Dinu se trezi brusc, ca scuturat dintr-un vis urât. Sub el, masa era tare ca piatra. Capul îi pulsa, de parcă cineva i-ar fi strâns creierul într-o menghină. Dinu încercă să deschidă ochii și tot ce văzu fu o pâclă gri-verde, ca un abur.
Încercă să se miște, dar ceva îl ținea strâns. Înțelese cu groază că fusese legat — frânghii groase îi mușcau din carnea pieptului. Deschise gura să strige, dar gâtul îi era uscat. Scoase doar un sunet subțire, jalnic, ca un croncănit de cioară. Efortul îl epuiză; o mână de gheață-i răsuci stomacul și-i trimise un val de greață până-n gât.
Locul se învârtea nebunește, ca un carusel stricat, și tot ce reuși să facă fu să închidă ochii, să lase valul să treacă. Începu să tragă de funiile care-l țineau prins. Cu fiecare sforțare, frânghia îi mușca pielea, dar nu conta. Trebuia să scape. Își eliberă o mână, apoi alta. Se ridică, șovăind, în șezut, cu senzația aia groaznică de mahmureală ca după o noapte de beție.
Încă nu știa unde e și de ce. Nu mai conta. „Fugi”, zise o voce în capul lui, pe un ton tăios. Când coborî de pe masă, aproape-și pierdu echilibrul și fu nevoit să se apuce de marginea ei ca să nu cadă. Aerul era înghețat. Mirosea a antiseptic și a sudoare.
Se apropie de masa de lângă el și o atinse. Mâna lui dădu de o haină, de un corp. Era unul din plutonul său. Îl scutură, fără să obțină vreo reacție. Îi dădu o palmă, însă individul rămase la fel de inert. Vederea i se limpezi treptat, iar ce văzu îl îngrozi: sute de soldați, înșirați pe mese precum cadavrele într-o morgă. Oameni ca el, tăcuți, legați, adormiți.
Dincolo de ușa metalică se auziră zgomote de pași. Ușa se izbi de perete și intrară un grup de soldați și câteva figuri în halate albe, ca niște fantome. Comandantul cazărmii era cu ei. Ochii lui, înfundați în cap, se roteau haotic.
– Nava vine la patru. Fiecare corp să fie pregătit de transport, zise cu glas tăios.
Epureanu întinse brațul spre savanți și adăugă, amenințător:
– Operațiunea specială e tot ce contează. E șansa noastră să câștigam războiul și să refacem civilizația. Să n-o dați în bară!
Apoi se întoarse spre soldat, tonul coborându-i ca un suspin:
– Rămâi și supraveghează-i. Îmi raportezi direct orice problemă apare. Clar?
Soldatul nu zise nimic, dar călcâiele cizmelor se lipiră cu un sunet scurt, sec.
*
Lămpile de pe tavan aruncau o lumină albă și rece asupra trupurilor inerte aliniate pe mese ca niște păpuși. Dinu, pitit într-un colț îndepărtat, la adăpostul umbrei, își mușcă buza să-și stăpânească respirația, până când auzi ușa laboratorului scârțâind și comandantul, însoțit de soldați, părăsi salonul.
Savanții se apropiară de mese, făcându-și de lucru printre trupuri într-o liniște apăsătoare. Dinu se făcu și mai mic, simțind cum pulsul i se zbătea în tâmple. În momentul în care atenția savanților fu absorbită complet de pregătirile lor, se strecură afară din salon, alunecând ca o șopârlă pe podeaua rece. Se ghemui în spatele unei stive de lăzi, învăluit de umbrele lungi ale asfințitului. Când auzi pași pe pietriș, trase prelata ce acoperea stiva și se strecură dedesubt. Rămase nemișcat, cu gâtul uscat de sete și stomacul zbătându-i-se de foame ca un animal prins în capcană, până ce întunericul se așternu de-a binelea peste cazarmă.
Din întuneric, văzu șirul de motociclete aliniate. Metal și cauciuc, gata să muște din noapte, ca niște animale de pradă, adormite, dar sălbatice.
„Uite călăreții lui Epureanu”, gândi, iar imaginea soldaților cu cizmele murdare și fețe încruntate îi apăru în minte. Făcu un pas spre ele, tentat să pună mâna pe unul dintre ghidoane. Apoi un gând îl trezi la realitate. Insula era o cușcă. Unde să plece cu o motocicletă? N-ar fi ajuns decât la marginea apei. „Trebuie să găsesc întâi ceva de pus în gură”, gândi el.
Se ridică și fugi, ca un iepure speriat, spre dormitor, gândindu-se la cantina din sala alăturată. Ușa scârțâi și patru siluete intrară, umplând încăperea cu mirosul de tutun. Se aruncă sub un pat, lipindu-se de podeaua rece, cu genunchii la piept și respirația oprită.
Se auzi o voce tremurândă, aproape șoptită:
– Îngrozitor ce li se întâmplă acestor oameni.
Un altul, cu o voce tăioasă, se răsti:
– Ești nebun? Sandule, taci naibii din gură, că ne bagi pe toți în rahat!
– Dar… încercă Sandu.
– Eu plec de-aici! explodă a doua voce iritată. Ți s-a urât cu viața, nu?
– Are dreptate, Remus, interveni un al treilea, vocea lui joasă părea plină de groază. Ți-e bine, nu? Ai mâncare, ai un pat cald? Atunci taci! Eu nu vreau să ajung pe o masă. Sau transmigrant. Mai bine mort.
– Asta-i! Noi ne batem cu dușmanul și el creează alții? insistă Sandu, râzând amar. Omul e nebun!
– Și tu abia acum ți-ai dat seama? chicoti al patrulea. Stai cuminte, nu te da deștept. Bucură-te că mai respiri.
Lipit de podea, Dinu își șterse sudoarea de pe frunte, gândindu-se la cuvintele enigmatice rostite de soldați.
*
„Nu-i ziua mea norocoasă”, gândi Dinu când auzi pași lângă ușa biroului. Când lumina se aprinse, sări în picioare ca o pisică. Mâinile lui găsiră un gât și strânseră. Un pocnet surd răsună când pumnul lui izbi fața intrusului. Apoi veni un alt pumn. Corpul se duse în spate, izbi peretele cu un zgomot sec, apoi căzu pe dușumea. Dinu trase aer în piept și privirea îi alunecă spre chipul bărbatului inconștient. Sângele-i îngheță când îl recunoscu pe comandantul Epureanu.
Inima-i urcă în gât, bătând alarmată. Dacă-l prindeau… avea să se termine urât de tot. Trebuia să plece. Urgent!
Dar atunci văzu dosarele. Un teanc ordonat, etichetat cu scris gros, cu cerneală roșie. SUBIECT și un număr. Se apropie de masă. Își plimbă degetele peste hârtii. Foaie după foaie. Și apoi, așa cum bănuise, îl găsi și pe al lui.
Îl deschise și găsi fotografia. Fetița zâmbea în ea, fără dinți, mică și perfectă. Câteva scrisori de la cumnatul lui — le recunoscu după scrisul, stângaci și strâmb. Se aplecă peste paginile îngălbenite, uitând de tot ce era în jur. Uitând de pericol, de comandant.
Un foșnet abia auzit îl avertiză. Comandantul se ridicase și se apropia cu un cuțit în mână. Lama străluci sinistru când coborî spre spatele lui Dinu, însă acesta tresări și se feri, răsturnând cu zgomot un scaun. Lama se înfipse în lemnul mesei, acolo unde fusese capul lui Dinu mai devreme.
Epureanu îl smulse, apoi începu să-l fluture prin fața lui, cu o privire plină de ură.
– Te știu, șopti el. Tu ești Dinu, Dinu Marga. Tipul ăla ce nu și-a cunoscut fetița. Cumnatul tău olog ți-a trimis o mulțime de scrisori. O să-i caut și-o să-i transfer și pe ei în roboți. O să fiți o familie fericită!
Privirea lui Dinu se întunecă. Un văl de furie îi coborî peste ochi, mâna lui prinse încheietura mâinii ce ținea cuțitul și o strânse până se albi. Dar comandantul, deși era un slăbănog, luptă cu o forță nefirească, smulgându-se din încleștare și lovind din nou, cu un rânjet larg. Dinu pară, devie lama, iar cuțitul alunecă și tăie obrazul lui Epureanu. Sângele țâșni ca un izvor roșu, stropindu-l pe Dinu. Un urlet sălbatic umplu camera, iar Dinu lansă fără ezitare un pumn în tâmpla comandantului, trimițându-l într-un somn întunecat.
Apucă dosarul, îl vârî la piept, în cămașa descheiată, apoi ieși din birou fără să se uite înapoi. Trebuia să găsească un mod de a părăsi insula înainte ca toată cazarma să înceapă să-l caute.
*
Dezertarea era o crimă. În vremuri normale, te împușcau pentru mai puțin. Dar ce mai avea sens acum? Nimic, de când lumea se prăbușise în cenușă și tăcere. Dinu auzise zvonurile. Piloții povesteau, la un pahar, seara, despre orașe dispărute, despre oameni care se ascundeau în gropi și despre cei morți și neîngropați. Nu mai existau autorități. Nu mai rămăseseră decât haosul și frica.
Poate de aceea Epureanu o luase razna. Își construia o armată din metal, din trupuri și suflete furate, iar Dinu nu voia să fie parte din ea.
Noaptea era groasă ca smoala când se furișă în depozitul de pe țărm. Găsi o barcă mică, gonflabilă, ce părea întreagă. O târî pe nisip, apoi se întoarse după vâsle și atunci îl văzu: un motor mic, pentru barcă de pescuit. Îl ridică pe umăr, simțindu-i greutatea ca pe o promisiune.
Vâsli o vreme, până simți că mâinile-i ardeau și spatele-i trosnea. Țărmul dispăruse în întuneric. Atunci porni motorul. Scotoci în raniță după busolă și ținu nordul până când motorul începu să tușească bolnav. Când acesta se opri, rămas fără combustibil, îl aruncă în apă.
Apucă vâslele din nou și trase din greu până soarele se ridică pe cer. Prima zi fu un coșmar. Se uita mereu peste umăr, așteptând să vadă nava comandantului chiar în spatele lui. Epureanu, însă, nu se arăta. Poate-l căuta încă pe insulă, sau în altă direcție.
Celelalte zile se scurseră ca nisipul printre degete. Fără mâncare și fără apă, doar cu imaginea Alinei în minte, cu zâmbetul și ochii ei. Gândurile îl sfâșiau. Și lumea; lumea se destrăma în jurul lui.
*
Ceva-i forță buzele, apoi un lichid acru îi invadă gura. Părea ceai, dar reacția-i fu instantanee: mâna dreaptă se smuci în sus, spre gură, din instinct. În același timp, se ridică în șezut, scuipând cu zgomot. Lichidul maroniu i se prelinse pe piept, lăsând urme lipicioase.
Bătrâna se retrăsese până ce se lipi cu spatele de peretele de piatră. Era slabă, cu părul alb, nepieptănat, atârnând în șuvițe murdare. Rochia de postav îi cădea ponosită pe umerii înguști. Ținea strâns la piept o sticlă și tremura.
Dinu clipi des. Încăperea în care se afla era o peșteră sau o grotă. Pereții umezi străluceau slab sub lumina unui foc mic, tremurător. Mirosea a mucegai, a ars și a gunoi. Lângă foc, un pat improvizat din scânduri sprijinite pe pietre era acoperit cu câteva haine și pături vechi. Un altul, ce avea doar un strat de frunze uscate fusese făcut direct pe pământ. Într-un colț, se zăreau câteva cutii goale de conserve ruginite, oale îndoite și două jumătăți de bidon din plastic, pline cu apă.
Înghiți în sec, dregându-și gâtul uscat, și întrebă:
– Cine ești? Cum… cum am ajuns aici?
Lumina fu obturată de umbra care acoperea intrarea în grotă. O voce obosită se auzi:
– O cheamă Voica. Și eu sunt fiul ei, Gelu. Te-am găsit pe mal, printre stânci. Erai mai mult mort decât viu.
Bărbatul se apropie. Era înalt, slab, cu barba crescută neîngrijit, iar hainele atârnau pe el, rupte. Ținea în mână o undiță improvizată dintr-un băț lung, iar pe umăr avea o plasă în care zornăiau doi pești.
Dinu își duse mâinile la piept, căutând dosarul. Fotografia, scrisorile dispăruse împreună cu cămașa.
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Gelu scotoci printre păturile de pe patul alăturat și-i întinse o agendă neagră, uzată.
– M-am gândit că-s importante pentru tine. Le-am uscat și le-am pus între foile astea.
Dinu luă agenda cu mâinile tremurânde. O răsfoi și rămase cu ochii câteva secunde pe fotografia Alinei, apoi o strânse la piept, răsuflând ușurat.
*
Mai dormise pe pământul rece, cu ocazia raidurilor de război, dar niciodată într-o peșteră. Acest cavou de piatră îi înțepenise oasele, de parcă ar fi stat nemișcat o eternitate. Se ridică gemând, cu mușchii protestând, și ieși aruncând un „bună dimineața” răgușit spre bătrâna ghemuită lângă foc. Afară îl întâmpină Gelu, silueta lui profilându-se pe cerul plumburiu.
– Cum ajung la stâncile unde m-ai găsit? întrebă Dinu. Vreau să văd ce-a mai rămas din barcă.
Gelu ridică mâna dreaptă, arătând un punct pierdut în ceață, apoi tuși, dregându-și glasul.
– Fii cu ochii în patru, mormăi el, noaptea trecută s-au auzit explozii dincolo de deal. Se pare că cineva s-a aciuat în vechea garnizoană.
Un junghi rece îi străpunse pieptul lui Dinu, iar imaginea lui Epureanu și a nebuniei lui îi apăru în minte. Îi întoarse spatele lui Gelu și porni de-a lungul țărmului, cu pași molcomi pe nisipul umed.
Curând, ajunse la locul naufragiului — ranița zăcea în apă, iar barca, răvășită de colții stâncilor, era nefolositoare. Scoase lucrurile, întinzându-le pe pietrele calde la uscat, apoi se prăbuși pe spate sub umbra unei stânci, lăsându-se furat de un vârtej de gânduri. Somnul îl cuprinse în scurt timp.
Un zgomot înfundat, cu un ritm familiar, îl smulse din vis: rafale de mitralieră, un ecou al morții. Sări în picioare, cu inima bătându-i ca o tobă de război, și-și adună grăbit lucrurile risipite. Se îndreptă spre peșteră, unde-i lăsase pe salvatori, dar abia parcurse jumătate din drum, când un fum negru se ridică deasupra locului ca un spectru. Se ghemui după o stâncă și văzu o hoardă de soldați părăsind peștera. Atunci se auzi un scrâșnet mecanic, ca un megafon ce-și căuta frecvența. Țârâituri, pocnete, șuierături scurte, apoi vocea. Vocea lui Epureanu.
– Dinu Marga…
Se făcu liniște. Parcă și valurile se spărgeau în surdină de țărm.
– Cred că ești pe aici pe undeva, ți-am găsit uniforma în peșteră. Poate că asculți. Și de aceea îți vorbesc.
Un râs scurt, spart, se auzi în fundal, microfonul îl făcu să sune ca un acces de tuse.
– Am aflat unde locuiește cumnatul tău, ologul. Am trimis deja Călăreții. Când îi vor găsi, pe el și pe fii-ta, o să-i smulgă din ascunzătoare ca pe niște șobolani.
O pauză. Un scârțâit în megafon, apoi vocea coborî, grea, înveninată.
– Și pe tine te voi găsi. Și când te voi prinde, o să-ți întorc favorul.
Respirația lui Epureanu răsună amplificată, umedă, animalică.
– Am să te tai de mii de ori. Lent. Bucată cu bucată. Abia când vei plânge ca un câine, rugându-mă să te cruț, când vei implora milă, atunci poate… atunci îți voi da darul transmigrării. Dar nu vei fi liber. Nu! Vei fi sclavul meu. Tu și bastarda ta.
Megafonul se opri cu un scârțâit. Tăcerea care urmă fu mai grea decât cuvintele. Dinu rămase nemișcat, cu pumnii strânși și privirea pierdută în fumul ce se ridica din peșteră.
Pe malul falezei, doi roboți transmigraţi, uriași, păzeau câmpul, iar la picioarele lor erau oprite câteva blindate. Furia îi întunecă privirea, pulsându-i în tâmple. Cu toată turbarea ce-l apucase, în mintea lui știa că nu se putea împotrivi unei asemenea forțe. În adâncul sufletului, spera ca Voica și Gelu să-și fi găsit un ascunziș. Dar știa c-ar fi fost o minune.
Așteptă până ce seara se așternu rece peste lume, și se furișă tiptil, fiecare pas fiind un pariu cu moartea. Era conștient că putea păși într-o capcană. Nu avansă prea mult, văzu cadavrele de departe. Bătrâna zăcea peste focul stins, trupul ei era zdrobit de gloanțe, iar Gelu căzuse lângă patul de scânduri. Strângea încă o suliță improvizată în mână.
*
Dinu se ridică din adăpostul improvizat, împingând grămada de zdrențe care-i ținuseră loc de pat și scoase cartonul ce astupa geamul spart, respirând aerul rece al dimineții. Aruncă o privire spre cerul senin.
Se apropie de țeava de calorifer ce atârna pe perete, scoțând dopul improvizat. O apă gălbuie, plină de impurități, se adună în găleata de plastic. Nemulțumit, dar conștient că văzuse și mai rău, se apucă de treabă. Cu migală, filtră apa prin nisip, obținând un lichid aproape cristalin. O înghiți, acceptând gustul ușor sălciu. Umplu plosca militară după care o aruncă în rucsacul uzat.
Adună, îndesând acolo sacul de dormit, lanterna și binoclul. Luă un măr zbârcit din buzunar, îl curăță de praf cu palmele aspre apoi mușcă din el cu poftă. Își aruncă rucsacul pe umeri, apucă arma cu mâna dreaptă și ieși dintre ruine. Rămase câteva clipe cu ochii ațintiți în zare. Nu se simțea miros de ploaie și nici nori nu erau. Putea merge fără să-i fie frică de vreo ploaie acidă. Porni la drum, n-avea timp de pierdut.
Făcu stânga pe ceea ce fusese cândva un bulevard. Ochii lui se plimbară peste carcasele mașinilor arse, odinioară simboluri ale bogăției. Acum, zăceau ca niște morminte de metal printre ruinele orașului.
Un zgomot îl făcu să tresară. Se strecură iute în spatele unei caroserii ruginite, strângând cu putere arma. O verifică rapid, asigurându-se că era încărcată. Își iți capul, precaut, de lângă portbagajul mașinii, scrutând împrejurimile. Liniște. Doar o bucată de tablă ruginită se izbea de perete, purtată de vânt.
Benzinăria era pustie, rafturile odinioară pline cu marfă erau acum răsturnate și prăfuite. Dinu păși printre ele, cercetând cu atenție resturile de pe jos. Nimic de folos. Cu vârful armei, împinse o fâșie de plastic ce acoperea o vitrină, apoi ocoli un scaun cu picioarele rupte care-i stătea în cale. Casa de marcat era răsturnată și goală. Niciun ban, nu că ar mai fi avut vreo valoare în vremurile astea. Trase de ușile dulapurilor de sub tejghea — goale și ele. Vitrina frigorifică la fel, doar că începuse să ruginească. Găsi un automat de sucuri, dar și acesta era spart și gol. Ușa care dădea spre magazie era întredeschisă; o împinse ușor și așteptă. Ultima oară când făcuse o asemenea ispravă, un stol de păsări ieșiseră buluc pe ușă, speriindu-l de moarte. Aprinse lanterna și, cercetând încăperea, observă că totul era răvășit, la fel ca în magazin. Ridică un dulap ce-i stătea în cale și auzi un zgomot. Ceva căzuse pe gresie cu un clinchet sec. Raza lanternei dezvălui o conservă lunguiață de ton în sos de roșii. Dinu o luă cu mâna tremurândă, în timp ce gura începu să-i saliveze. Bucuros de descoperire, ieși din cameră și ochii îi căzură pe o un obiect roz, care se ivea din spatele casei de marcat.
Era o jucărie de pluș — un iepuraș cu urechi lungi și îndoite. Doi dinți albi îi ieșeau din gura deschisă într-un zâmbet tâmp.
O lacrimă fierbinte îi apăru în ochi, lunecându-i pe obraz. Se lăsă jos sprijinit de perete și căută cu înfrigurare în rucsac. Scoase o pungă de plastic în care era înfășurată o agendă. Îi răsfoi filele și se opri la o fotografie veche. O fetiță zâmbitoare, ce strângea la piept un iepuraș identic, îi zâmbea fâstâcită. Duse fotografia la gură, apoi la frunte, lăsând capul în jos, răvășit de lacrimi.
Era fiica lui, Alina. Nici nu apucase să o țină în brațe după naștere. Războiul îl smulse de lângă ai lui, aruncându-l în infernul luptelor și apoi ținându-l captiv pe o insulă uitată de lume.
Calculă în gând, poate a mia oară, câți ani trecuseră de când superiorii lui decretaseră Legea Marțială. Opt, zece, nu era sigur, dar nu încetase nici măcar o zi să se gândească la familie.
*
Seara îl prinse pe drum, așa că începu să-și caute un adăpost. Înaintea lui, o șosea șerpuitoare, ce ocolea dealurile, se înfigea într-un mic orășel. La marginea acestuia, pe vârful unui deal, se vedea un turn de apă. Era printre puținele clădiri ce rămăseseră neatinse după război. Din spatele unui perete, cercetă câteva minute împrejurimile. Ajunse lângă turn și urcă treptele spre balustradă. Apăsă pe clanța ușii, spre interiorul turnului, sperând să nu fie blocată, iar, spre ușurarea lui, aceasta cedă și se deschise. Un loc perfect de dormit: uscat, acoperit și sigur.
Mâncă încet conserva găsită, apoi se lungi în sacul de dormit, gândindu-se la traseul de a doua zi.
Deodată, auzi zgomote metalice, apoi trepidații puternice ajunseră până la el. Ceva se lovea de fundația turnului.
Dinu ieși precaut, știind ce-o să vadă. Un tremur străbătea peretele atunci când titanul metalic se lovea de el. Plăcile de fier, îmbinate cu nituri masive, sclipeau slab în lumina difuză. Brațele erau butucănoase și se terminau cu clești ce păreau gata să strângă sau să sfâșie. Picioarele robuste, sprijinite pe tălpi din oțel, își transmiteau forța brutală în peretele clădirii.
Un glas metalic, ce zgâria timpanele, spunea încontinuu aceleași cuvinte: „De ce? Unde sunt? Lăsați-mă să ies!”
Mișcările colosului erau acompaniate de scrâșnetul articulațiilor rigide. Jaluzelele de tablă de la încheieturi se mișcau ritmic. Ochii, două lentile strălucitoare, ce semănau cu obiectivele unui aparat de filmat, se roteau neîncetat, părând să scaneze perimetrul. Fața metalică a robotului rămânea o mască impenetrabilă, lipsită de expresie. Dar Dinu știa că această carcasă metalică ascundea o minte umană, secondată de una complexă, ce folosea o mulțime de coduri și algoritmi necunoscuți, pentru ca simbioza să funcționeze. La început se mirase, în sinea lui, de măreția acestei tehnologii. Fusese visul a mii de oameni cu handicap, speranța bolnavilor incurabili și a bătrânilor. Însă fusese un vis negru, un coșmar. Când conștiința umană e prinsă într-o cutie metalică ce-i limitează existența, ea clachează, se dereglează: așa au ajuns roboții cu minți umane să distrugă lumea.
Acum, după război și după atâtea grozăvii trăite, Dinu știa că transmigrarea conștiinței fusese una dintre cele mai mari greșeli pe care omenirea le făcuse, de la bomba nucleară încoace.
Îl urmări cu milă, până când robotul reuși să se răsucească îndeajuns încât să pășească pe lângă clădire. Mașinăria porni mai departe, mișcându-și haotic mâinile, apoi dispăru în întuneric. Dinu rămase cu ochii pironiți în urma lui. Scutură amărât din cap, cu gândul la suferința ce-o îndurau acele suflete. Se întoarse și se duse la culcare.
*
Se lipi de stâncă și privi. Motocicletele coborau în viteză pe drum, ridicând nori de praf. Fiecare avea faruri vopsite cu roșu, ca niște ochi aprinși. Pe pieptul motocicliștilor atârnau veste zdrențuite, dar sub ele se mai vedeau încă bucăți din uniformele armatei.
„Călăreții lui Epureanu”, gândi Dinu, și un junghi îi străbătu stomacul.
Scoase cuiul unei grenade și o așeză în drum, peste ea puse un lemn, apoi se fofilă prin desișul de pe margine, îndepărtându-se rapid.
Nici nu se sinchisi să privească înapoi după ce auzi explozia motocicletei. Abandonă rucsacul și o rupse la fugă. Drumul se zărea undeva la dreapta, dar instinctul îl îndemnă spre stânga, spre adăpostul desișului. O rafală de mitralieră sfâșie aerul deasupra capului său, făcându-l să se arunce la pământ. O serie de zgomote înfundate răsunară în spate, un călăreț pornise în urmărirea lui.
„Comandantul vrea prizonieri vii!” gândi el, simțind adrenalina pompându-i prin vene. Cu inima bubuind în piept, alergă prin desișul de pe marginea șoselei, deși ramurile-i zgâriau hainele și pielea. Gâfâind, căută un loc unde să se ascundă, un adăpost temporar de unde să poată evalua situația.
Motocicleta se apropia; huruitul motorului acoperea totul. Dinu observă o groapă în șanțul drumului și se strecură înăuntru, ghemuindu-se. Respirația i se tăie, frica și adrenalina amestecându-se într-un cocktail exploziv. Trase pistolul de la brâu, verificând încărcătorul cu mâinile tremurânde. Când motociclistul se opri, îi trimise doi plumbi în piept, aruncându-l pe caldarâm.
Ieși din ascunziș. Nu mai avea timp de pierdut. Sări pe motocicletă, gata să accelereze, când o durere ascuțită îl străpunse în spate. O senzație de căldură i se răspândi între coaste, urmată de o arsură sâcâitoare. Mâna stângă îi amorți instantaneu. Ignorând durerea, ambală motocicleta și plecă în trombă, urmărit de zgomotele armelor celor câțiva călăreți ce mai rămăseseră în viață. Nu se opri decât după câțiva kilometri, când amețeala provocată de pierderea de sânge îl făcu să renunțe la fugă.
Coborî de pe motocicletă cu greu, simțind cum puterile îl părăseau. Tricoul și pantalonii îi erau înmuiați în sânge pe partea stângă. Norocul îl salvase. Dacă glonțul l-ar fi lovit cu câțiva centimetri mai sus, i-ar fi fost fatal.
Se dezbrăcă de geacă și cămașă, apoi își tăie tricoul, încercând să-și panseze rana, dar fâșiile de material erau prea scurte. Zări o bucată de pânză prăfuită, dintr-o prelată veche. Rupse din ea fâșii mai lungi, le îndreptă cu ajutorul cuțitului și le aplică peste tricou, presându-le pe rană.
Se îmbrăcă și se urcă din nou pe motocicletă, deși abia se mai ținea pe picioare. Trebuia să ajungă urgent la ferma cumnatului său. Glonțul trebuia extras, altfel viața-i era în pericol.
*
Am ajuns! își spuse, uitându-se ca prin ceață la pancarta cu numele localității. Apăsă frâna și opri motocicleta pe marginea drumului.
Doar o clipă, să-mi trag sufletul, își zise, coborând cu greu din șa. Dar genunchii i se înmuiară și se prăbuși pe o parte. Lumea din jur se transformă într-o spirală multicoloră, apoi se cufundă în întuneric.
Când își reveni, se simți prins în cuva unui malaxor gigantic. O forță brutală îl strivea, iar oasele și carnea lui opuneau rezistență. Lovituri metalice, ritmice îi asaltau spatele. O durere acută îi străpungea tot corpul, concentrându-se în piept. Un sunet șuierător, asemeni unor foale uriașe care se umflau și se dezumflau, îi pulsa în urechi. Curios, observă că ritmul sunetului se sincroniza cu loviturile malaxorului.
Deschise ochii și înțelese. Se afla într-un pat, iar zgomotul provenea din propria lui respirație, din gâfâiala chinuită, amplificată de pansamentele strânse peste piept. Fiecare inspirație era o tortură, bandajele tăindu-i carnea ca niște lame.
Ușa scârțâi, anunțând sosirea unui vizitator. Lumina slabă ce se strecura prin geamul mic al camerei fu brusc obturată. Dinu ridică privirea, întâlnind ochii scrutători ai unui bărbat slab, cu barbă stufoasă și ochelari rotunzi. Bărbatul stătea într-un scaun cu rotile, zâmbindu-i trist. Își ridică o mână în semn de salut, apoi apăsă un buton pe un mic controller. Scaunul zumzăi, propulsându-se încet spre patul lui Dinu.
– Mă bucur să te văd, zise omul din cărucior, deși pe fața lui se citea altceva.
Dinu încercă să se ridice, dar durerea îl trânti înapoi pe pernă. Simți bandajele strânse pe piept și gust de sânge în gură.
— Stai jos, zise. O să-ți rupi coastele.
— Unde-i Alina?
— Afară.
— Vreau s-o văd.
Ciprian tăcu câteva secunde. Apoi, simplu:
— Nu pot.
— Nu poți sau nu vrei?
Cumnatul își trecu mâna peste barbă, apoi spuse fără ocol:
— Nu i-am spus cine ești. Și nu o să-i spun.
Dinu îl fixă cu privirea, ochii aprinși de furie.
— E copilul meu. Are dreptul să știe.
— Are, dar n-o să-i fac asta.
— Ce dracu’ vrei să spui?
Ciprian oftă. Se aplecă în față, vorbind rar:
— Ești pe moarte, Dinu. Glonțul e prea aproape de inimă. Fără operație adecvată, n-ai nicio șansă. Și aici n-avem nimic.
Liniște. Doar respirația greoaie a lui Dinu.
— Minți, șopti el.
— Aș vrea să mint.
Dinu strânse din maxilare, încercând să-și țină lacrimile. N-avea să-l lase să-l vadă frânt. Își înfipse privirea în fratele soției, cu voce scăzută:
— Și atunci… ce vrei să fac?
Dar Cipri nu-i răspunse.
Rămase câteva clipe așteptând, apoi se încruntă privindu-l circumspect. Era rănit, dar oare chiar așa de rău? Nu era convins că auzea adevărul.
– Înțelegi de ce n-am adus-o, șopti Ciprian. Alina a fost traumatizată de moartea Mariei. M-am luptat aproape un an s-o aduc la viață. Nu merită să mai treacă prin asta, continuă el, apoi adăugă pe un ton mai calm: Uite, am trimis după un doctor. E un doctor veterinar, dar se pricepe la chirurgie.
Dinu se agăță de acea speranță:
– Tu ai fost asistent medical. Crezi că doctorul ar putea să scoată glonțul?
Ciprian își plecă privirea.
– Aș minți dacă ți-aș spune că știu. Dar trebuie să fii pregătit. Acum liniștește-te, încearcă să dormi. Dacă ai nevoie de ceva, strigă-mă.
*
Dimineața, Dinu fu trezit de un vacarm vesel de gângureli copilărești. Își întoarse privirea spre fereastră și văzu cum o fetiță cu părul blond, lung până la talie, se juca pe podea cu un roboțel. O privi fără să spună nimic, ca un om care se teme că o mișcare greșită ar putea destrăma visul.
Fetița ridică ochii spre el. Mari, verzi, pătrunzători. Erau ochii lui.
— Bună, spuse ea. Eu sunt Alina. Tu cine ești?
— Dinu, răspunse cu greu.
— Așa-l chema și pe tata, zise simplu, întorcându-se la roboțel.
Cuvintele îl loviră pe Dinu mai tare decât orice glonț. Își mușcă buza, ca să nu spună nimic.
Fata ridică din nou jucăria, apropiindu-se de pat.
— El e Robo. Unchiu‘ Cipi zice că o să-l trezească într-o zi, să aibă grijă de mine.
Se opri chiar lângă el, fixându-l cu o curiozitate serioasă, mult prea matură pentru vârsta ei.
— Știi ce-o să-i cer prima dată?
Dinu clătină încet din cap.
— Să-l caute pe tata.
Cuvintele îl atinseră ca lovitura unui baros. Dinu fu cât pe ce să-i dezvăluie adevărul, dar în acel moment intră cumnatul său, urmat de un individ chel care se prezentă, întinzându-i mâna:
– Sandu Vișan, doctor veterinar. Sau, cel puțin, fost doctor veterinar.
Dinu întinse mâna spre noul venit, dar o ceață neagră îi învălui privirea, iar respirația i se transformă într-un șuierat chinuitor. Lumea se roti vertiginos în jurul lui, prăbușindu-se apoi în întuneric.
Când se trezi, o lumină slabă se strecura prin fereastră. Lângă el, pe o masă improvizată, un aparat bizar pulsa ritmic, suflând aer în plămânii lui obosiți. O mască de cauciuc îi acoperea nasul și gura, conectată prin tuburi flexibile la aparat.
Ciprian, așezat în căruciorul său de lângă fereastră, citea o carte. Observând că Dinu se trezise, se apropie, cu ochii sclipind de îngrijorare.
– Am vești proaste. Era să te pierdem aseară. Noroc că doctorul a adus ventilatorul ăsta. Glonțul nu l-am putut scoate, e prea aproape de inimă. Doctorul zice că ai hemoragie internă.
Rănitul ascultă cu ochii închiși, încercând să-și adune puterile. O dorință arzătoare îl mistuia: s-o mai vadă măcar o dată pe Alina. Cu un efort, își ridică mâna spre mască, dorind să o îndepărteze. Ciprian îl apucă de mână, oprindu-l.
– N-o scoate. N-ai putere să respiri singur.
Dinu se luptă, încercând să-și elibereze mâna, dar Ciprian îl ținu strâns.
– M-am gândit toată noaptea, continuă Ciprian, și văd două soluții pentru tine. Dar, mai întâi, vreau să-ți spun că mi-am cumpărat un robot de transmigrare.
Chipul lui Ciprian se întunecă privind la scaunul cu rotile.
– După accident, credeam că nu voi putea trăi așa. Nu m-am obișnuit nici acum, adaugă el, arătând spre corpul său paralizat de la brâu în jos. E mai bine ca la început, dar tot nu e viața pe care o visam. Mă gândesc des să las totul baltă și să-mi transfer sufletul în acea cutie de tablă. Dar mi-e frică. Nu-s la fel de curajos ca tine.
Ciprian strânse mai tare mâna lui Dinu.
– Alina are nevoie de tine. Am auzit că undeva, în nord, există un oraș unde civilizația se reconstruiește. Trebuie s-o duci acolo.
Rănitul ridică mâna cu greu, încercând să protesteze.
– Așteaptă, spuse Ciprian, calm. Ai două soluții: transmigrația — îți pot da robotul meu — sau moartea.
Dinu se cutremură la auzul cuvântului transmigrație. Războiul pornise tocmai din cauza acestor roboți. Văzuse cu ochii lui oameni entuziasmați care își transferaseră sufletele în mașini, doar pentru a înnebuni ulterior. Furia lor distrusese țări, orașe și milioane de vieți.
– Știu, Dinu, spuse Ciprian, cu o voce gravă. Ai văzut prea multe orori din cauza transmigrațiilor. Dar, ascultă-mă, am lucrat la programul ăsta ani la rând. Pot să corectez erorile, să cresc șansele de conectare. Restul va depinde de tine. Nu va fi ușor, dar e singura soluție ca să fii din nou cu fiica ta.
Dinu clătină din cap vehement, refuzând să accepte ideea.
– Trei blindate se apropie din est, spuse cumnatul său, cu voce gravă. Pradă tot în cale. Când vor ajunge aici, trebuie să fim plecați. Gândește-te repede, că nu știu cât îți va rezista corpul.
*
Lumina rece a lunii se strecura prin ușa hangarului, luminând figura concentrată a lui Ciprian. Ochelarii săi rotunzi reflectau o strălucire slabă, în timp ce ochii agili îi sclipeau. Manevră cu precizie chirurgicală circuitele complexe ale robotului așezat pe masa din centru. Se aplecă deasupra lui Dinu, conectându-l la o serie de tuburi și aparate. O tăcere apăsătoare plutea în aer, ruptă doar de sunetul ritmic al monitorului cardiac.
Ajustă cu grijă conexiunile dintre circuitul neuronal al rănitului și interfața robotului. Apăsă câteva taste și o hologramă cu harta digitală a creierului lui Dinu apăru în fața sa. Zâmbi strâmb, gândindu-se cât se chinuise s-o obțină prin imagistică cerebrală, apoi activă și programul de inteligență artificială care imita funcțiile cognitive umane.
Pe ecranele calculatoarelor, datele începură să curgă în șiruri regulate, confirmând transferul simulării computerizate a creierului. Ciprian își retrase scaunul ușor, respirând ușurat. Tot ce depinsese de el era făcut. Acum trebuia doar să aștepte, sperând în succesul conectării conștiinței cu robotul.
Dinu, sau varianta electronică a conștiinței lui, se trezi. Dezorientat, confuz, se lupta să înțeleagă unde se afla. O senzație stranie îl cuprinse, ca și cum ar fi fost prezent, dar absent în același timp. Ochii i se deschiseră, dar realitatea părea strâmbă, distorsionată, ca o imagine reflectată într-o oglindă crăpată. Se ridică, mișcându-se cu rigiditate, sunetele metalice ale articulațiilor umplând hangarul.
Privi în jos, spre membrele sale: de sub el se ițeau două picioare butucănoase, cu îmbinări nituite. Duse mâna spre ele și scoase un icnet la vederea mâinilor metalice care păreau similare cu picioarele. Un țipăt sfâșietor îi ieși din gură, un sunet străin, ca un ecou agonizant.
Groaza îl cuprinse. Ce mi s-a întâmplat?
Se simțea ca o fantomă prinsă într-un corp de metal. Se roti prin hangar, încercând să-și coordoneze mișcările. Ușa masivă se deschise brusc, dezvăluind o figură cunoscută. Un bărbat slab, cu ochelari rotunzi, se apropia încet într-un scaun cu rotile.
– Dinu! Concentrează-te! Privește-mă! Dinu! Oprește-te! Sunt Ciprian, cumnatul tău!
Dinu se opri brusc, fixându-l pe Ciprian cu ochi lui artificiali.
– Ce mi s-a întâmplat? Unde sunt? Ce sunt? întrebă Dinu, vocea sa amplificându-i groaza. Era uimit, speriat, nu-și mai recunoscu nici propria voce, dar nicio emoție simțită nu avea cum să apară pe chipul metalic al robotului.
– Ai fost grav rănit, spuse Ciprian cu blândețe. A trebuit să-ți transmigrăm conștiința în acest droid. Era singura șansă de a rămâne în viață. Ți-am dat robotul meu.
– În viață? Cum poți numi asta viață? strigă Dinu, lovindu-și cu pumnul picioarele de fier. Îți pare că astea sunt vii?
– Dinu, calmează-te. Nu te lăsa copleșit. Cum aș putea să știu? Bănuiesc că e greu pentru tine. Ești speriat, confuz, dar ai răbdare, programul conștiinței tale nu s-a încărcat complet. Abia când vei putea accesa amintirile, vei înțelege.
– Cine ți-a dat voie să-mi faci asta? urlă Dinu.
– Tu, răspunse Ciprian cu o voce stinsă.
Un urlet metalic sfâșie hangarul. Dinu trânti un pumn uriaș în ușa masivă, aruncând-o cu putere de perete. Apoi dispăru în noapte.
Se prăbuși pe malul pârâului, sprijinindu-se de un copac bătrân. Gândurile îl asaltară ca o furtună, un vârtej de confuzie și frică. Unul dintre ele se ridică deasupra haosului. Unde îmi sunt gândurile? În capul ăsta de metal? E gol?
Ideea îl făcu să râdă, dar râsul său se stinse rapid. Oare acest corp metalic putea zâmbi? Era prins ca într-o celulă impenetrabilă, o minte umană captivă într-o carcasă robotică.
Soarele își revărsa lumina blândă, dar Dinu nu o simțea. Senzorii detectau creșterea temperaturii și îi spuneau că astrul răsărea. Mirosul îmbietor al cafelei plutea în aer, dar nu-i gâdila nările. Un șir de date îi apărură în minte, detaliind compoziția aburilor ce se iviseră în aer. O tăcere apăsătoare îl învălui, străpunsă doar de scârțâitul metalic al articulațiilor sale rigide. Mâna-i mângâia iarba fără a o simți.
Ochii lui erau acum lentile reci care scanau o realitate ce părea artificială. Nu putea zâmbi, nu putea plânge, nu putea exprima emoțiile care-i sfâșiau sufletul prins în capcană.
Doar gândurile-i evadară din colivia metalică, amintindu-și libertatea de altădată. Senzația ierbii sub tălpi, ploaia rece pe chip, toate păreau iluzii îndepărtate.
Singurătatea îl cuprinse ca o atingere de gheață, o frustrare surdă care îl măcina din interior.
Apoi, chipul senin al unei fetițe blonde îi apăru în minte. Nu știa de ce se gândea la ea, dar simțea că e importantă.
O să-l întreb pe Ciprian cine-i fetița.
*
Robo pășea încet, cu mișcări calculate, ca să nu zdruncine prea tare coșul prins pe pieptul lui cu hamuri. Înăuntru, fetița dormea ghemuită sub o pătură zdrențuită, respirația ei abia se auzea peste scrâșnetul articulațiilor metalice.
Pe câmp, vântul șuiera printre tulpinile uscate, iar în depărtare se ridicau scheletele negre ale unor clădiri arse. Sub tălpi, pământul se întindea crăpat, brăzdat de cenușă și fragmente de metal ruginit. Deasupra lor, pluteau nori grei, de-un gri murdar.
Robo ridică privirea. Habar n-avea de ce continua să meargă. Doar că trebuia. Știa că drumul era lung, că avea să fie plin de primejdii. Și că, într-un fel sau altul, trebuia s-o ducă pe fată în nord, spre orașul unde, poate, mai respira civilizația.
Și, undeva în straturile adânci ale minții lui mecanice, ca un ecou se zbătea: amintirea unei promisiuni. A unui cuvânt pe care încă nu-l înțelegea, dar pe ce-l simțea ca pe o rană:
„Tată”.
