Steaua Eternității stătea oblic pe planul terestru, fiind ancorată pe un schelet cu stâlpi din metal rezistent. Înainte de pornire, rampa principală se decuplă de stația de încărcare în timp ce pilonii de susținere cădeau pe rând. Nava spațială se ridică încet, propulsată de douăsprezece turbine cu energie pozitronică, poziționate câte trei pe cele patru aripi principale. Odată ajunsă în spațiu nava își desfăcu coada, pregătindu-se de drum.
„E un moment unic… e timpul să ne facem văzuți,” se auzi glasul lui Ereon în interiorul navei stelare, prin tuburile purtătoare de sunet.
Tânărul protopop Eliaj nu dădu o atenție mare glasului ce se auzea pretutindeni. Nu se simțea în apele lui și încerca să își revină.
„Tic-tac,” își zise, apoi continuă să își vorbească în gând pentru a se menține într-o stare psihică sănătoasă. „Am un corp și o minte individuală, cu toate că sunt unul dintre cei o mie de frați și surori care s-au născut în același timp din mama matrice, în urmă cu foarte mult timp…și de-o potrivă subconștientul nostru este colectiv”.
Eliaj îl simți pe Marcantose în spatele lui, iar în clipa următoarea îi auzi glasul.
— Toate drumurile ce străbat întunericul duc spre lumină, zise arhimandritul Marcantose, văzând cum Eliaj privea îngândurat prin sticla fumurie.
Cunoștea teama de întuneric pe care o aveau cu toții, efect ce se simțea precum o ,,alegorie” în subconștientul colectiv. Ereon le spusese despre mintea iluminată și anume că frica de întuneric era o reacție normală ce trebuia acceptată.
Eliaj era îmbrăcat cu un costum simplu din piele sintetică de un gri închis, mulat pe corp. În oglindirea din sticlă, îl văzu lângă el pe arhimandritul Marcantose în același tip de costum, de culoare albă. Tânărul protopop dădu indiferent din umeri și, fără să se întoarcă spre celălalt, spuse:
— Îmi este frică de întuneric, de necunoscut. Mă gândesc la cum va fi primul contact în plan fizic cu ei. Noi suntem copii născuți din mama matrice, dar ei sunt copii de origine veche.
— Te rog să nu îți faci griji. Totul va fi bine. Ei se vor trezi și își vor ocupa locul cuvenit lângă noi.
Fratele Eliaj arătă cu degetul spre exterior.
— Știi, am emoții puternice care îmi distrag atenția. Din această cauză încerc în zadar să surprind strălucirea din praful de stele. Genie mi-a zis că ea a reușit să vadă o sclipire radiantă, ce-i drept doar o singură dată.
— Probabil a fost un bulgăre de gheață care a reflectat lumina. Dar acum nu e timp de așa ceva. Pregătește-te, te rog. În curând vom face saltul printre stele. Știi bine că Ereon nu pierde timpul.
Protopopul Eliaj dădu din cap afirmativ. Mai zăbovi doar un moment pentru a privi pomii de Conei de pe un vârf de deal – bucata de pământ era desprinsă din lumea veche, fiind legată prin ascensoare și poduri de susținere de un domeniu părăsit din afara planetei-mamă, Aeternum. Apoi se uită în depărtare spre praful de stele care se mișca într-un vârtej fără sfârșit, înghițit de gigantica moară a lui Tebes. „Tic-tac,” își zise din nou Eliaj. Dar momentul se prelungi. Insesizabil trecură zeci de minute, iar când el își dădu seama era deja prea târziu. Nava stelară Steaua Eternității pornise la drum. Eliaj înțelese că rămăsese înlemnit în timp cu propriile gânduri. Doar când stelele din depărtare începuseră să năvălească prin spațiul întunecat, lovindu-se de razele de lumină învolburată emanată de către marele soare roșu, până când și acesta din urmă se îndepărtă, până dispăru. În clipa următoare, ochii de chihlimbar nu mai vedeau nimic altceva decât lumina stelelor ce se unduia prin oceanul de întuneric. De îndată ce își dădu seama că porniseră la drum, Eliaj o luă la fugă prin coridorul boltit lung de opt mii de metri, cu arcuri de rezistență încovoiate și înfipte în grinda superioară.
Tânărul Eliaj cunoștea bine legile de concordanță dintre spațiu, timp și viteza luminii. Știa de repercursiunile neatenției, știa că timpul lui avea să rămână în urmă din cauza vitezei luminii. Sistemele de menținere a timpului prezent se aflau doar în camera de comandă situată între prova și tribordul navei. El ajunsese prea târziu. Simțea pe propria piele că rămăsese în trecut. Îi venea să vomite aerul din stomac, pielea îl ustura continuu și simțea prin tot corpul împunsături provocate de particule din materia întunecată.
Ajuns în camera de comandă, privirea îi juca feste. La un moment dat văzu totul în reluare, alteori îl observa pe Marcantose care apărea ca o nălucă, deplasându-se grăbit. Pentru o clipă o fixă cu ochii lui de chihlimbar pe Genie care stătea încremenită la pupitrul de comandă, uitându-se în același timp după el. Îl văzu și pe Nastro trecând prin dreapta lui, fără să îl observe, ca și cum nici nu ar fi existat. Efectul dura până când nava spațială – Steaua Eternității – avea să se oprească. Eliaj știa că oricum avea să mai treacă o vreme până când timpul lui personal revenea în prezentul universal. Din acest motiv tot ceea ce vedea se întâmplase deja.
Îl văzu pe Ereon atingând cu degetul subțire diamantul de mărimea unei nuci, încrustat în dispozitivul de pe umărul drept. Piatra prețioasă se scufundă în mecanismul rotund propulsat de un motor cuantic. Piatra prețioasă se sfărâmă, devenind un nisip fin și strălucitor ce intră într-o venă artificială conectată la mănușa sa din aur. Artefactul fiind împodobit cu tranzistori electrici și diode. Nisipul fin de diamant activă căsuțele mecanice de pe braț, componentele conectate la mănușă înroșindu-se pe rând din cauza fuziunii dintre spațiu și timp. Degetele lungi și subțiri începură să butoneze spațiul gol, prin simțul tactil activând legile fixe guvernate de spațiu și timp în concordanță cu viteza luminii.
Prin sticla protectoare din fața lui se putea vedea cum nava spațială porni la drum, urmând ca lumina, întunericul și întreaga materie din galaxie să se distorsioneze din cauza vitezei luminii. Ereon nu simțea decât că stătea pe loc, deși alunecarea se făcea din ambele sensuri: de la marginea universului, unde se afla planeta mamă, Aeternum, până într-un loc unde un minunat Pământ se învârtea în dansul lui fără de sfârșit cu sinistra lună.
Steaua Eternități își crease propriul tunel prin spațiu și timp, astfel transcenderea în lumea umană se făcu într-un timp relativ scurt.
Primul om, Ereon, își ridică palma în sus, iar nava își reduse viteza drastic, alunecând printre nori până când se opri deasupra unui munte înalt, cu vârf ascuțit acoperit de zăpadă.
— Călătoria a luat sfârșit, zise Ereon, arcuindu-și într-un zâmbet buzele subțiri, deși obrazul supt și osos abia îi trăda bucuria. Ochii de argint cu iris negru, însă, îi sclipeau cu entuziasm.Călătorul privi în depărtare și zări printre norii răsfirați lanțul muntos în toată splendoarea sa.
— Priviți! șuieră el. Ce munți frumoși, împodobiți cu zăpadă de către Mama Natură! Ereon, omul milenar, continuă să vorbească, fără să fie atent la Eliaj care mergea tiptil prin camera de comandă: Aici trăiesc copiii mei, pe acest Pământ minunat!
Din spate, printr-o ușă rotundă, apăru în camera de comandă Nastro – glasul vieții și al creației. Distinsul Om originar se așeză în mijlocul pavilionului tehnologic și își mângâie barba din aur. Nastro putea da comenzi vocale complexe atunci când se conecta la dispozitivul de comunicații din mijlocul tavanului.
Tic-tac. În afară de Eliaj care lipsea, cei o mie de frați și surori începură cu toții să butoneze tastele corespunzătoare pentru efectuarea comenzilor. Deasupra lui Nastro, dincolo de cupola de aur, sistemele de comunicare se activară. Se modificară pe rând și parametrii celor trei antene de transmisie și a celor două inele proiectate pentru emiterea de sunet, componente care se aflau în exteriorul navei spațiale. Nastro își conectă propriul creier iluminat la conștiința umanității.
— La început am zis să fie pământ și așa a fost, grăi Nastro, iar barba și ochii lui de aur străluciră, emanând o lumină puternică. Adevărul e că am găsit cu greu un pământ prielnic pentru copiii noștri. Dar într-un final, uite… Și i-am creat după chipul și asemănarea noastră. Și totuși ei sunt atât de diferiți de noi.
Ereon atinse geamul din fața lui cu palma stângă, într-un gest plin de compasiune.
— Se simt singuri și, de-a lungul timpului, au acumulat nenumărate temeri. Pământul se simte înfierbântat. Pe alocuri încă se războiesc între ei din vaste motive. Desigur, dacă ar gândi rațional ar înțelege că războaiele nu au niciun sens. Dar trebuie să înțelegem că doar așa învață, doar așa evoluează. Din greșeli și prin suferință.
În fundal, arhimandritul Marcantose și cei o mie de frați și surori se opriră, în afară de Eliaj care rămăsese rătăcitor prin timp. Tic-tac. Copiii născuți din mama matrice priveau spre Ereon, intonând cu toții în același timp. Vocalele lor se auzeau ca un singur glas, precum un murmur sacru.
— Preamărite patriarh Ereon! Au nevoie de iubire!
Preaînaltul Patriarh Ereon respiră adânc și zise:
— Dar au primit dragoste și atenție. Tot timpul am fost cu toții aici alături de ei.
Glasul celor o mie de frați și surori se auzi din nou:
— Preamărite patriarh Ereon! Dar nu am fost niciodată văzuți, simțiți și atinși pentru a ne dovedi astfel existența. Tot ceea ce am făcut a fost să îi manipulăm prin spațiul eteric în încercarea de a-i transforma în ființe raționale prin tot felul de metode forțate.
— Adevărul este că doar noi și numai noi suntem de vină, interveni Nastro – gură de aur. Le-am dat atâtea ideologii false. Nu mai spun de principiile și paradigmele defecte pe care le-am implementat în conștiința lor de-a lungul timpului. Deopotrivă le-am oferit și tot felul de tehnologii pe care marea majoritate nici nu le înțelege. Astfel am redus timpul evoluției de la o sută de mii de ani la doar opt mii.
Ereon știa toate astea. Și, într-un fel, era de acord cu ceilalți. Dar dacă aveau această posibilitate, de ce nu și-ar fi ajutat copiii?
— Tot ceea ce am făcut a fost necesar, altfel se mâncau de vii. Nu a fost și nu este ușor nici pentru ei nici pentru noi. Dar acum consider că a venit momentul să ne arătăm lumii. Să înceapă procesul de conectare.
Vocalele izvorau clar din gura lui Nastro:
— A venit timpul ca omenirea să se trezească, declanșând astfel procesul de conectare la conștiința umanității.
Nastro își ridică privirea spre interiorul cupolei de aur, unde cercurile tehnologice începeau să se rotească, în timp ce diamantele și smaraldele din mijloc, legate între ele prin lumină difuză, deveneau din ce în ce mai strălucitoare pe măsură ce se contopeau în spirala centrală. Înainte să se conecteze la sistem, Nastro închise ochii și adăugă:
— Dacă le-aș zice copiilor mei că înțelesul greșit al unui singur cuvânt a schimbat totul, ar crede. Dacă le-aș zice că Dumnezeu înseamnă părinte și nu o ființă mai presus de ei, ar crede.
Ereon se întoarse către Nastro:
— Însăși credința a fost înțeleasă greșit. Ar fi trebuit să creadă în ei înșiși. Pe noi ar fi trebuit să ne iubească la fel cum îi iubim noi pe ei.
Nastro își frecă barba de aur și răspunse:
— Tot noi suntem de vină. Ar fi trebuit să ne arătăm mai devreme.
Ereon gesticulă cu brațul stâng prin aer, spunând:
— Toate la timpul lor. Abia acum au ajuns la un nivel de maturitate necesar pentru a se face trezirea conștiinței în masă.
Nastro își deschise ochii strălucitori de aur și privi din nou în sus. Se conectă la dispozitiv, ascultând conștiința umanității. Resimțea miliarde de gânduri, de vorbe, stări și emoții în același timp. Grăi cu un glas matur, netulburat:
— Simt suferința, ura, frica, lăcomia, poftele animalice… Există atâtea stări negative. Chiar și cele pozitive sunt scufundate în negura întunericului. Simt cum suferința lor mă îneacă și este irezistibil de grea. Trebuie să îi eliberăm, sa le dăm lumină și iubire.
Între timp, Ereon butona tastele unui dispozitiv rotund. Curând, Ereon, Nastro și cei o mie de gemeni își văzură reflexiile în sticla din fața lor. Pe fundal se auzea cântecul sublim al fraților și surorilor născuți din mama matrice, ca o chemare; glasurile lor aproape feminine deveniseră unul și același.
Așa a început noaptea albă. Odată cu debutul evenimentului, totul pe Pământ se opri. Nimeni nu mai făcea nimic din cauza sunetului hipnotic ce manipula ființele umane. Toți cei de pe Pământ se pregăteau de repaus. Mașinile se opriseră din mers, la fel și trenurile, iar avioanele aterizaseră pe rând, în cel mai scurt timp posibil. Întregul eveniment se derulă în decursul mai multor ore într-un calm ireal – așa se vedea de sus din nava spațială Steaua Eternității care aduna fără întrerupere tot felul de informații despre eveniment.
Oamenii se aflau într-o stare de liniște și pace. Aceștia priveau spre cer în aceeași direcție, ascultând sunetul din cer. Iar când se făcu miezul nopții, pe rând, în toate colțurile de pe pământ, toți oamenii și-au căutat orice fel de ustensile pentru desenat, colorat ori pictat, începând să redea pe diferite suprafețe același portret al lui Nastro cu barba lui de aur, portretul lui Ereon îmbrăcat în straie strălucitoare, sau al unuia dintre cei o mie de gemeni. Cei mai talentați dintre pământeni compuneau un tablou de familie în care Ereon și Nastro se aflau în prim plan, cu cei o mie de frați și surori în fundal. În decursul nopții, fiecare om desena pe unde apuca. Majoritatea desenau pe hârtie sau pe pereții din interiorul locuințelor, alții care ieșeau în stradă desenau cu creta pe asfalt ori pe trotuare. Mai mulți tineri se adunaseră să redea cu spray-uri colorate câte un portret mai mare pe zidurile laterale din beton ale blocurilor. Aceleași desene se găseau pretutindeni în lume cu portretele celor despre care odinioară se credea că erau îngeri sau chiar Dumnezeu. Cei mai talentați pictori ilustrau chipul iluminat al lui Nastro în acuarelă – astfel se dovedi existența strămoșilor.
După ce Nastro – gură de aur – s-a deconectat de la conștiința umanității, în următoarea zi, peste tot în lume se vorbea despre acest eveniment, pe toate posturile de radio, de televiziune și pe toate rețelele de socializare. Oamenii credeau că venise Ziua Judecății de Apoi. Dintr-o clipă în alta lucrurile au luat o întorsătură gravă.
Deasupra muntelui înzăpezit viscolit de un vânt aprig, nava spațială Steaua Eternității stătea neclintită. Înăuntru, Nastro – gură de aur – ținea un scurt discurs:
— Mintea umană se răzvrătește de fiecare dată împotriva destinului, complicând uneori chiar și lucrurile simple. Pentru că ar fi prea ușor dacă un lucru ar fi înțeles așa cum este. La fel cum au înțeles greșit sensul unui cuvânt. Atribuind în subconștient cum că Dumnezeu este o ființă divină superioară, când de fapt înseamnă părinte. La fel se întâmplă și acum. Au înțeles greșit venirea noastră.
***
Tic-tac. Trecu ceva timp până când Eliaj reveni în timpul prezent. Știa că efectul neatenției sale avea să fie o durere de cap cumplită, din cauza asta se și freca pe capul gol, preventiv. Cu toate acestea adusese cu el ceva din trecut, iar dacă urma să fie pus în aplicare efectul avea să modifice realitatea. Citise rapoartele de pe panourile de informare și văzuse destul de mult ca să știe ce avea de făcut.
Eliaj ajunse la timp. Tic-tac. Se strecurase în prezent ca o fantasmă ce licărea prin timp și spațiu până devenise un corp fizic. Eliaj atinse brațul lui Eron care se pregătea să oprească nava. Ereon nu înțelegea ce se întâmpla. Cu întârziere își ridică mâna și nava se opri dincolo de luna Pământului. Eliaj îl privi pe Ereon cu ochii săi de chihlimbar și spuse:
— Preaînalte Patriarh Ereon, trebuie să îți mărturisesc că, din neatenție, am rămas în afara timpului prezent. Și am văzut tot ce s-a întâmplat după ce am aterizat pe Pământ. Efectul portretului nostru nu a fost cel dorit. Oamenii s-au panicat. Mânați de frică, s-au ucis între ei ori și-au luat singuri viața. Întreg Pământul a fost măturat de o moarte nebună și cumplită. Ei au crezut că a venit Ziua Judecății de Apoi.
Ereon se întoarse către Nastro și zise:
— Ai auzit cele spuse de către tânărul protopop Eliaj. Este posibil așa ceva? Ce este de făcut în asemenea situație?
Nastro își mângâie gânditor barba de aur.
— Într-adevar, e posibil. În astfel de cazuri, trecutul și viitorul se atrag reciproc pentru a se uni din nou la mijloc, alcătuind un nou prezent care se leagă concomitent de o realitate nouă.
Eliaj, care încă stătea lângă Ereon, spuse:
— Am știut ce aveam de făcut, Preamărite Patriarh Ereon. De aceea te-am întârziat la oprire cu aproape o secundă. Acum există o nouă realitate și un nou prezent. În continuare va depinde de tine ce urmează să faci.
Semn că accepta noua realitate, Patriarhul Ereon își ridică ambele mâini, formând o cupă invizibilă. În cele din urmă răspunse:
— Mai bine să rămânem în umbră. Poate ar fi mai bine să facem în așa fel încât ei să ne descopere pe noi. Propun să le transmitem cunoștințele necesare pentru construirea unor nave de călătorie spațială. Dar vom mai aștepta probabil încă trei secole. Ereon își întoarse privirea spre Marcantose și adăugă: Te rog să ne duci înapoi pe planeta mamă Aeternum – Steaua Stelelor.
Steaua Eternității strălucea în timp ce își modifica înclinația aripilor înspre coadă, printr-o glisare subtilă. Cu viteză mică, aceasta se roti în jurul lunii, făcând cale întoarsă spre locul de origine unde omul original atinsese stelele. Nava porni din loc cu viteza luminii. Lumina și întunericul împreună cu spațiul și timpul se ondulau, devenind un ocean învolburat, monocrom. Pământul, unde copiii omului original nu ajunseseră la un nivel de maturitate astrală, rămăsese în urmă, cu ai săi locuitori ce trăiau în continuare aceeași viață ca până atunci, fără să știe că fuseseră vizitați de strămoșii lor.
„Timpul le rezolvă pe toate. Tic-tac. Încă sunt imaturi, dar noi vom fi alături de ei ca și până acum. Din umbră îi vom învăța și îi vom ajuta să evolueze,” se gândi tânărul Eliaj.
— Oricum, timpul este de partea noastră, zise Nastro în cele din urmă, frecându-și barba de aur și privind gânditor spre Ereon și Eliaj.