Mă numesc Cristi, Cristi Dagă. Nu sunt prost, nu am fost niciodată. Sunt un om normal ca și alții. Nu știu ce, experimentele profesorului Petcu, îmbunătățirile doctorului Georgescu sau poate călătoriile prin portal, dar simt că m-a schimbat ceva. Acum înțeleg și învăț mai repede. Am fost boxer și luptător MMA, iar nea Ilie antrenorul, îmi spunea:
— Mă Cristi, tu ai corp da’ n-ai cap. Eu încerc să te învăț, dar tu nu prinzi nimic, doar cu forța fizică nu poți câștiga întruna.
Și avuse dreptate, am câștigat până am întâlnit un adversar mai tehnic. M-a pus la pământ în repriza a doua cu o serie la care eu nu mă așteptam, în fața căreia n-aveam apărare.
Acum sunt în laborator, undeva în curbura Carpaților, așa cum îi place profesorului să spună. Mă antrenez într-o cameră virtuală, unde doctorul îmi dă adversari din ce în ce mai provocatori. Săptămâna asta m-am antrenat să lupt cu săbiile și cu diferite arme albe. Învăț să mă apăr, cine știe peste ce dau când voi trece din nou prin portal. Ultima dată m-au cam căsăpit ăia, am venit cu răni oribile.
— Cristi, ce faci?
Tânărul înălță capul și întâlni privirea albastră a Doctorului, ascunsă după ochelarii cu ramă groasă ce-i atârnau pe nasul coroiat.
— Scriu în jurnal, așa cum mi-a spus profesorul Petcu.
Doctorul făcu un semn cu mâna ca și cum ar fi alungat o muscă. Apoi continuă:
— Ești pregătit pentru o rundă nouă? Am ridicat nivelul luptătorilor, putere și mobilitate.
— Ați încercat să faceți luptele mai reale?
— Adică să simți loviturile?
— Da, e cam plictisitor să îi lovesc, iar lovitura lor să n-o simt. Nu văd pericolul și nevoia de a mă feri din calea loviturilor.
— Nu putem risca un accident, Profesorul Petcu a spus că…
— Știu ce spune profesorul, dar fundu meu pleacă prin portal și vreau să fiu pregătit, se răsti el la Doctor, deși apoi îi păru rău. El n-avea nici o vină, doar urma ordinele.
— Fă antrenamentul ăsta în acești parametri. O să-i explic profesorului ce dorești. Să găsim o soluție, spuse el ridicându-și ochelarii pe nasul coroiat.
Cristi privi peste chelia lui lucioasă la amalgamul de calculatoare și monitoare de pe peretele vecin. Până la urmă n-avea de ales, așa e în viață, te descurci cum poți și iei ce primești.
Își dădu jos tricoul și pantalonii apoi, fără vreo invitație, doctorul începu să-l ungă cu o alifie și să-i atașeze în anumite locuri ale corpului zeci de senzori.
Din cealaltă cameră, Profesorul și doi bărbați îl priveau cercetător. Unul dintre ei era tuns militărește, avea statura țeapănă și pieptul bombat. Privirea verde, rece, se plimba inteligentă de la tânărul masiv la doctorul care se agita împrejurul lui. Își duse mâna la barba pătrățoasă și zise:
— L-am mai văzut undeva pe tânărul ăsta. Îmi pare cunoscut. Nu-i sportivul ăla, Dagă cumva?
Tipul de lângă el își așeză cu migală părul dat cu gel, apoi zâmbi plictisit.
— Unul și același.
— Păi tipu’ nu-i prea inteligent, și nici un luptător prea bun.
— Așa era până când experimentul de la Măgurele a mers prost.
— Da, știu despre eșecul ăla. Acum sunt unii pe la Uniune ce vor să ne ia proiectul. Da’ ce legătură are cu omul ăsta. Și arătă cu mâna spre Cristi.
— El e cel pe care l-am trimis prin portal. L-am îmbunătățit puțin. Deocamdată, e singurul care poate trece.
— L-ai îmbunătățit? întrebă Profesorul vădit iritat. Domnule senator Retezan, poate ne explici cum ai făcut-o?
— E, ce te aprinzi așa, am zis și eu… Suntem o echipă. Nu?
— Îmbunătățit? întrebă ministrul, făcându-se că nu văzuse explozia de mânie a profesorului.
— Stai să vezi, zise Retezan
Doctorul termină, se dădu un pas înapoi să-și contempleze opera, mulțumit; luă casca de pe masă și i-o îndesă pe cap.
— Succes!
Cristi n-avu de stat mult pe întuneric, ceva clipoci în vizorul lui și o lumină orbitoare apăru dintr-o dată. Era într-un câmp, un deșert mai bine zis. În dreapta lui apărură, ca și căzute din cer, o masă cu felurite arme. Săbii de diferite mărimi și forme, sulițe, topoare, cuțite, scuturi.
Apoi o voce se auzi:
— Aplicația va începe în 60 de secunde. Vă rugăm să vă alegeți armele.
Apoi, vocea începu să numere din 10 în 10 secunde.
Alese două săbii medii cu mâner negru și apărătoare strălucitoare, tipic săbiilor din Damasc. Le învârti în mână, fandând și mimând câteva lovituri.
Cronometrul ajunse la zero și în fața lui la vreo sută de metri apărură doi călăreți care șarjau către el.
— Ce mama… Tătari?
Caii erau de statură medie dar robuști, îmbrăcați cu o platoșă de piele pe care erau cusute zale. Capul, gâtul și pieptul erau impenetrabile loviturilor de sabie sau săgeților, poate doar o lovitură puternică de suliță i-ar fi putut doborî.
Călăreții purtau o sabie lungă, încovoiată, pe care o agitau de zor în aer, iar în cealaltă mână, un scut mediu, rotund, cu întărituri din fier. Purtau armură din piele confecționată ca și cea a patrupedului prin adăugarea de fâșii de fier cusute. Coiful țuguiat și cu o coadă de păr în vârf era deschis în față, dar cobora până pe umeri fiind confecționat ca și armura.
Aceștia se apropiaseră periculos de aproape ca să le audă strigătele. Cristi își cântări șansele, știindu-se în dezavantaj. Trebuia să-i facă să descalece, altfel simularea avea să se termine destul de repede. Mongolii erau luptători redutabili călare. Învățați în lupte, caii nu s-ar fi sfiit să-l calce în picioare, iar platoșa de piele cu inserții de metal ce-i acoperea făcea aproape imposibilă scoaterea lor din luptă. Sări într-o parte, chiar când călăreții dădură buluc peste el, rostogolindu-se. Ținu însă una dintre arme ridicate, iar calul din imediata lui apropiere intră cu tibia direct în ea, din cauza elanului. Mai făcu doi pași cu piciorul rănit și se prăbuși în față, aruncându-și călărețul din șa.
Cristi nu pierdu vremea și se apropie cu iuțeală de cel căzut, încercând să-i dea lovitura de grație. Spre surpriza lui, tătarul se rostogoli peste cap și sări în picioare șarjând spre el cu sabia. Pară cu dreapta și vru să-i dea o lovitură cu cealaltă sabie, dar observă cu coada ochiului cum celălalt mongol ajunsese în apropiere și își abătea sabia spre capul lui într-o lovitură secerată. Lăsă să-i cadă sabia din mâna stângă și își apucă adversarul de braț trăgându-l spre el în timp ce se lăsa în jos. Lovitura celuilalt tătar trecu razant peste creștetul lui și crestă ochiul și fruntea colegului său. Acesta scoase un răcnet și se retrase împleticindu-se. Își acoperi, cu o mână, fața plină de sânge, ridicând în același timp sabia. Dar Cristi fu mai rapid; rostogolindu-se, ajunse lângă el și-i înfipse sabia în piept. Tătarul făcu doi pași înapoi și căzu pe spate, horcăind.
Cristi se întoarse la timp, poate cu o fracțiune de secundă mai repede; celălalt mongol atacase, încercând să-l lovească cu calul. Își roti corpul și prinse hamul calului cu mâna stângă. Se dezechilibră câteva clipe dar apoi se sprijini în solul pietros, încercând să se ascundă de sabia încovoiată ce-l căuta cu înverșunare. Era în fața calului, reușea, cu ajutorul forței, să-l țină cu picioarele pe pământ. Lăsă sabia să-i cadă; avea nevoie de ambele mâini pentru a-l struni. În timp ce evita loviturile mongolului, căuta înfrigurat o soluție. Eschivele sale n-aveau cum să aibă succes o veșnicie. Se propti bine în picioare și își abătu, cu toată forța, pumnul năucitor asupra capului calului. Acesta horcăi scurt și se prăbuși în lateral, amețit. Tătarul sări sprinten din șa, aterizând într-un genunchi. Ca desprins dintr-un arc, sări, atacându-l pe Cristi. Acesta reuși să apuce sabia, dar nu cu fermitate, astfel că mai mult devie atacul. Însă forța loviturii îl făcu s-o scape. Orele de antrenament la sală și în camera holografică își spuseră cuvântul. Îl apucă pe mongol de brațul cu sabia, blocându-l, în timp ce cotu-i veni în sus, spre cap, într-o lovitură devastatoare. Omul căzu, cu nasul zdrobit. Se ridică greu, căutându-și arma. Găsi o sabie împrejur și se repezi din nou la Cristi. Acesta pară lovitura ce-i punea în pericol capul, deviind-o în dreapta, apoi reveni cu o lovitură circulară care-i tăie beregata.
— Dumnezeule mare! strigă ministrul apărării, pe fața căruia se citea uluiala. Dar omul ăsta e o mașină, un monstru!
— Ți-am zis eu, interveni Retezan plin de el, n-am nici o îndoială că merită finanțarea noastră.
Ministrul și profesorul îi aruncară o privire plină de aversiune, însă individul păru să nu-i bage în seamă. Așa că ministrul replică rece:
— Vom vedea, deocamdată pot să spun că sunt mulțumit de cum se mișcă acest om. Aș avea nevoie de câțiva soldați ca el.
Profesorul se ridică netezindu-și halatul alb zâmbind subtil pe sub mustață.
— Sper că nu trebuie să vă reamintesc de contractul nostru. N-o să fac soldați pentru…
— Aaa, nu! Ce-am discutat, așa rămâne. Doar că îmi place acest om, adăugă ministrul în timp ce-l urmărea pe Cristi, care ieșise din camera holografică și se ducea la duș.
— Am înțeles că aveți ceva probleme cu paza? se interesă Retezan mimând îngrijorarea.
— Nimic deosebit, din când în când mai apare câte un ziarist care face reportaje despre ”tunelurile de sub Carpați” sau despre anomalii electromagnetice.
— Ați uitat de camere de comandă și de piramidă, adăugă Retezan cu gura până la urechi. Apoi întrebă mai serios: Și-a făcut efectul? Toți caută ozeneuri, nu laboratorul nostru.
Profesorul vru să-i replice că nu era laboratorul nostru, ci laboratorul lui. Dar se opri la timp, văzând un semn discret al ministrului.
— Bine, mi-a făcut plăcere să iau parte la demonstrația de azi. Trebuie să plec. Mă cheamă îndatoriri mai personale, să zicem. Dacă mai pot face ceva pentru dumneavoastră… știți unde mă găsiți. Și ieși cu un zâmbet glacial însoțit de unul din oamenii de pază.
— Nesuferit om, făcu profesorul oarecum mai relaxat.
— Eh, nu-l lua în seamă. E un mafiot. Știe că n-ajungem la el tocmai din cauză că e implicat în astfel de proiecte.
— Dacă mi-ați finanța proiectul din bugetul apărării sau din bani europeni, sugestionă profesorul, sperând să găsească o alternativă.
— Nu e viabil, n-aș putea justifica acești bani. Iar dacă cineva ar afla de proiect… nici nu pot să mă gândesc ce-ar ieși.
— Dar noi lucrăm pentru țară, nu aruncăm banii pe…
— Prostii! Până n-avem ceva palpabil, o tehnologie, o sursă de materie primă, ceva care să atragă, nu putem risca.
— Înțeleg, însă nu am reușit încă să-l trimitem de două ori în aceeași dimensiune. Deocamdată, sistemul îl trimite aleatoriu.
— Groaznic, el știe?
— Bănuiește ceva, dar n-a zis nimic. Nu-i fricos. Însă trebuie să căutăm un înlocuitor, pentru cazul în care se întâmplă ceva.
Ministrul îl privi surprins așteptând o explicație.
— Data trecută l-am adus pe jumătate mort. Cine știe peste ce dă în dimensiunea următoare. Un mediu ostil, animale, vid sau chiar o supernovă.
—L-ai adus? Niciodată nu mi-ai explicat procesul. Și nici despre portal.
— Ar fi prea complicat, e nevoie de cunoștințe avansate de fizică cuantică, adică mișcarea particulelor… mai pe scurt. I-am implantat o interfață ce face legătura cu calculatorul nostru, un cip, ca să spun mai vulgar. Când vreau să-l aduc înapoi, deschid portalul, calculatorul îl găsește și-l extrage înapoi în realitatea noastră. Cât despre…
— O să vă trimit o listă cu posibili înlocuitori, dar am nevoie de timp să-i găsesc, șopti ministrul, puțin zăpăcit de ceea ce auzise.
— Cât despre portal, s-a deschis atunci, la Măgurele, la explozia laserului. Am reușit să-l redeschid aici.
— Bine, pregătește-l, să-l trimiți așa cum ai cerut. Dacă apare ceva nou, știi cum să mă găsești.
A doua zi dimineață, după ce doctoru-l testă în zeci de feluri din tot spectrul medical, profesorul îi dădu undă verde. Acum stătea gol în mijlocul camerei calculatorului, iar doctorul îi aplica binecunoscuții senzori pe corp. Profesorul se învârtea în jurul lor și bifa pe un gadget portabil toate legăturile neurale nou înființate. După ce atașă și ultimul senzor, doctorul se dădu înapoi și îl analiză, dând din cap satisfăcut. Profesorul se apropie de el și-i zise:
— Știi regulile, nu? Nu te lăsa omorât, stai departe de probleme. Culege informații.
Am primit o nouă cerere ieri. Dar asta va fi una secundară. Rămâne între noi. Generalul vrea ceva palpabil, tehnologie, resurse, de astea. Dacă e posibil, ești liber să aduci. Dar repet….
— Viu, sănătos și informat. Am înțeles.
— Așa te vreau. Noroc.
Profesorul plecă, făcându-i un semn de salut cu două degete, apoi ieși doctorul închizând ușa după el.
Mai plecase de două ori, n-avea prea mare experiență. Însă de fiecare dată, atunci când portalul era deschis, îl lovea o durere atroce de cap. Așa că își încordă toți mușchii și strânse maxilarul, închizând ochii așteptând valul de durere să-l lovească. Nimic de genul ăsta nu e întâmplă.
Auzi un ușor bâzâit care crescu în intensitate în timp ce el se desprindea de podea. Plutea în aer la jumătatea distanței dintre tavan și podea. I se păru hilar să stea așa dezbrăcat acolo fără să se întâmple nimic. Dar știa din celelalte treceri că oricum ar fi îmbrăcat când ajungea în cealaltă dimensiune, se trezea tot gol pușcă. Încercă să se miște, dar nu reuși. Ceva îl imobiliza, ceva ca un fel de gelatină îi îngreuna mișcările. Ciudat că el n-o vedea. În jurul lui era doar camera și aer, nimic altceva. Apoi se auzi o bubuitură ce-i zdrobi timpanele. Durerea-l făcu să deschidă gura și să închidă ochii. Încercă să-și ducă mâinile la urechi dar nu reuși. Deschise ochii și văzu că totul în jurul lui explodase. Pereții și geamul masiv ce formau camera se transformaseră în bucăți care se prăbușeau încet spre el. Mai întâi îl lovi o bucată enormă de perete zdrobindu-i un braț, apoi o bucată de uriașă de sticlă îl secționă în două. Sângele se împrăștie pretutindeni, acompaniat de măruntaiele sale. Apoi o noapte fără stele se lăsă peste el.
Se trezi din cauza zgomotelor repetate. Cineva bătea într-o tobă mare și suna dintr-un corn. Apoi, o voce gravă striga:
— Intrați în formație, în formație!
Deschise ochii și văzu un cer albastru fără pic de nori. Stătea pe spate într-o iarbă înaltă, ceea ce pe pământ se numea iarba elefantului. Se întoarse pe coate și genunchi și înaintă atent înspre sursa sunetului.
În fața lui se deschidea o vale enormă. Pe fundul acesteia mărșăluia o armată. O armată uriașă.
