oțel.
O perioadă de timp, care a părut o eternitate, n-am făcut nimic altceva decât să ne cărăm pumni, unul altuia. În căști, în torsul metalic al costumului. În umeri. În brațe. Pe unde puteam, la nimereală.
Aș vrea să spun că el a fost primul care a cedat din cauza oboselii, dar după un timp mușchii pur și simplu nu m-au mai ascultat. Mâinile mi-au căzut flasce, pe lângă corp.
– Secvență automată de luptă!, am strigat disperat.
Nu s-a întâmplat nimic. La naiba! Alt senzor avariat. Brusc, fără niciun semnal aparent, extraterestrul a căzut la rândul lui în fund, într-o manieră comică, ca un roboțel scos din priză. Cu siguranță că fusese vorba tot despre suprasolicitare fizică. Am stat și ne-am uitat unul la altul. Habar n-am pentru cât timp. Pur și simplu nu ne-am scăpat din ochi. Pe urmă mi-am întors privirea ca să caut ceva. Orice ar fi putut servi drept proiectil. Fără să pot să mă ridic, încă resimțind efortul susținut, m-am întins după un capăt de țeavă. L-am apucat bine, l-am ridicat și, pe urmă, l-am aruncat înspre el. Tubul a zbârnâit prin aer ca o sfârlează și a ricoșat din cască. Extraterestrul a mârâit. Sau cel puțin așa a părut sunetul acela disonant emis de amplificatorul vocal. A aruncat la rândul lui cu o bucată de tablă, găsită prin apropiere, pe care eu am respins-o cu ușurință, folosind pe post de scut antebrațul drept.
– Du-te dracului!, am răcnit și, pe urmă, i-am arătat degetul.
A ripostat, într-o manieră mai mult sau mai puțin asemănătoare. Mai multe sunete ciudate, scuipate la repezeală.
Culmea era că nu aveam nici cea mai vagă idee cum arătau. Știam că erau o rasă tehnologizată, de gradul zero, la fel ca noi, dar complet diferită de tot ceea ce mai întâlnisem vreodată, respectând modul haotic în care alegeau să colonizeze diverși aștri. Refuzaseră oricare tentativă de tratații diplomatice la primul contact și conflictele au venit ca un dat firesc. În timpul unui raid fulger, scanerele orbitale arătaseră doar răceală metalică, ca și cum în carcasele alea umblătoare nu s-ar fi găsit nimic organic. La o primă impresie, mizasem pe IA-uri, mesageri robotizați ai unei civilizații mult mai îndepărtate. Dar la o analiză ceva mai laborioasă, scanerele descoperiseră detalii cu mult mai interesante, indicii care spuneau că exista totuși ceva, ce nu se rezuma doar la cipuri, carbon și metal.
Planeta Kepler fusese descoperită cu zeci de ani în urmă și Confederația nu prea-i dăduse cine știe ce importanță. Un super Pământ gigant, ca mulți alții, dar cu o gravitație de trei ori mai mare decât Terra. Fusese așezat pe hartă și pe urmă dat uitării. Când anume colonizaseră extratereștrii Keplerul, Confederația n-avea nici cea mai vagă idee. Desigur că nu era o luptă pentru avuții sau resurse naturale. Planeta aia oricum era o junglă în toată puterea cuvântului și nu prezenta interes economic. Exista totuși un raționament al atacului: lăsată pe mâna lor, ar fi putut să devină un punct strategic. De neconceput, la o distanță de numai două sute de ani lumină de cea mai apropiată colonie terestră.
L-am fixat cu o privire dură și m-am întrebat: cum ar fi arătat el, de fapt, fără costum? Judecând după forma acestuia, conformația era umanoidă, mersul biped, membrele superioare cu degete opozabile și picioare care se terminau cu o imitație destul de reușită a unei perechi de bocanci. Cel puțin asta lăsa de înțeles. Până la urmă, conformația umanoidă era cea mai răspândită arhitectură biologică prin univers. Puține erau speciile de extratereștri cu structuri dizarmonice, în raport cu principiile anatomice agreate de oameni.
Față de oricare creatură ce deținea mai mult de patru membre, omul ar fi strâmbat din nas a dezgust. Probabil că reciproca era echidistantă.
M-am gândit că, în fața mea, stătea posibilitatea unei avansări și un bonus ce ar fi constat în cel puțin unu sau doi ani de viață. Asta dacă aș fi fost în stare să ignor oboseala profundă, să mă ridic în capul oaselor și să găsesc o modalitate să-i vin de hac extraterestrului. Pe urmă să-i desfac costumul ca pe o conservă, să extrag creatura cuibărită în învelișul metalic și să mă întorc pe stația orbitală cu un cadavru proaspăt, pe care să-l predau cercetătorilor. Mai mult ca sigur că m-aș fi ales și cu o medalie. Poate chiar și compensații financiare. Asta era varianta cea mai simplă. Dar exista una ceva mai complexă, care implica un plan secundar, mult mai elaborat, și o pereche de chestii de forma a două bile, atârnate între picioare, de consistența unui bolovan. Totuși, semnasem toate nenorocitele alea de căsuțe de pe contract.
Orice secundă era de aur. Dacă nu mă mișcam repede, ar fi putut s-o facă altul înaintea mea și să-mi sufle bonusul.
M-am ridicat, am smuls un alt capăt de țeavă dintr-un morman de fiare contorsionate și am pornit cu pași repezi înspre inamic. Prin viziera lui nu puteam să văd nimic, dar în minte îmi plutea imaginea unui chip schematic, dar straniu, înfricoșător și în același timp înfricoșat. S-a ridicat la rândul său, văzându-mă cum vin înspre el, și a rupt o bucată de platbandă din pardoseala deformată.
Ne-am duelat, minute bune, în mod inutil, ca niște cocoși.
Și apoi, în timpul luptei, s-a produs inevitabilul. El a lovit, eu am parat. Țeava mi-a zburat din mână și s-a izbit de ceva dur, metalic. Dezarmat, pentru o secundă, m-am simțit ca un samurai fără sabie. Dar mi-am revenit la timp. Nici în cel mai favorabil scenariu n-ar fi putut el să-mi avarieze costumul folosind o amărâtă de bucata de platbandă.
Însă teama de necunoscut are un mod incredibil de a-și croi loc printre idei și decizii de moment și am continuat să ne duelăm ca doi puștani neastâmpărați, cărându-ne pumni la nimereală și pocnindu-ne cu tot ce ne ieșea în cale. Când am ajuns de comun acord că ne-am făcut suficient de mult de râs prin felul caraghios în care ne ciomăgeam ca doi cretini, am înghețat în poziții defensive, la mai puțin de un metru unul de celălalt.
Când s-a oprit, el s-a proptit în piciorul unui raft înalt. Ceva s-a auzit rostogolondu-se și în ultima clipa am observat ceea ce aducea cu un fel de tub de oxigen. A căzut în gol, de la ultimul nivel al raftului de vreo patru metri. S-a auzit un fâsâit sonor, iar scânteia produsă de o unealtă căzută de pe același raft, cu puțină întârziere, a transformat încăperea într-o baie de foc. Șocul exploziei ne-a proiectat pe amândoi la metri buni distanță, unul de altul.
Împleticindu-se, ignorându-mă total, croindu-și cale printre rafturi rupte și bucăți mari de tablă, extraterestrul s-a ridicat și s-a apucat să stingă focurile hulpave, care ardeau pe oriunde te-ai fi uitat.
La naiba! Am sărit ca ars, extraterestrul ăla chiar că avea dreptate. Problema nu era că puteam să ardem de vii, focul nu dezvolta suficientă putere calorică să topească blindajul, dar, închiși în costume, ne-am fi încins precum tava cu friptură în cuptor.
Mi-am croit drum prin mormane de rafturi și aparatura deformată, ca să ajung la cel mai apropiat foc. Mi-am activat stingătorul și, din vârfurile degetelor, am început să împroșc împrejurimile cu jeturi fine de spumă antiincendiu. Timp de minute bune am uitat de faptul că eram dușmani de moarte și ne-am luptat cu văpăile portocalii cot la cot.
Epicentrul incendiului era un foc de două ori cât statura noastră. Unde mai pui că limbile hulpave consumau un fel de cabluri din cauciuc care scoteau o dâră groasă și negricioasă de fum. Dacă nu ne-am fi mișcat rapid, se adăuga și probabilitatea că aveam să murim asfixiați. Așa că ne-am așezat umăr la umăr, ca doi bravi pompieri, și ne-am pus pe stins. Eu împroșcam rădăcinile focului cu spumă, iar el, din două flexibile fixate pe antebrațe, împrăștia jeturi dintr-un lichid vâscos, translucid. Soluția se cristaliza la contactul cu limbile de foc și imediat exploda într-o cunună de praf, care se lichefia într-o soluție ce mânca, la propriu, vlaga văpăilor. Și, să fiu al naibii, dacă zoaia aia extraterestră nu făcea o treabă de nota zece.
Nici nu știu cât ne-a luat să stingem complet incendiul, dar în cele din urmă am izbutit.
Înconjurați de grămăjoare de resturi carbonizate, ne-am depărtat unul de celalalt cu mișcări nesigure. Stinsesem focul, deci eram în siguranță. Eram?
El s-a uitat la mine, eu m-am uitat la el. Și am tot așteptat să se întâmple ceva. După un timp, așteptarea a devenit tot mai obositoare și el a ridicat un braț. Am tresărit. A desenat prin aer, în gol, ceva ce pentru mine a fost un fel de X stângaci. Care ar fi trebuit să însemne… Ce?
Mă predau? Prea puțin probabil, mai ales că noi jucam în deplasare. Părea imposibil de avantajos pentru mine.
Predă-te? O variantă bună, însă greu de acceptat pentru ego-ul meu.
Remiză? Rezonabil.
Instinctual, am repetat semnul lui, gândindu-mă la amnistie.
El a dat din cap, aprobator.
Ne-am întors la așteptare și tăcere. Chiar dacă beneficiam amândoi de un moment iluzoriu de pace, un lucru era cert: nu se schimbase nimic. Niciunul nu era convins de faptul că inamicul descifrase corect mesajul.
Mi-am dus palma în dreptul inimii, gândindu-mă la faptul că organul vital primordial al extraterestrului s-ar fi situat într-o poziție similară. Indiferent dacă ar fi fost materie organică sau cip, respectând conformația umanoidă, toracele ar fi fost zona cea mai sigură în care să încastrezi „motorul”.
N-a prea funcționat. El s-a uitat la mine fără să schițeze un gest. M-am aplecat, am ridicat o bucată de țeavă și am îndreptat-o înspre el. Vizibil alarmat, extraterestrul s-a curbat de spate, cu garda sus, pregătit din nou de luptă. Mi-aș fi dorit să descopăr expresia din spatele vizierei. Am dat drumul țevii și am făcut un semn cu ambele brațe, care pentru mine a însemnat: Ajunge! Speram că și pentru el.
S-a relaxat. M-a aprobat. O mișcare discretă din cască.
În următoarele secunde ne-am adulmecat reciproc, gândindu-ne constant că dintr-o clipa în alta celalalt avea să încerce o manevră parșivă. Chiar și ascunși în costumele noastre, emanam nesiguranță prin fiecare por, prin fiecare gest stângaci.
Secundele s-au transformat în minute, minutele în ore, o așteptare pliurdă.
Ar fi fost o idee să cercetez împrejurimile, dar trebuie să recunosc, îmi era teamă să-i întorc spatele. În plus, dacă el se mulțumea să aștepte, însemna că nu există nicio posibilitate de ieșire. Desigur. El știa cel mai bine. De-ar fi existat posibilitatea unei ieșiri auxiliare, probabil că ar fi făcut uz de ea din timp, eventual în timpul incendiului. M-am uitat, totuși, înspre capsulă. Să fi distrus oare singura cale de acces? Destul de probabil. Și abia atunci am realizat.
M-am ridicat și m-am repezit către capsulă. Nu puteam să cred că fusesem atât de ignorant. Am fost nevoit să smulg capacul de siguranță, să trag cu putere de mai multe ori, dar în cele din urmă am izbutit. Am apucat pușca și am tras-o afară din locașul ei. Minunăția aia de cincizeci de kile avea să mă scoată afară de acolo cât aș fi spus pește.
Prietenul meu extraterestru, la vederea puștii, s-a tras într-un colț și a înțepenit. Poate că nu arăta leit armelor lor, dar există ceva magic într-o pușcă de jumătate de sută de kilograme, indiferent de pe ce planetă vine ea, ceva care trezește fiori de gheață pe șira spatelui inamicului. Sau, mă rog, în diverse zone anatomice, când vine vorba despre forme de viață neconvenționale.
Prin felul în care extraterestrul a început să se foiască de ici-colo, ai fi putut să spui orice, numai că era liniștit nu.
– Liniștește-te, i-am spus. Nu vreau să-ți zbor creierii. Cel puțin, nu acum.
Am rânjit. M-am uitat la armă, apoi la el. Cu un singur foc, atent plasat, s-ar fi ales praful de el. Și totuși, n-am putut să dau frâu liber gândului ucigaș. Era ceva care-mi spunea că nu era ceea ce trebuia să fac. Era o formă de respect camaraderesc? Sau ceva mai profund? Ceva ascuns? N-am putut să mă decid.
Am desfăcut trepiedul și am așezat arma pe jos, cu țeavă îndreptată înspre unul dintre pereți. Bijuteria aia ar fi izbutit să facă o gaură cât gura unei găleți prin blindajul unui tanc. Prin perete ar fi trecut precum cuțitul prin brânză. I-am explicat, în linii mari, care era planul meu. El m-a urmărit în tot timpul ăla cum dădeam din mâini și când, în cele din urmă, cred că și-a făcut o idee despre planul meu, a ridicat la rândul lui din mâini și s-a apucat să le fluture prin aer.
Repezit, a umblat un timp de colo-colo. S-a oprit într-un loc și mi-a făcut semn cu o mână: vino!
M-am dus.
Folosindu-se de un ciot metalic, a trasat o linie orizontală pe podea. Vârful ascuțit a scârțâit pe suprafața dură. Undeva, în stânga, sus, deasupra liniei, a mai desenat un cerc. Au urmat mai multe linii scurte, dimprejurul cercului.
– Ah! Ăla-i soarele, am spus și el s-a întors înspre mine. Continuă!, i-am zis, în timp ce am dat din mână.
A continuat.
Deasupra liniei a desenat un copac și, imediat după asta, exact ceea ce mă temeam: un pătrat, cu doi de X în interiorul lui, sub nivelul ei. Degetul arătător al extraterestrului a arătat înspre mine, apoi înspre el și la final a indicat X-urile alea două.
– Rahat! Suntem într-un nenorocit de buncăr, îngropați în pământ.
Asta însemna că prezumția mea că sistemul de frânare se defectase era corectă. Și la fel de adevărat era faptul că, dacă aș fi tras în perete, o ploaie de schije ar fi baleiat toată încăperea. Poate că am fi scăpat noi cu zile și cu toate membrele la locul lor, poate că exoscheletul ar fi rezistat șocului, însă riscul era oricum inutil. Nu era ca și cum aș fi reușit să săpăm un tunel și să ieșim de acolo, folosindu-ne de pușcă.
Am căzut în fund, descumpănit.
– Chiar nu este nicio ieșire?, am întrebat redundant.
El m-a privit la fel de descumpănit. M-am ridicat și am început să caut ceva ce nici măcar eu nu știam. Extraterestrul m-a urmărit atent, de acolo de unde-l lăsasem, lângă opera lui de artă.
Cred c-a fost doar o chestiune de noroc chior. Suflul exploziei ne-a prins pe amândoi la o distanță rezonabilă. Am zburat ca și cum am fi fost frunze uscate și – eu, cel puțin – m-am pierdut într-o mare de negreală.
Când am fost în stare să deschid ochii, fasciculele de lumină se opreau drept în viziera mea și aproape că mă orbeau. Soarele ardea intens și baleia decorul cu lănci de foc, printre zeci de forme de vegetație tremurândă. Am fost nevoit să ridic mâna dreaptă și s-o folosesc drept scut împotriva luminii orbitoare. Chiar și așa, tot ce am putut să disting au fost doar siluetele adumbrite a cel puțin două duzini de soldați. Știam că nu urma să am parte de o minune cerească și că toți roboții care stăteau dinaintea mea erau, mai mult ca sigur, parte din trupele inamice. Speram totuși din tot sufletul ca măcar cutia neagră și senzorii care o activau să nu se fi defectat. Nu aveam o idee clară în ce fel m-ar fi ajutat să scap cu basma curată o cutie de mărimea uneia de pantofi. Pur și simplu era un sentiment incomplet și involuntar care îmi spunea asta, ca un soi de voce într-o minte tulburată. Cutia neagră! Restul, de la primul până la ultimul servomotor, puteau să se fi făcut praf. Conta cât de puțin.
Unul dintre roboți s-a apropiat de mine și s-a aplecat, ca și cum ar fi încercat să-mi spună ceva. Desigur, nu era nimic de spus. Era unul de-al lor. Amicul meu extraterestru? Tot ce era posibil. Am încercat să mă ridic într-o rână, așa cum obișnuiește să se tragă într-un colț un animal rănit. În afară de brațul drept, pe care-l foloseam ca să mă apăr de lumina orbitoare, niciun cuplaj servo nu m-a ascultat. Cum spuneam, detaliul nu conta câtuși de puțin, dar asta nu însemna că nu am simțit un sentiment de teamă. Am fost la un pas să rostesc comanda vocală, dar un pitic dintr-un colț întunecat al minții mele mi-a spus să nu mă grăbesc. Uneori, câteva secunde pot să schimbe soarta unui război. Așa că mi-am oprit impulsul și am decis să risc și să aștept.
Extraterestrul a mârâit ceva în păsăreasca lui și a arătat înspre cei aflați mai în spate. M-am uitat și eu înspre cei mulți și m-am străduit să fac cumva să-i văd mai bine. Pentru mine, erau toți o apă și un pământ. Exoschelete identice. Imense. Impunătoare. M-am uitat, din nou, cu mai multă băgare de seamă, încă sperând la un miracol. Am analizat vegetația, am observant și ambrazura uriașă prin care fusesem trași afară din buncăr. Apoi, am stăruit un timp asupra costumelor din fața mea și am început să observ detaliile care contau. Unul dintre ei mi-a atras atenția în mod deosebit, prin cele câteva însemne suplimentare, care-i făceau costumul cumva mai… Aranjat, dacă-mi permiteți expresia. Și mai era și felul în care erau dispuși în formație. Toți gravitau în jurul lui. Până la urmă armata e armată pe oricare planetă există ea și căpteniile sunt mereu în centrul atenției.
Am rânjit, nu doar în sinea mea, ci de-a dreptul, fără perdea, și abia atunci am simțit înțepătura și durerea. Localizarea era cam la nivelul inferior al coastelor din partea dreaptă. Am încercat să arunc o privire. Nu am putut să văd chiar bine, servomotoarele erau înțepenite de-a binelea, dar am prins scânteia a ceea ce părea să fi fost capătul rupt și ascuțit al unei bucăți de țeavă. Cum reușise fierătania aia să găsească o fantă în blindajul costumului, asta era o treabă pe care numai destinul putea să o știe.
Am simțit o frică acută de moarte, cum îmi înconjura sufletul ca un șarpe negru și s-a produs declicul – condiționarea psihică. Una câte una, amintirile esențiale au început să revină. Am calculat superficial distanța care mă despărțea de presupusa căpetenie. La o primă impresie părea să fie suficientă. În mod normal, ideea era să-l ademenesc, să-l fac să se apropie mai mult. Însă n-am vrut să mai risc. O moarte accidentală mi-ar fi zădărnicit planul. Era musai să fie o moarte controlată și asistată chimic. Fapt pentru care, chiar în timp ce extraterestrul a continuat să cârâie și să mârâie, am spus comanda. Desigur, cu tot ateismul de care pot să dau dovadă, pe durata procesului de eutanasiere comandată, am rostit o rugăciune scurtă. O improvizație de tot râsul, ca să fiu sincer, dar dacă mergem pe arhicunoscutul principiu că Domnul Dumnezeul nostru este milostiv și are puterea și capacitatea să primească în turma lui pe oricare păcătos de rând, am credința că, până la urmă, acesta a fost singurul detaliu care a făcut diferența.
În secunda următoare am auzit fâsâitul și zumzăitul mecanismelor fine care deschideau cutia neagră și am simțit vârfurile ascuțite ale injectomatului cum îmi străpungeau dermul. Lumina a devenit din ce în ce mai intensă, păsăreasca extraterestrului s-a estompat și, pe lângă senzația de imponderabilitate, am resimțit din plin șocul valului de amintiri deblocate de cocteilul chimic. A fost ca și cum mi-aș fi ținut răsuflarea, sub apă, până în punctul critic, și pe urmă aș fi ieșit în mod vulcanic la suprafață.
Dorința vagă inițială a unui impuls de a nu acționa instinctual a căpătat sens, ba mai mult, s-a concretizat într-un plan bine pus la punct. Releele îmi asigurau o legătură de tip halo pe o distanță de maxim cinci metri. Speram să fie suficient și mai speram ca sistemele de ghidaj electro-gravitațional să-și facă treaba ca la carte, altfel aveam să plutesc prin aer ca un balon chiar de la primul pas. Însă n-a fost nicio problemă. Mi-am simțit picioarele trase înspre pământ ca un magnet și mi-am găsit imediat echilibrul. N-am mai stat o clipă pe gânduri. Nu știam ce tipuri de radar foloseau ei și chiar nu aveam de gând să-mi asum riscuri inutile.
Ținta mea era liderul extraterestru, așa că am ignorat tentația de a mă instala în primul soldat ce mi-a ieșit în cale. Am simțit impulsul bioenergetic de cuplare, dar am trecut mai departe, evitând două posibile gazde, cele mai apropiate. După doi pași m-am aruncat la propriu înspre lider și m-am poziționat strategic, mimându-i cât mai fidel poziția corpului pentru o cuplare cât mai rapidă și, în cel mai fericit caz, complet lipsită de semnalele atât de evidente de poltergeist. Gazda a emis doar două mârâituri, pe care le-am interpretat ulterior cuplării neuronale ca fiind strigăte pierdute și disperate de ajutor. Subalternii și-au privit liderul plutind, mai curând cu un aer de curiozitate, decât de suspiciune. Am făcut o scurtă trecere în revistă, luptându-mă în același timp cu impulsul gazdei de a-și redobândi corpul.
A fost o senzație stranie, dar dură. Amestecul de incapacitate de înțelegere a fenomenului prin care trecea și frică dusă până spre granița nebuniei, din partea gazdei, era ofertant, trezindu-mi simultan sentimentul de vanitate, gustat de zei, și repulsie. Desigur, nu eram la primul act de posedare, însă trăirea actului brut, în forma lui desăvârșită, era teribilă, unică. Una era să posezi trupul unui voluntar la cursurile de transcendentalism, care știa din start la ce anume era supus, și alta era să ocupi în mod abuziv o gazdă neștiutoare.
Aproape că puteam să conștientizez vizual absurdizarea temerii gazdei, ca o cădere în gol înspre fundul întunecat al unui puț interminabil.
– Ce facem cu el, domnule general?, a venit o întrebare de la un subaltern. Nu mai reacționează. Pare că și-a dat duhul.
Am făcut un pas în față. Desigur, într-un mod care mă situa la limita dintre caraghios și stângăcie, ca un metronom nebun sau defect. Mintea generalului încă se mai încăpățâna să redobândească, măcar parțial, controlul propriului corp. Era o tentativă totalmente inutilă, dețineam controlul în proporție de peste nouăzeci la sută, dar era dreptul lui să lupte. M-am aplecat înspre costumul terestru, întins pe un morman de pâmânt și buruieni rupte. Bucata de țeavă mă nimerise în fanta dintre rotorul piciorului drept și scutul toracic. Rana în sine nu era chiar atât de îngrijorătoare, cel puțin la o primă analiză rapidă, însă tubulatura țevii acționa precum un tub de dren. Diferența consta în faptul că fierul acela drena sânge, nicidecum lichidul unei infecții. Ceea ce însemna că, dacă nu aș fi dat comanda, moartea cauzată de o hemoragie mă pândise tot timpul de la o distanță de câteva minute.
– Incinerați-l!, am ordonat ferm.
Soldații s-au uitat la căpetenie – de fapt la ceea ce încă mai credeau ei cu tărie că era liderul lor neînfricat – șovăitori, întrebători.
– Dar… domnule general, a spus unul dintre cei mulți. N-ar trebui să-l predăm departamentului Xeno?
Raționamentul soldatului era de bun simț. Și noi am fi procedat la fel. Am fi examinat cu zel cadavrul, ca să le aflăm plusurile și minusurile. Fapt pentru care era necesar să mă asigur că nu avea să se întâmple asta cu trupul unui uman. M-am întors înspre el și i-am proptit un deget în scutul toracelui.
– Hoitul ăsta este desfăcut. Zemuiește în lichide grețoase. Ai de gând să te alegi cu vreun virus extraterestru? Ești invitatul meu. N-ai decât să-l târăști după tine, de-a spinarea, sau cum vrei tu.
Soldatul a muțit, a făcut un pas în spate, defensiv. Eu am continuat:
– Cei din Xeno vor să studieze arătări dubioase? N-au decât să-și miște fundul pe câmpul de luptă.
I-am trecut în revistă. O mișcare circulară, de la stânga la dreapta. Anticipam o problemă. Mesajul meu, raportat la diferențele culturale dintre cele două specii, nu era musai să livreze efectul scontat. Apoi mai era și faptul că dincolo de vizierele fumurii n-au existat reacții vizibile și, oricum, chiar dacă le-aș fi văzut mutrele extraterestre, nu știam dacă aș fi fost capabil să interpretez corect grimasele expresiilor faciale. Așa că am folosit regula lamei cu două tăișuri. Am adăugat imediat, defensiv:
– Sigur că o să ne dăm silința să capturăm un exemplar, dar ne vom asigura că o vom face în condiții de siguranță, feriți de contactul cu orice fel de lichide organice.
De undeva din spate, un costumat a ieșit în față. A îndreptat înspre cer ceea ce părea un fel de armă semiautomată.
– Aveți dreptate, domnule general. Cei de la Xeno n-au decât să-și miște fundurile aici, dacă vor – a urmat un termen al cărui sens nu am reușit să-l înțeleg.
Soldatul a armat, a îndreptat semiautomatul înspre vechiul meu trup și a descărcat o salvă de foc. Blindajul costumului a respins cu succes proiectilele, deviindu-le cu șuierături și forțând vegetația luxuriantă dimprejur să danseze.
– Dă-mi voie, i-am spus. Am întins mâna, el mi-a înmânat arma.
M-am prefăcut un timp că examinez costumul cu atenție. Imediat după asta am întors arma și am lovit cu patul de vreo patru ori, total întâmplător. A cincea oară am lovit la zece centimetri sub axila stângă, acolo unde știam că e mascată maneta pentru deschiderea manuală a costumului. Au fost necesare trei lovituri zdravene, dar în cele din urmă s-a auzit sunetul de depresurizare. Platoșa toracică a glisat prima, a pocnit și a pârâit ca un motor defectuos, atunci când a rupt bucata de țeavă care-mi perforase coastele, urmată apoi de protecțiile umerilor și membrelor. Și iată-mă complet expus, livid și inert.
Soldații extratereștri s-au apropiat, pas cu pas, în timp ce au studiat cu (probabil) profund dezgust ființa grotescă lățită în interiorul mormanului de fier mort. M-am prefăcut la fel de curios și stabil în mișcări, dar a fost un sentiment puternic de destabilizare psihică. O stranietate să-mi văd trupul fără suflare, știind că atunci era pentru ultima dată. Patruzeci și cinci de ani de nostalgie, cumulată într-un minut de regrete și frământări interioare. L-am simțit pe general – adevăratul spirit al acestuia – cum încerca să profite de șansa ivită. Am strâns din maxilare – sau cel puțin asta a fost impresia avută atunci, pe moment, exact ca un infirm care continuă să-și simtă membrul proaspăt amputat – și am îndreptat țeava semiautomatului către pieptul propriului cadavru. Am apăsat pe trăgaci și nu am oprit salva până în clipa în care tot ceea ce însemna eul fizic s-a transformat într-un amestec amorf, vâscos de carne ruptă, oase sparte și fluide.
Un alt soldat a încărcat o armă diferită de cea cu care trăsesem eu și, în clipa în care a apăsat pe trăgaci, o cunună de flăcări violet a carbonizat tot ceea ce putea să ardă. Damful de carne fumegândă și-a făcut treptat simțită prezența. Acolo unde a fost atins de flacără, metalul costumului a căpătat un luciu străveziu, care mi-a amintit de carapacea unei insecte.
Mai multe rafale de tunete au făcut lumea de pe Kepler să tremure și toate privirile extratereștrilor să urce rapid înspre cer. Încordați, epolau uriașe forme întunecate cu armele lor heteroclite. Una după alta, navele terestre frânau și se poziționau strategic în atmosferă, acoperind albastrul de un perfect divin al cerului. Casca a început să piuie. După toate aparențele, prioritatea sistemelor extraterestre de comunicare era asemănătoare din punct de vede ierarhic cu cea terestră. O serie de patru liste compuse din caractere ciudate licărea pe displayul vizierei, trecând progresiv de la roșu, prin portocaliu și galben, oprindu-se la final la verde. Am selectat un roșu, la întâmplare, și o voce repezită, cu un accent pițigăiat, a început să turuie în cască. Din tot torentul de cuvinte am descifrat doar: „generale Voshk”, „contraofensivă” și „urgență”.
N-am spus nimic, doar am așteptat. La un moment dat, vocea a făcut o pauză și, după un interval de câteva secunde de tăcere totală, a mai spus, încet:
– Generale Voshk?
H-ul din Voshk a fost prelung și ascuțit, ca și cum ai fi trecut lama unui cuțit pe tocilă.
– Aici generalul Voshk, am spus cu gravitate, încercând pe cât posibil să folosesc un H la fel de evident. Nu porniți contraofensiva. Repet! Nu porniți contraofensiva. Vom încerca să găsim o cale diplomatică de a aplana conflictul.
Multe alte liste au început să-mi umple viziera, majoritatea pâlpâind într-un roșu aprins, câteva portocalii și două galbene. Nefiind întâmpinate cu foc, navele terestre au început să-și desfacă burțile uriașe, lăsând trupele să se parașuteze în pâlcuri compacte de infanteriști. Solicitările de comunicare au devenit toate roșii într-o fracțiune de secundă. Fără să accept nicio convorbire, am repetat mașinal:
– Aici generalul Voshk. Nu porniți contraofensiva. Repet! Nu porniți contraofensiva. Vom încerca să găsim o cale diplomatică de a aplana conflictul.
Încă jumătate de oră, cât să ajungi în fața alor tăi, bătrâne, mi-am spus ca pentru mine. Încă jumătate de oră și recompensa te va transforma într-un semizeu. M-am îmbărbătat, o gură masivă de aer proaspăt inhalat adânc în pieptul gazdei, pe urmă m-am întors înspre trupa de soldați ce se aduna în jurul meu.
– Mergem să negociem, băieți!, le-am spus. În jumătate de oră vom scrie istoria.
Orizontul era fracturat de fulgere portocalii şi roşii, suprapuse peste crestele munţilor. În depărtări mai răsuna câte un foc de armă înfundat, aidoma unui lup singuratic. Am luat-o din loc, fără niciun punct de orientare aparent, altul decât formele uriașe ale navelor din care trupele terestre curgeau de acum în valuri.