Mirela privea succesiunea arborilor de pe bancheta din spate a unui autoturism Audi A3 care îi mâncase toate economiile, dar care aparţinea soţului ei. Nu-i mai văzuse de mai bine de cincisprezece ani, însă erau aceiaşi: copaci bătrâni şi răi, cu noaptea întreţesută printre crengi. Copaci imuni la suferinţa unei copile. În plus, cineva sau ceva se ascundea în coroanele lor. Avea impresia că ochii străini o urmăreau chiar atunci.
În clasa a cincea scrisese o compunere pentru ora de limba şi literatura română. Trebuia să caracterizeze un prieten. Compunerea începea cam aşa: Sburătorul are aripi lungi şi negre şi colţi ca nişte pumnale; când se repede din înaltul cerului, aerul plesneşte în jurul său ca un bici. Profesoara, o doamnă reţinută de cincizeci de ani pe nume Ema, cu păr cenuşiu tuns scurt şi ochelari cu rame franţuzeşti, o privise cu îngrijorare. Trebuia să discuţi despre un prieten adevărat, Mirela, Sburătorul nu este real! Dar ea ştia, în adâncul sufletului, că profesoara se înşela. Sburătorul era adevărat, trebuia să fie.
Profesoara îi făcuse un serviciu şi nu pomenise nimic despre compunere tatălui ei. Considerase, probabil, că pierderea recentă a mamei era de natură să îi dea complet viaţa peste cap unei copile de doisprezece ani. În plus, Mirela nu crea niciodată probleme, era o elevă silitoare şi retrasă care nu punea întrebări.
Tatăl ei o învăţase acest lucru în serile în care era binedispus: fetele cuminţi nu pun întrebări, ascultă şi se descurcă singure. Mirela îl privea stând aplecat deasupra mesei, lustruindu-şi cuţitele de vânătoare. Se prefăcea că nu reuşeşte să rezolve toate exerciţiile primite ca temă, cu speranţa ca el să se ofere să o ajute. Dar tatăl ei golea pahar după pahar de whisky şi îşi muşca buza de sus atunci când o spunea: fetele cuminţi ascultă şi nu cer niciodată ajutorul.
Cu toate acestea, Mirela se rugase de multe ori în tăcere ca cineva să o ajute. Încă de când îşi dăduse seama că mama ei nu era bine. Slăbise şi îi apăruseră vânătăi ciudate pe braţe. Aşa şi-o amintea cel mai des, zâmbind slab, cu ochii înfundaţi în orbite, prăbuşită într-un fotoliu care părea să se închidă în jurul ei. Apoi, se rugase întinsă pe podeaua cabanei din inima pădurii, tremurând, cu ochii în lacrimi. Se rugase copacilor, dar copacii erau bătrâni şi răi şi nu le păsa decât de ei înşişi. Se rugase Sburătorului, dar nici el nu venise. Până într-o noapte.
– Crezi că-l vom întâlni pe tatăl tău, Mirela?
Sabina se întoarse spre ea de pe scaunul pasagerului din faţă, întrerupându-i reveria. Avea chipul rotund ca o lună plină şi un clopoţel strălucitor prins de o şuviţă a părului ei blond platinat.
– Crezi că încă este acolo, pierdut în mijlocul pădurii?
Apoi râse uşor, dezvăluindu-şi dinţii albi, uniformi.
Mirela poate ar fi râs şi ea de absurditatea ideii dacă nu i-ar fi fost atât de rău. Parcă avea un toboşar ascuns în craniu care bubuia într-una, iar senzaţia de vomă i se cuibărise în gât. Nu ar fi trebuit să bea atât de mult, dar nu se putea abţine. Doar alcoolul reuşea să o menţină cumva pe linia de plutire. Privi în treacăt, la lumina ledurilor, oja crăpată de pe unghiile sale, brăţara din cauciuc roşu, decolorat, din jurul articulaţiei osoase. Una peste alta, era într-o stare jalnică.
– Nu cred, şopti cu greutate. Tata e dus de cincisprezece ani. Sabina rânji de parcă Mirela tocmai spusese ceva amuzant. Voiam doar să mai văd o dată pădurea. Să încerc să-mi aduc aminte.
Ionuţ, soţul Mirelei, pufni de pe scaunul şoferului. Nu agrease deloc acea excursie nocturnă. Cu câteva ore în urmă, la bar, fusese nevoită să îl implore să meargă în pădure împreună. El spusese că era doar o pierdere de timp. Ce rost avea să dezgroape morţii? Plus că, mai mult ca sigur, tatăl ei o părăsise şi trăia bine-mersi într-o altă ţară, recăsătorit şi fericit. Fără insistenţele Sabinei, ştia că nu l-ar fi convins. Conştientiza că ar trebui să îi fie recunoscătoare fetei, dar când îi privea faţa fără riduri, cu buzele perfect conturate, era mai degrabă tentată să o pocnească.
– Trebuia să rămânem la hotel, să ne pregătim pentru mâine, mormăi bărbatul, fără să privească măcar spre Mirela în oglinda retrovizoare. Nu vreau să avem, naibii, parte de surprize cu notarul.
Luă o curbă un pic cam brusc şi Mirela se trezi împinsă cu forţă în portieră. Bâjbâi după centură, dar renunţă. Capul părea gata să i se fractureaze în bucăţi.
– Las-o baltă, Ionuţ! Sabina scotoci într-un pachet, scoase o ţigară albastră, mentolată, o aprinse şi i-o plasă bărbatului între buze. O să fie bine, ce naiba? Vindeţi o casă veche, nu zburaţi în spaţiu.
Îi atinse uşor umărul cu două degete şi Ionuţ tresări. Apoi izbunci într-un râs prostesc, dar cumva fermecător, balansându-şi capul într-o parte şi în cealaltă, astfel încât nenorocitul de clopoţel să înceapă să ţiuie.
– Unii dintre noi par deja cu mintea în spaţiu, replică Ionuţ. Oricum, nu ştiu ce naiba căutăm acolo! Cabana aia nu mai există, am văzut pe GPS. O privi, în sfârşit, pe Mirela în oglindă pentru două fracţiuni de secundă. Dacă a existat vreodată.
Mirela urmări mâna lui dreaptă în care ţinea ţigara, în timp ce stânga era încleştată pe volan. Nu cu mult timp în urmă, Ionuţ decreta sus şi tare că ţigările mentolate sunt numai pentru piţipoance.
Sabina pescui o altă ţigară uşor mototolită din pachet şi i-o întinse. Mirela o acceptă fără comentarii. Suflă fumul în aerul răcoros al nopţii. Toboşarul din capul ei părea să fi luat o mică pauză, dar senzaţia de greaţă n-o părăsise. Era ciudat cu câtă dezinvoltură se discuta despre vânzarea casei în care copilărise. Revenirea în locurile natale o copleşea, pur şi simplu. Se simţea de parcă se afla la capătul unui pod, iar de pe celălalt mal o priveau fantomele trecutului.
Nu-şi aducea aminte cu claritate evenimentele acelei nopţi, dar unele amintiri se păstraseră. De exemplu, îşi amintea cabana trosnind, dezmembrată bucată cu bucată. Privise întinsă pe iarbă timp îndelungat cum limbile de foc acaparau bătrâna construcţie. Scândurile uscate se frângeau ca nişte oase. Doar pilonii groşi rămăseseră în picioare vreme îndelungată, chiar şi când suprafaţa lor devenise incandescentă. Din când în când, sticlele de băutură se spărgeau cu un pocnet sec şi fragmente roşii, strălucitoare, se ridicau în văzduh ca nişte licurici, zburând peste chipul ei însângerat. Dar acela era finalul, nu-i aşa?
Totul începuse cu o excursie nocturnă. Aşa numea tatăl ei ieşirile la sfârşit de săptămână, cele când rămâneau singuri în cabana pe care o administra. Excursii. Aceea nu era prima, dar avea să fie cea din urmă. Amintirile reveneau franjurate, ca o perdea alcătuită din fâşii de material. În neant stăteau suspendate benzi de diferite densităţi.
Alb. Îşi amintea că plângea dezbrăcată pe podeaua rece a cămăruței. Simţea sub degete crăpăturile din podeaua de lemn nefinisat. În jur, erau lumânări aprinse şi petalele unor flori scuturate. De pe pereţii cabanei, rafturile masive păreau să se prăbuşească asupra ei. Plângea, iar ura îi pulsa în piept ca o bucată încinsă de metal. Tatăl ei bea whisky cu gheaţă pe terasă, aprinzând ţigările una după cealaltă. Nu îi vedea decât ceafa mişcându-se înainte şi înapoi într-un norișor de fum alb.
Gri. Îşi amintea cum ţinea cuţitul în mână: un cuţit lat, cu lama inscripţionată şi neagră. Nu îşi putea vedea reflexia în ea. Mânerul lui o atrăgea ca un magnet, deşi era mare pentru mâna ei şi nu îl putea cuprinde cu uşurinţă. Lama era salvare. Mânerul era gri.
Negru. Îşi amintea că tatăl ei o văzuse înainte să reuşeacă să îşi taie venele. Strigătul său ca un grohăit sălbatic, durerea atunci când o prinsese de păr cu furie, picăturile de salivă care o stropeau atunci când ţipa, mirosul puternic de tutun. Fetele cuminţi ascultă, striga el stând gol în faţa ei, cu burta aproape răsfrântă peste bărbăţie. Întuneric. Apoi explozie de simţuri. Rafturi care cădeau unele peste altele şi stropi de lumină zburând în jur ca nişte schije. Încerca să fugă. Cabana vibra în ritmul propriei sale respiraţii. Tatăl ei o urmărea şi aproape că putea să audă cum călca peste sticla spartă, peste lumânările răsturnate. Era afară, prăbuşită, cu mâinile întinse în faţa ei. O prezenţă se desfăşura din înaltul arborilor. Vedea aripi, aripi pretutindeni. Picături de sânge aterizau pe pământul negru. Nu era sângele ei.
Mirela aproape reuşise să păşească prin cortina amintirilor atunci când Audi-ul frână brusc şi forţa de inerţie o împinse violent în bancheta din faţă. Maşina scrâşni puternic, de parcă nişte angrenaje se frângeau în bucăţi. Apoi tăcerea învălui totul. Mirela încercă să se dezmeticească. Simţi o durere ascuţită la nivelul nasului şi imediat se gândi cu groază ce-avea să zică soţul ei dacă păta tapiţeria maşinii.
– Fratee! Ai văzut, Sabina? Ai văzut umbra care a trecut prin… Ionuţ se întrerupse când o auzi pe Mirela icnind în spate. Nu, nu, nu! Să nu-mi vomiţi în maşină! Să nu îndrazneşti!
Deschise fulgerător portiera şi ieşi din autoturism, dar inevitabilul se produsese.
Două minute mai târziu, Mirela stătea în patru labe, murdărindu-şi blugii în genunchi de verdele ierbii. Îşi simţea bărbia mânjită de vomă şi de sângele care îi cursese din rana de la nas. Sabina îi zâmbea strâmb, întinzându-i un şerveţel umed, fără să se apropie prea mult. Ionuţ părea că mai avea puţin şi dădea în clocot.
– Fantastic! Îmi împuţi toată maşina. Vreau să cureţi, Mirela, vorbesc foarte serios! Începu să se plimbe nervos de colo-colo, în lumina farurilor. Şi îţi interzic să mai bei! Mâine, la notar, te vreau trează. Făcu un gest care indica nebunia. Torni în tine până nu mai poţi şi ne mai şi târăşti pe coclauri, ca să întâlnim fantoma lui taică-tu’.
– Tatăl ei este dus, interveni Sabina, tonul ei implicând că era plecat să cumpere pâine. Nu te mai enerva, Ionuţ, totul este în regulă. Încercă să îl prindă de mână, dar bărbatul se feri.
Mirela îi privea şi simţea cum se coagula în ea furia. Palma stângă i se afunda în pământul moale. Stătea într-o poziţie incomodă, cu corpul aplecat în faţă, dar cu gâtul flexat în sus pentru a-i putea urmări. Soţul ei purta un tricou negru, mulat peste abdomenul umflat. Din profil, îi putea distinge ceafa masivă, maxilarul încleştat, părul rărit, dar pe care el şi-l aranja în fiecare dimineaţă cu multă atenţie. Nu mai părea să fie bărbatul cu care se căsătorise. Se obişnuise să fie dependentă de el, dar situaţia asta trebuia să se termine. Nu avea nevoie de nimeni! Se ridică în picioare.
– Ştiţi ce? Nu merg mâine nicăieri. Trase aer în piept şi ridică vocea. Nu vând nimic. În casa aia a murit mama, iar acum va fi casa mea. Nu am nevoie de voi doi să mă ţineţi de mână.
Ştia că vocea îi tremură violent, dar nu îi păsa. O spusese şi cu asta basta!
Sabina încremeni în mijlocul unei fraze banale. Rămase cu gura uşor întredeschisă şi privirea îi zbură către Ionuţ.
– Ce-ai zis? Tu îţi baţi joc de mine? O s-o vinzi! Îţi jur pe ce vrei tu că o s-o vinzi!
Se apropie ameninţător, cu pumnul strâns. Mirela îşi imagină deja lovitura, dar Sabina se interpuse între ei.
– De ce să o vând, ca să cheltui tu banii pe maşini şi târfe? O privi pe Sabina în ochi. Tu cine dracu’ eşti, până la urmă? Te tot ţii după noi de parcă ai fi soră-sa. Rânji către Ionuţ. I-ai pus-o, nu-i aşa? Simţea cum sângele i se aduna în gură şi tot maxilarul îi ardea.
Se aştepta ca Sabina să izbucnească iar într-unul dintre accesele ei stupide de râs. Să nege totul cu dezinvoltură, însă figura ei deveni gravă dintr-o dată. Ochii i se ascuţiră ca două lame metalice. Nimic nu mai era inocent în aspectul ei. Parcă şi părul i se electrizase. O apucă pe Mirela de braţ.
– Uite ce este…
Nu mai apucă să termine. Mirela se eliberă şi o lovi furios peste faţă. Clopoţelul sună zglobiu, în timp ce capul Sabinei fu smucit într-o parte. Constată cu satisfacţie că una dintre unghiile ei îi lăsase fetei o dungă roşie pe obraz. Apoi veni adevărata lovitură. I se păru că un tren o loveşte din lateral. Talpa lui Ionuţ o izbise în torace. Mirela se trezi aruncată violent, se aplecă în aer şi se rostogoli pe iarba udă. În cădere, umărul ei stâng răzui scoarţa unui copac. Lumea încremenise din nou.
Stătea întinsă pe spate şi privea cerul. Poate avea doar doisprezece ani. Poate îi trosniseră două coaste şi ţipa de durere. Poate trosniseră doar bârnele unei cabane cu mult timp în urmă, sau poate erau oasele tatălui ei, în timp ce întunericul îl înghițea. Cerul era plin de stele, le putea vedea printre crengile copacilor bătrâni şi răi. Cerul era plin de stele şi bucăţi mari din el se prăvăleau peste ea când îşi amintea. Începu să râdă sacadat. Râsul îi provoca durere. Până la urmă, Ema, profesoara ei din clasa a cincea, avea dreptate.
– Trebuia să discuţi despre un prieten adevărat, se auzi strigând, dar vocea îi era îngroşată şi stropi de sânge săreau din jurul colţilor ei ca nişte pumnale.
Se ridică înfiorător de repede. Pe drumul pustiu, nu se vedea nicio maşină, doar arbori muţi în lumina farurilor. Erau singuri. Ionuţ făcu un pas în spate. Surpriza se întipărea pe figura sa. Mirela putea să îşi imagineze ce vedeau cei doi. Aripi negre, aripi pretutindeni.
– Sburătorul, zise Mirela, ca pentru a-i face să înţeleagă. Sburătorul nu este real!
Îi vedea altfel, două siluete palide, îngrozite. Le simţea tensiunea. Le putea vedea inimile pompând sânge roşu, vâscos, prin artere. Rămaseră aşa câteva zeci de secunde până când încercară să o ia la fugă. Mare greşeală! Clopoţelul din părul fetei sună ca un cristal. Când Sburătorul se repezi asupra lor, aerul plesni în jurul său ca un bici.
