N-ai mai întâlnit pe cineva ca mine până acum, asta e sigur. Nici nu aveai cum, pentru că sunt un individ… unic. Și nu, n-aș dori să iei asta ca o laudă de sine sau ca pe-o emfază fără niciun suport real. Este, pur și simplu, o realitate. Uite pe ce mă bazez când zic asta: bunicul meu din partea mamei se va naște peste 381 de ani. O să-l cheme Corbulo și va fi un cronopelerin. Greșeala pe care o va face este că se va îndrăgosti de o vrăjitoare, Dulutha, pe care o va întâlni într-una din călătoriile sale în trecut. Dacă te întrebi cum e posibil să te îndrăgostești de o vrăjitoare, având în minte imaginile din cărțile cu povești, cu babe cu negi pe nas și pălării țuguiate, ei bine, dă-mi voie să-ți spun că n-ai nici cea mai vagă idee despre cum arată ele de fapt. Dulutha are 426 de ani, dar nu i-ai da mai mult de 30. Cu părul negru și ochi precum cărbunele, dar pielea albă și fină, seamănă mai mult cu Albă-ca-Zăpada decât cu maștera cea rea. Și-a dat seama că bunicu-meu e special de cum l-a întâlnit și a știut să-l farmece (la propriu!) când a aflat că putea călători în timp după voie. Au avut împreună două fete, pe Alpharetta, mama mea, și pe Marietta. Mama a moștenit de la ambii părinți darurile lor, devenind prima vrăjitoare care putea călători în timp – și mi le-a transmis și mie.
Din partea tatălui, lucrurile au stat altfel. Bunicul meu era alchimist, pe numele lui Indavara, și nu, n-a găsit piatra filosofală cu ajutorul căreia să creeze aur. A studiat mai ales alchimia indiană, cu specializare în Rasayana, și a pus la punct formula vindecării totale, sub forma unei licori (i-aș zice poțiune, dar sună cam… vrăjitoresc, așa-i?) care nu numai că vindecă orice boală, dar vindecă și rănile, oricât de grave ar fi. Formula e secretă, bineînțeles, și o știm doar tata și cu mine. Am întotdeauna cu mine o fiolă – nu se știe niciodată când e nevoie. Bunica paternă, Gwinetta, ai zice că e singurul om normal dintre toți, dacă n-ar putea să citească gândurile celor din jur. Cum anume o face, nu știu, dar ceea ce am descoperit e că și acest dar e transmis genetic. Am avut niște bănuieli la început, copil fiind, când tata știa unde-mi ascunsesem jucăriile sau dacă nu mâncasem tot, dar mai apoi, când am crescut, mi-am dat seama că vocile din capul meu nu erau doar o iluzie, ci gândurile celor din jur.
Prin urmare, spune-mi cinstit, te rog, ai mai întâlnit până acum un vrăjitor nemuritor care poate călători în timp și citi gândurile altora? Ai zice că e ceva nemaipomenit și că ai vrea și tu să ai măcar o parte din aceste daruri, așa-i? Nu-mi place deloc să te dezamăgesc, dar nu-i câtuși de puțin așa. Viața mea a fost un șir neîntrerupt de belele și provocări, care m-au adus pe marginea disperării. Nu am fost un adolescent teribilist sau un tânăr plin de fumuri, ci am încercat mereu să fiu unul din băieții buni. „Încercat” e cuvântul cheie, pentru că „reușit” e cu totul altceva.
Într-o bună zi am decis să fac niște bani în plus. Asta nu e mare lucru pentru un călător în timp. Am luat o unitate de memorie, am încărcat-o cu niște jocuri video fanteziste care tocmai fuseseră lansate și alte câteva zăngănele digitale și m-am întors în 2022. Există o grămadă de oameni gata să plătească o mică avere pentru astfel de lucruri, așa că deja plănuiam să-mi cumpăr noua mea mașină.
Am ajuns în Seattle puțin înainte de prânz. Era iulie, vremea era decentă (acolo plouă mult, din câte am auzit) și m-am îndreptat către Gameworks, un salon de jocuri grozav, situat în centrul orașului.
Odată intrat, am fost surprins să văd localul pustiu. M-am uitat în jur după cel care administra salonul, sau cel puțin cineva la recepție. Nici măcar un singur suflet. Acum, asta era foarte ciudat, pentru că în vacanța de vară un loc ca acesta ar trebui să fie aglomerat cu copii de toate vârstele. Toate echipamentele erau pornite și auzeam un zumzet slab venind din tavan. Pe mese erau abandonate pahare pe jumătate goale (sau pe jumătate pline, dacă ești genotipul optimist). Părea că s-a întâmplat ceva ciudat și toată lumea a plecat în grabă.
– Bună ziua! am strigat. Este cineva aici?
Nimic. Sau poate…? Părea că ceva se mișcase în spatele uneia dintre consolele de jocuri din dreapta mea. Da. Cineva era acolo, cu siguranță. Un bătrân, cu o barbă lungă albă, zăcea pe podea. I-am văzut mâinile ieșind dintr-un halat alb. Pielea avea o ciudată nuanță albăstruie. În mână ținea ceva care semăna cu un sceptru cu o piatră mare translucidă la un capăt.
Mi-a simțit prezența acolo, pentru că, fără să se întoarcă spre mine, a spus:
– Tu trebuie să fii cel curajos, care nu a fugit. Ar fi trebuit să-i vezi. Ca șobolanii, au luat-o la sănătoasa. Șobolani, văzând o bufniță plutind deasupra lor. Avea o voce profundă care răsuna în camera mare. Se ridică și, întorcându-se încet spre mine, a întrebat:
– Cum te cheamă, băiete?
– Numele meu este Clorthax. Dar pe tine?
– Clorthax… Clorthax… Hmmm… un nume foarte rar. Atât de rar, că nu l-am auzit niciodată până acum. Mi-aș fi amintit, fără îndoială.
Am încercat să-i citesc gândurile, dar pur și simplu nu am reușit. Era ca și cum aș fi încercat să citesc mintea unui obiect neînsuflețit. Foarte neobișnuit
– Cu cine am plăcerea să vorbesc, domnule? am insistat.
– Oh, eu? Desigur. Iartă-mi, rogu-te, lipsa de politețe. Sunt Aghanim. S-a apropiat cu doi pași. Era un bărbat foarte înalt, iar eu nu sunt scund câtuși de puțin.
– Deci, ce s-a întâmplat aici? Unde s-au dus toți?
– Habar n-am unde s-au dus, de unde să știu? Eu însumi nu știu unde mă aflu acum. Lucram la o nouă vrajă în laboratorul meu subteran când totul din jurul meu s-a întunecat și… iată-mă aici!
– O vrajă nouă, spui? Ca o vrajă de vrăjitorie? Cine ești tu?
Nu a răspuns imediat. Ochii lui mă studiau pătrunzători de sus până jos.
– Nici tu nu ești de aici. Hmm. Fără să spună altceva, și-a îndreptat sceptrul spre mine și a invocat Revelatio!
Am simțit ceva ca un ghiont adânc în creier și, înainte de a avea șansa de a reacționa, totul se terminase.
– Interesant, a bolborosit el. Ești de aici, dar nu ești de acum. Ești din viitor, nu? Foarte, foarte interesant. Nu cunosc nicio vrajă pentru călătoria în timp, vrei să mă înveți?
– Uh… nu pot. Nu este o vrajă. Este doar… eu călătoresc înainte și înapoi.
– Deci, dacă te poți întoarce în timp, m-ai putea ajuta cu… cu o misiune, să-i zicem?
– Depinde. Mie ce-mi iese la treaba asta, bătrâne?
– Nu vrei să știi mai întâi despre ce este această misiune?
– Luminează-mă, atunci. Sunt numai urechi.
– Așa să fie! A chicotit de rău augur, apoi a șuierat o vrajă pe care nu o mai auzisem niciodată, își îndreptă din nou sceptrul spre mine, din care a țâșni o rază de lumină violetă care m-a orbit. Următorul lucru pe care l-am putut vedea a fost o reflexie a mea într-o oglindă. Mă transformase într-o ureche uriașă care emitea o lumină verzuie.
– Vrei să-ți recapeți aspectul uman? Ia-mă cu tine în trecut și voi anula această vrajă.
– Oh, nu bătrâne, nu funcționează așa. Mai întâi, transformă-mă înapoi în bărbatul care sunt.
– Faci pe deșteptul, da? Bine, atunci. Dar fără trucuri, sau te voi transforma în ceva la care nici măcar nu vei putea să te uiți fără să vomiți.
Și-a îndreptat încă o dată sceptrul spre mine și a invocat Regressio!
– Există o fată, Zelda, pe care trebuie să o salvez. Un băiat rău, pe nume lui Link, a răpit-o și a ascuns-o undeva în adâncul pădurilor din Hyrule. Trebuie să ajung la Zelda înainte ca Link să o găsească, ca să se poată alătura surorilor ei.
– Oh, deci vrei să te iau cu mine în trecut? Nu am mai făcut asta până acum. Nu sunt sigur dacă funcționează.
Aghanim a zâmbit, a venit lângă mine și a sărit pe neașteptate în spate. Aproape că mi-am pierdut echilibrul, dar am reușit să mă mențin pe picioare, în cele din urmă. Apoi am închis ochii și am început să respir încet. O respirație adâncă, pentru a-mi umple plămânii cu aer. Camera în care eram s-a transformat în mintea mea într-o cabană de pe plajă. Am ieșit, simțind mirosul mării. Auzeam sunetul valurilor care se spărgeau de-a lungul țărmului. Picioarele mele simțeau apa rece, în timp ce mergeam încet pe nisip. Simțurile mele erau toate supuse acestei iluzii autoinduse care mă ducea în alt timp. Vezi tu, pentru a călători în timp, trebuie să folosesc un mediu care nu se schimbă și am găsit că o plajă este mediul perfect. Pășesc acum pe nisip si ajung atunci.
Cumva, bătrânul vrăjitor reușise să rămână agățat pe spatele meu.
– Ce tare a fost chestia asta! Ar trebui să facem asta mai des. Sunt atât de multe timpuri pe care mi-ar plăcea să vizitez.
– Da, tocmai mi-a trecut prin minte ideea de a înființa o agenție de voiaj temporal, i-am răspuns sec. Acum ce mai vrei de la mine?
A chicotit, a îndreptat vârful sceptrului în jos și a invocat o vrajă. Un vârtej violet s-a deschis chiar acolo, iar el m-a împins prin el, înainte să pot face cel mai mic gest. A sărit în și el înăuntru, imediat după aceea. În fața mea erau niște inele verticale de lumină violetă, având aproximativ trei metri în diametru, distanțate cam la un metru unul de celălalt, creând un tunel fără sfârșit. A făcut un gest cu mâinile, și inelele începură să se deplaseze, din ce în ce mai repede. Sau poate noi eram de fapt cei care înaintam prin tunel? După un timp mișcarea lor a început să încetinească, până s-au oprit de tot.
– Urmează-mă. Determinarea din vocea lui nu lăsa loc de discuții. A ieșit din tunelul inelelor violet și ne-am trezit într-o poiană, iar în depărtare se vedeau niște munți foarte înalți, care parcă sprijineau cerul.
– Unde suntem?
– Nepal. Ascultă, fă cum îți spun, dacă vrei să vezi din nou răsăritul. Acesta este un loc foarte periculos pentru noi. Intrăm, scoatem fata, apoi ieșim, mă auzi?
Am dat din cap, nesigur legat de ce avea să se întâmple. Am găsit o potecă, pe care am urmat-o timp de vreo oră și ceva, până am ajuns la un gard înalt de doi metri, cu o poartă masivă, fără mâner la exterior. Am vrut să fac o vrajă pentru a o deschide, dar Aghanim nu m-a lăsat.
– Fără vrăji. Nu încă. Asta i-ar face să știe că suntem aici. Suntem în siguranță atâta timp cât ei nu ne văd.
– Cine sunt ei?
– Gardienii. Șșșș… Vino încoace. Și-a pus palmele împreună, ca eu să-mi rezem un picior și să pot sări dincolo. Am aterizat pe iarbă și, odată ce m-am ridicat în picioare, l-am văzut pe Aghanim trecând prin gard, de parcă ar fi fost din paie, nu scânduri de lemn masiv.
– Hei, ai spus fără vrăji. Ce a fost asta? A preferat să nu răspundă, îndreptându-se repede spre copacii din stânga noastră. Odată ce ajuns în vârful dealului, puteam vedea oamenii de acolo jos, îmbrăcați în haine portocalii. Mi-am dat seama imediat că este o mănăstire Shaolin.
– Știu la ce te gândești. Aceștia nu sunt băieții buni, crede-mă. Sunt călugări răzvrătiți. Aici a fost antrenat acel băiat rău, Link. Stai departe de ochii lor, sunt prea mulți ca să ne luptăm cu ei. Aghanim continua să se miște cu repeziciune, ca o umbră.
– Vezi acolo? Arătă spre o cabană de lemn, în partea stângă a clădirii principale. Acolo este fata. Vom aștepta aici până se întunecă și apoi mergem să o salvăm când călugării vor dormi.
S-a făcut confortabil sub un stejar, închizând ochii. Eram sigur că nu dormea, dar era într-un fel de transă. Mi-era un pic foame, așa că m-am uitat în jur după ceva de mâncare. Era o livadă ceva mai departe si m-am dus sa culeg niște mere. Am luat o mușcătură și am fost uimit. Ce gust! Hm…. Nu se putea face nicio comparație cu sinto-merele din timpul meu. M-am întins pe iarbă, simțindu-mă calm și relaxat, închizând și eu ochii. Nu-mi amintesc cât de mult am dormit așa, dar când m-am trezit, puteam vedea stelele. Aghanim nu era pe nicăieri.
În josul văii erau câteva lumini și se auzeau niște țipete, apoi am simțit o vibrație puternică și joasă, ca o explozie înăbușită. Ar fi trebuit să plec, dar, dintr-un motiv oarecare, am ales să rămân și să văd ce se întâmplă. Decizie greșită, prietene.
M-am mutat îndeaproape în curtea mănăstirii, urmărind cu atenție evenimentele care se desfășurau. Călugării erau adunați în trei grupuri de aproximativ cinci, poate șase persoane fiecare, iar Aghanim se afla în mijlocul triunghiului astfel format, aruncând spre ei fascicule de energie violet din vârful sceptrului. Lângă el, întinsă la pământ, era o adolescentă cu părul negru tuns scurt și îmbrăcată ca un băiat, dar cu siguranță o fată. Chiar dacă nu se mișca, se putea vedea că nu era moartă. Călugării se apropiau, cu pași mici, deturnând atacurile lui Aghanim cu un fel de scut energetic pe care nu îl mai văzusem vreodată.
Înțelegând că nu avea de ales, Aghanim făcu o piruetă trasând în jurul lui un cerc de foc, de aproximativ doi metri în diametru, își flutură mâinile, și totul deveni un zid de flăcări. Călugării făcură un pas înapoi, iar când focul s-a oprit, nici Aghanim și nici fata nu mai erau acolo.
Am simțit o bătaie pe umăr și i-am auzit vocea șoptindu-mi la ureche.
– Să mergem. Nu avem mult timp până ne găsesc.
– Unde să mergem?
– Nu unde, ci când. Scoate-ne de aici! Înapoi la timpul din care am plecat.
– Nu pot face asta cu voi doi. Doar câte unul o dată.
– De ce?
– Nu pot explica. Nu așa funcționează. Deci, pe cine ar trebui să iau primul? Tu sau fata?
Nu a răspuns imediat. Îl vedeam încruntat și rostind cuvinte pe care nu le puteam auzi.
– Pentru a călători în timp, trebuie să ai formă umană?
– Huh?
Și-a îndreptat sceptrul spre mine, a spus ceva ce nu am putut înțelege, iar o secundă mai târziu, m-am văzut transformat într-o gorilă.
– Ia fata, las-o acolo – e inconștientă, nu-ți face griji, apoi întoarce-te să mă iei și pe mine. Te voi face din nou om după ce termini.
Chestia nu mi-a plăcut deloc. Voiam să-i zdrobesc capul cu mâinile mele uriașe, dar trebuia să fiu de acord cu condițiile lui, dacă nu-mi plăcea să trăiesc tot restul vieții ca o maimuță.
–Hurrgghhh… am mormăit, apucând cu o singură mână fata care se simțea ușoară ca o pană și am pășit în nisipurile timpului. Dar, pentru că eram supărat de-a dreptul, am făcut o alegere greșită – m-am întors în timpul meu, în locul timpului lui Aghanim.
Am așezat fata cu grija pe iarbă. Mi-am făcut timp să o privesc mai bine. Avea șaisprezece ani, poate șaptesprezece, destul de slabă, cu părul negru. Respira superficial, pieptul abia ridicându-i-se. M-am gândit că ar trebui să o trezesc, cumva, dar mi-am dat seama că s-ar putea să se sperie văzând o gorilă de 250 de kilograme scuturând-o. Eu unul, m-aș speria, cu siguranță.
M-am întors în timp la Aghanim, l-am apucat și m-am întors în timpul lui. Evident, nu era nicio fată acolo. Chiar în acel moment mi-am dat seama de greșeala pe care am făcut-o cu Zelda. Vezi tu, plimbatul oamenilor prin timp este într-adevăr periculos. Pur și simplu îmi lăsam gândurile să se așeze, încercând să găsesc o modalitate de a pune lucrurile la loc, așa cum ar fi trebuit să fie, când Aghanim a început să strige la mine, întrebând de fată.
– Hurrrggghhh, aaarrghh… am răspuns.
– La naiba, te voi face la loc om, dar trebuie să știu ce s-a întâmplat cu fata. Unde este Zelda acum? A făcut semn cu mâna și a invocat o vrajă de revenire. Eu îmi făcusem între timp planul de scăpare.
– Nu știu, am lăsat-o chiar aici. Cu doar câteva secunde în urmă. Trebuie că s-a trezit și a plecat.
– Nu se poate trezi de sub vraja mea. Numai eu o pot face să vadă din nou lumina zilei. Unde este? Sau, ar trebui să spun mai bine… în ce timp este? Și-a ridicat mâna spre mine, foarte probabil să mai arunce o vrajă, doar că acum eram pregătit.
– Așteaptă aici. O s-o aduc înapoi într-o secundă! Am zis, și am plecat imediat înapoi în timpul meu. M-am simțit ușurat să scap de Aghanim, dar eram îngrijorat cu privire la fată. Mă trezisem cu Frumoasa Adormită în custodia mea și nu aveam nicio idee despre vraja care o ținea captivă. Dar, hei, și eu provin dintr-o familie de vrăjitori și vrăjitoare, nu? Așa că am luat fata în brațe și m-am îndreptat spre casa mamei mele.
– Păi, bine, măi băiatule… Ce avem aici? Știi, dacă îți place o fată, acesta nu este cel mai bun mod de a avansa în relație, m-a întâmpinat ea.
– Am nevoie de ajutorul tău, mamă.
A ascultat cu atenție toată povestea, dând din cap din când în când. A studiat-o pe fată cu meticulozitate, fluturând încet mâna deasupra feței ei, iar când a terminat, am putut vedea o teamă adâncă în ochii ei.
– Numele de Aghanim sună foarte malefic. Este faimos pentru vrăjile sale întunecate. Fata nu este în siguranță. Nu știu dacă altcineva poate anula vraja asta.
S-a dus în bibliotecă, de unde a revenit cu o carte veche și groasă pe care a început s-o studieze temeinic, până a găsit ceea ce căuta.
Mama a început imediat după aceea să aranjeze un decor elaborat pentru a executa incantația: o pentagramă cu lumânări în fiecare colț și sânge proaspăt de la un cocoș – tot tacâmul. O oră mai târziu, nimic. Fata încă dormea, fără nicio intenție să se trezească.
– Bănuiesc că trebuie să o duc înapoi la Aghanim. Nu văd altă opțiune.
– Așteaptă. Mai e ceva ce nu am încercat. Plecă, doar ca să se întoarcă puțin mai târziu împreună cu sora ei, Marietta. Apoi, au făcut ceva ce nici măcar nu știam că este posibil. S-au tăiat pe ele însele și pe fată pe podul palmelor cu un cuțit înmuiat într-o poțiune verde închis, au vărsat câteva picături de sânge de la fiecare într-un pahar și l-au amestecat cu niște sânge de la cocoșul ucis mai devreme. Amândouă au început o incantație pe care nu am mai auzit-o vreodată și, spre surprinderea mea, câteva minute mai târziu, fata a început să se miște, gemând. Apoi a deschis larg ochii, rostind cu o voce spartă:
– Tu… tu… și arătând cu degetul arătător spre mine. Tu… du-mă înapoi… sau eu… voi… unde sunt?
– Ești in siguranță. Tu cine ești?
– Eu sunt Zelda. Prințesa Zelda. Vocea ei părea fantomatică, ca venind dintr-o altă lume. Voi cine sunteți? Unde mă aflu?
– Eu sunt Clorthax. Ele sunt mama mea, Alpharetta, și mătușa mea, Marietta. Ești bine. Aghanim te-a răpit, dar te-am luat și te-am adus la mine acasă. Ești în siguranță.
– Nu, nu este, spuse mama. E încă sub efectul vrăjii. Doar am reușit să-i activăm spiritul ca să putem vorbi cu ea. Acesta este doar subconștientul ei pe care îl vezi, nu este ea cu adevărat. Și această stare nu poate dura prea mult, pentru că este dăunător pentru creierul ei.
– De ce te-a răpit Aghanim?
Zelda s-a uitat în oglinda din spatele meu, fără să răspundă.
– Du-mă înapoi. Determinarea din voce arăta o maturitate neașteptată pentru o copilă.
– Nu știe cine suntem și dacă poate avea încredere în noi. Indiferent care este motivul pentru care Aghanim o vrea, Zelda nu ne va spune. El este singurul care poate anula vraja. O s-o facem împreună. Marietta și cu mine, plecăm primele și așteptăm acolo. Apoi tu vii cu fata, cu un minut înainte să-l aduci pe Aghanim.
– Și? Vrei să ne luptăm cu Aghanim? am întrebat, neîncrezător.
– O, nu, nici vorbă. Este mult prea puternic. Legenda spune că au fost necesari șapte magi pentru a-l trimite în Tărâmul Întunecat. Vom aștepta ca el să anuleze vraja asupra Zeldei, tu îi vei distrage atenția, cumva, iar eu o voi lua pe Zelda de sub nasul lui. Marietta ne va acoperi, iar tu o vei lua pe mătușa ta cu tine.
Marietta, deși mai puternică decât mama mea în abilitățile ei de vrăjitorie, nu putea călători în timp. Este o trăsătură genetică pe care nu a moștenit-o de la Corbulo, tatăl ei.
Mama o apucă de mână pe Marietta, închise ochii și o clipă mai târziu, dispărură amândouă. Nu am întrebat-o niciodată pe mama ce ancoră folosea pentru a călători în timp Știu sigur că nu era nisipul. Poate era marea? Nu era cel mai bun moment pentru a fi distras, totuși. Am luat-o pe Zelda în brațe și am pășit și în nisipurile timpului.
Planurile sunt destul de ușor de conceput, dar îndeplinirea lor este cu totul altă mâncare de pește. Există foarte multe complicații legate de călătoria în timp și este atât de ușor să dai lucrurile peste cap. Ca acum. Știi, nu există un ceas care să îți arate cu precizie ora și minutul când călătorești înainte și înapoi. Am ajuns aproximativ la momentul potrivit. Eram deja acolo, ca o gorilă, „cerhhrrrtându-mă” cu Aghanim. L-am văzut pe vrăjitor transformând fiara înapoi în subsemnatul, și apoi pe mine dispărând. Cu siguranță nu știa că mama și Marietta erau pe acolo, pe undeva.
Am ieșit din tufișul unde mă ascundeam, strigându-l pe Aghanim. S-a întors spre mine, puțin surprins.
– Te-ai întors deja? Unde este fata? Ai adus-o?
– Zelda? Da, este aici. Vei anula vraja, acum, că e în siguranță? Acum era cel mai dificil moment al planului. Aveam un interval de timp foarte îngust pentru a-i distrage atenția, imediat după ce o trezea pe Zelda, în care Marietta să-l hipnotizeze pe Agnahim, iar mama mea să o salveze pe fată.
– Fata e în siguranță, într-adevăr, spuse vrăjitorul, întinzându-și sceptrul spre Zelda, doar pentru a-l îndrepta imediat spre mine, în timp ce invoca o vrajă. Asta n-o anticipasem. Numai că mama, urmărind totul cu atenție din ascunzătoarea ei, a făcut o bulă de înghețare a timpului în jurul lui Aghanim, permițându-mi să dispar. Aș fi putut alege orice moment în timp în care să merg, dar am făcut doar un mic salt în timp, vreo zece minute mai târziu.
Oh, băiete, ce am putut vedea! Chiar în fața ochilor mei, mama și mătușa luptau aprig împotriva lui Aghanim, iar Zelda se zvârcolea ca un șarpe pe iarbă, trezindu-se. Am ales să scot fata mai întâi din ecuație, așa că am tras-o ușor în spatele unei stânci și am sărit cu ea înapoi în timp, unde știam că Aghanim nu o mai putea găsi. Apoi m-am întors pe câmpul de luptă pentru a-mi ajuta familia. A fost o idee bună – chiar dacă Aghanim era într-adevăr foarte puternic, credeam că noi trei am fi fost de ajuns. La urma urmei, nu voiam să-l distrugem, ci doar să scăpăm. Dar, după cum stăteau lucrurile, nu numai că noi trei nu-l puteam birui, ci Aghanim chiar câștiga! Puteam vedea pe ecranul holografic al vrajometrului că energia mamei mele era aproape epuizată.
Atunci mi-a venit o idee năstrușnică. Am făcut un salt în timp înapoi cu un minut, așa că practic m-am clonat. Eram doi Clorthax, eu și cu mine. „Celălalt” și-a dat seama imediat ce se întâmplă, așa că a făcut și el un microsalt în timp. Sau eram tot eu, făcându-l prima dată? M-am trezit acum în trei exemplare.
Ochii lui Aghanim au devenit verzi-violet, uitându-se la mine/noi cu o surpriză absolută. Sunt sigur că nu și-a dat seama ce făcusem; cel mai probabil a crezut că este un fel de camuflare a adevăratului eu. Acel moment de incertitudine a fost tot ce avea nevoie mama mea. A sărit, luând-o în brațe pe Marietta din plonjon, s-a rostogolit împreună cu ea pe pământ, în spatele aceleiași stânci unde eu o așezasem pe Zelda și a făcut de acolo saltul în timp. Și eu/noi abia începeam să intrăm în nisipurile timpului, când am simțit o durere arzătoare în umărul drept. Am mai apucat să văd cu coada ochiului un alt eu căzând secerat sub fulgerul violet care țâșnise din sceptrul lui Aghanim. Brațul meu era complet înghețat, dar încă mai puteam să fac saltul temporal la Zelda. Din perspectiva ei trecuseră doar două-trei secunde, așa că doar m-a văzut cum dispar și reapar.
– Ești rănit, spuse ea. Lasă-mă să văd.
Mi-a rupt cămașa, dezvăluindu-mi umărul rănit. Arăta cu adevărat urât. Un jar verzui îmi ardea carnea, mărindu-se încet. Am scos fiola de licoare vindecătoare și i-am dat-o Zeldei. A desfăcut-o și a turnat-o toată pe rană. Pentru câteva clipe jarul verzui părea că se stinge, dar se reaprinse, continuând să-mi topească carnea. Eram pe ultima sută de metri. M-am întins, rezemându-mă de stâncă. Vedeam cum Zelda mă ține de mână, dar nu-i simțeam atingerea. Simțurile îmi erau toate amorțite și vederea începea să mi se încețoșeze.
– De ce te voia Aghanim?
– Eu sunt cea care i-a dat lovitura de grație. L-am aruncat în Tărâmul Întunecat împreună cu surorile mele. Nu știu cum a scăpat de acolo.
– Voi.. erați cei… șapte… magi? Abia mai respiram. Jarul verde îmi intrase deja adânc în piept.
Zelda nu răspunse, doar încuviință ușor din cap. Pe obraz i se scurgea o lacrimă. Durerea devenise insuportabilă, dar găseam alinare știind că voi fi izbăvit în curând.
Deodată m-am văzut materializându-mă din aer. Era unul dintre ceilalți „eu”, care făcuse nevătămat saltul în timp. S-a uitat spre mine (sau mai bine zis, m-am uitat la mine?), apoi la Zelda.
– Vino, zise el (eu?). Te voi duce înapoi acasă. O luă pe Zelda în brațe, îmi aruncă o privire lungă și-mi făcu cu ochiul, înainte de a păși în nisipurile timpului.
